Interviu  -  Razvan Chiruta  -  

Ce s-a intimplat cu Centrul National al Dansului din ianuarie pina acum?

S-au intimplat foarte multe lucruri. Au trecut opt luni, dar parca ar fi trecut doi ani. Am pornit de la zero. Aveam in primul rind nevoie de o echipa! Eram doar citiva oameni in ianuarie, nu aveam coordonator de proiecte, nu aveam secretar literar, nu exista director artistic. Asta a fost prima chestie: sa largesc echipa, sa angajez oameni care sa lucreze pentru institutia asta. Si e greu, pentru ca nu sint oameni formati in zona asta, care sa inteleaga fenomenul. E mai greu.

Unde sint specialistii?

Nu sint. Dar, daca ma gindesc bine, cred ca e aceeasi problema in toate domeniile culturale. Cine e directorul unui centru de dans? Nu un manager, ci un artist. Nu e OK, zic eu. Pentru ca noi am facut tot. Si cind spun noi, ma refer la colegii mei de generatie. Noi am venit pe un teren gol. Bine, nu-i invinuim neaparat pe ceilalti pentru ca a fost asa, dar a trebuit sa ne inventam contextul, a trebuit sa fim si artisti, si administratori, si manageri, si propriii agenti de PR, a trebuit sa inventam totul, practic. Noi am facut lobby, am purtat toate demersurile cu politicieni, de ani de zile batem la usi pentru acest centru.

Dar de ce a fost atit de complicata infiintarea CND?

Atunci cind nu ai nimic, prima chestie care apare e revendicata. Oamenii o doresc, au asteptari foarte mari si o vor plasata intr-o anumita zona. E clar, fiecare are interese, nu neaparat meschine, ci avem afinitati, avem gusturi diferite, sintem cu totii subiectivi si normal ca dorim ca lucrul acela sa se duca intr-o directie anume. Si atunci, de aici au iesit ciocnirile. Noi vedeam un spatiu mai deschis, care sa nu fie intr-o directie impusa, ci sa lase loc individului sa vina sa performeze. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am cerut sa existe nu numai proiectele organizate – asa-numitele proiecte minimale anuale, pe care orice institutie publica le are –, ci anual organizam acele doua selectii de proiecte. Tocmai ca sa dam voie oamenilor sa faca proiectele asa cum vor ei, cum le doresc. Altfel e usor: centrul, singura institutie, devine imediat un pol de putere, se instaleaza, da directii si gata! Cum e acum, mi se pare mult mai echilibrat. Prin proiectele noastre avem o directie asa cum consideram noi necesar, dar sint si proiectele venite din afara. Asa e mai sanatos, e igienic.

A avut loc o selectie chiar acum, in august.

Da, sapte au cistigat, unul a fost respins si acum sint in curs de realizare.

Cum a decurs relatia cu Ministerul Culturii, avind in vedere conflictul de anul trecut?

Relatia cu Ministerul Culturii a decurs foarte bine. Eu nu ma asteptam. Sincer, am avut temeri ca o sa fiu sicanat, ca o sa fiu impiedicat pe ici, pe colo. Nu. Ceea ce am cerut pentru anul asta mi s-a dat, relatia a fost foarte civilizata, n-am avut probleme.

Ce ai reusit sa indeplinesti din „promisiunile tale electorale”?

Fiind din interiorul echipei – aici, la CND, am fost consultant artistic – stiam foarte bine cum merg lucrurile. Practic sint cel care a intrat cu cheia aici, alaturi de directorul interimar de atunci, domnul Tugearu. Stiam fiecare detaliu, exact ce lipseste. Si atunci am avut atuuri fata de persoanele care au venit din afara, la concurs (pentru ocuparea postului de director al CND – n.r.). Proiectul meu de management prevedea foarte precis in mare parte chestii organizatorice. Din pacate, predominau, pentru ca sint foarte multe nevoi in acest spatiu. Inainte de a ajunge la un plan superior. N-aveam o masa aici, n-aveam echipament deloc, a trebuit sa reparam si acoperisul, erau doar niste sali goale. Am inceput sa amenajam studiourile, asta era o prioritate, altfel nu aveai unde sa lucrezi, sa repeti, sa se creeze spectacole. Am facut o gramada de lucruri de care nu imi mai vine sa pomenesc, am cumparat mobilier, calculatoare… lucruri absolut de bun-simt, practic nu trebuie sa fii manager ca sa iti dai seama care e ordinea prioritatilor.

O mare provocare a fost sa achizitionam covoare profesionale de dans, cum nu exista in tara asta. Nu ca o pretentie nemasurata, sa ne luam nasul pe sus. Dar chiar era nevoie, pentru ca noi avem aici podele de beton. In mod normal, trebuia sa facem nu stiu ce scena, platforma de lemn, peste care sa venim cu nu stiu ce. Asa ca solutia asta a fost mult mai eficienta: sa achizitionam niste covoare speciale de la o firma din Occident, practic unicul producator din lume, care se pun direct pe beton, astfel incit sa nu mai fie nevoie de alte investitii. In strainatate sint niste lucruri banale, dar la noi nu exista.

Ce nu s-a facut pina in prezent?

In proiectul de management, eu mi-am propus ca in luna octombrie, anul acesta, sa facem o lansare oficiala a centrului. Asta presupunea amenajarea Salii Ronde, sa devina sala de spectacole. E o sala foarte frumoasa, cu o capacitate de 150 de locuri, adica atit cit vrem noi, pentru ca nu ne trebuie Sala Palatului. Acolo sint probleme tehnice foarte mari, acustica e foarte proasta, are un ecou, nu este instalatie de sunet, nu sint nici macar prize ca lumea, acum sint de astea de uz casnic, nu avem reflectoare. Sint mai multi pasi si e ceva mai complicat decit mi-am imaginat. Trebuie sa mai instalam o schela, dar nu am primit inca bani. Am cerut si sper sa ni se aprobe, deoarece asta ne-ar face sa trecem pe un plan ceva mai profesionist. Pentru ca la nivelul la care sintem acum, improvizam foarte mult tehnic. Ceea ce nu e permis intr-o institutie profesionista, gazda de spectacole. Dar, nu cred ca reusim sa terminam pina in octombrie.

De unde vin banii?

De la MCC, care sper sa aprobe cererea noastra. Schela, fiind de aluminiu, face cam un miliard si jumatate. Apoi, la „Electrica” am platit peste 700 de milioane doar pentru imbunatatiri. Dar e o sala de spectacole si trebuie adusa la parametri profesionisti. Cumva trebuie sa fiu ajutat, pentru ca dupa aia nu mi se poate imputa ca nu am realizat parametrii.

Ce s-a facut pe latura artistica?

As spune ca aici s-a facut cel mai mult, pentru ca a existat potential. Oamenii prezentau spectacolele in strainatate, dar aici niciodata. Si incet-incet am inceput sa stringem acele productii. Dar a existat o solutie de compromis – ele n-au fost niciodata prezentate intr-un cadru profesionist, acea scena cu lumini, cu decor. Pentru ca nu exista asa ceva, deocamdata. Si atunci le-am numit mai degraba prezentari publice, decit spectacole. Pentru ca nu au avut toata logistica. Dar oamenii au inteles, si-au adaptat lucrarile pentru spatiul acesta. Sa vii cu o lucrare intr-un spatiu care nu iti permite si sa o prezinti ca un spectacol ar fi o greseala. A fost prima selectie de proiecte, iar acum, in toamna, de la 15 septembrie pina la sfirsitul anului cred ca o sa avem vreo zece premiere. Lucru care cred eu ca spune foarte mult despre ce s-a intimplat in perioada asta. O sa fie un proiect facut cu Goethe Institut, care ne ajuta foarte mult si cu ajutorul caruia o sa aducem niste nume, niste lucrari de referinta in istoria dansului contemporan.

Chiar pe 15 octombrie avem primul spectacol cu Xavier Leroy, un nume in dansul contemporan, care a produs niste schimbari majore, el nefiind coregraf, ci biolog, intrat in domeniu de ani buni, dar cu niste perspective noi. Pe linga asta sint niste spectacole pe care in timp noi nu le-am prezentat si urmeaza. O sa fie o toamna foarte bogata. Plus ca o sa continuam acel proiect „CorpoRealitati”, care mie mi-a placut foarte tare. Am incercat sa iesim din cercul asta specific, prea specific, de specialisti. Incercam sa intram in dialog cu alte zone artistice.

CND va avea si „filiale” in tara?

E de dorit lucrul asta, dar mi se pare ca e o constructie care se face in multi ani. Nu putem noi sa rezolvam tot ceea ce nu s-a facut de zece ani. Si nu vreau sa creez lucrurile artificial. E foarte usor sa iei contact cu cineva dintr-un oras si, fictiv sau formal, sa spui „tu esti omul meu de legatura”, il numim filiala si, gata, avem. Provocarea este, intr-adevar, sa iesim un pic din Bucuresti, sa vedem cum putem merge spre alte zone, sa incurajam ce se intimpla in alte parti. Pentru ca, din pacate, se intimpla la Bucuresti si cam atit. Ceea ce era la Iasi, acel festival Eurodans, a murit. Si era un festival care merita sa primeasca sprijin, pentru ca era chiar bun.

Care crezi ca sint cauzele pentru care in tara, lucrurile merg mai greu in zona asta, a dansului contemporan?

Cred ca e strict legat de educatie. De educatia in dans, ma refer. Exista licee de coregrafie in toate orasele mari, Timisoara, Cluj, Constanta, in Iasi, iar daca nu sint de sine statatoare, sint sectii de coregrafie pe linga un liceu de arta sau un liceu de muzica. Dar predomina dansul clasic, asta este educatia de baza, studiul dansului clasic. Dans contemporan nu, si atunci cei care ies formati de acolo se indreapta spre alte zone si cam asta-i traseul. E o schema creata, e o sina pe care tinerii merg, pentru ca nu au alternativa. Si nici nu se dezvolta local ceva, iar daca exista, nu e sprijinit deloc de autoritatile locale. Inca exista o rezistenta, oamenilor li se pare suspect daca spui dans contemporan. De exemplu, acum citiva ani, am incercat sa mergem in 10 licee din Bucuresti cu un spectacol, in salile de sport, fara pretentii tehnice, asa cum era sala, nu ceream nimic. Voiam sa prezentam fragmente dintr-un spectacol si sa avem o discutie cu elevii. Ei, cea mai mare rezistenta am avut-o de la directorii scolilor. A trebuit sa muncim enorm ca sa convingem citiva oameni, si pina la urma nu s-a derulat in 10 licee, din cauza directorilor, care aveau senzatia ca venim noi cumva si cine stie ce le bagam in cap.

Dar de unde aceasta senzatie?

Nu stiu, e o asociere a dansului cu cine stie ce. E greu de explicat. Am gasit doar citiva directori deschisi la chestiunea asta. Si multi dintre elevii care au participat au devenit spectatori fideli, vin si astazi, ori s-au implicat, au fost voluntari in proiecte de dans.

Si atunci, cum ajunge cineva sa faca dans contemporan?

Asta incercam aici, sa-i atragem inspre dans contemporan Ma rog, noi nu ne putem substitui unei institutii de invatamint, nici nu vrem sa facem asta. Insa organizam ateliere, cursuri de dans, aducem profesori, incercam sa oferim informatii. Si daca nu putem sa le facem noi, macar sprijinim initiativele altora, de exemplu Asociatia „Artlink” a facut multe proiecte in zona asta. Altfel, nu ne putem noi asuma responsabilitatea de a schimba ceea ce se intimpla in licee. Incerc, pe cit pot, din Centrul asta, sa fac un nucleu destul de puternic si multistratificat. De exemplu, vrem sa infiintam si o mediateca, avem deja niste calculatoare, care sint conectate la Internet, avem niste DVD-uri, deocamdata din colectii personale, dar vrem sa facem niste achizitii, sa aducem niste colectii, carti si reviste. Deja multi artisti sint ceva mai evoluati, circula foarte mult, sint in dialog permanent cu ce se intimpla in alte parti, si aici nu prea gasesc parteneri de dialog. Si e important sa nu raminem la a discuta despre ceea ce se intimpla pe scenele vestice. Incercam sa aducem materiale, sa aducem lucrari, sa fie vazute live aici.

Tinerii au, practic, abia acum un loc unde sa mearga si sa ceara sfaturi in domeniu.

Da, au unde sa vina de doua ori pe an, cu un proiect care sa le fie finantat. E locul unde poti sa vii, sa ceri sfaturi, sa spui: „Domnule, am nevoie de trei saptamini sa repet. Am o idee, vreau sa incerc. S-ar putea sa fie un esec”. Si asta e, zic eu, o directie importanta pentru noi, caci nu am vrea sa sustinem numai lucruri care merg la sigur, best of, vitrina. Pentru mine e foarte important sa acompaniem artistii si sa fim alaturi de ei si in momentele mai dificile, in perioadele lor de incercari nereusite, esecuri. Pentru ca nu poti sa stii, chiar si atunci, ce intrebari produce sau ce mecanisme declanseaza sau ce se intimpla cu artistul respectiv in cinci sau in zece ani.

De ce ti-ai ales un birou intr-o debara?

Pentru ca nu vreau sa ma instalez. Nu imi trebuie un birou luxos, nu imi trebuie nu stiu ce. Daca am calculator, Internet si o imprimanta, e suficient. Nu cred ca daca vad tevile si daca nu e parchet pe jos, lucrez mai prost. Apoi, e in spiritul meu sa nu ma asez. Si stiu bine ca nu o sa ramin in pozitia asta, mi-e foarte clar. Nu vreau. Desi, cine stie, poate peste cinci ani o sa vii la mine si eu nu o sa mai vreau sa plec (ride ). Nu vreau sa fiu cool, eu nu consider ca e ceva atit de iesit din comun sa stau aici. E in spiritul meu sa lucrez asa. Numai la noi exista tendinta asta a directorilor sa isi faca birouri de lux. In strainatate, am vazut multi directori care stau in incaperi nepretentioase si fac proiecte de bubuie lumea.

Merita sa fii manager? Caci, in Romania, toata lumea viseaza sa fie sef!

Nu ezit. Stiu ca merita, pentru ca vad ce producem in realitate. Pentru mine este chiar o bucurie sa vad ca oamenii au un minimum necesar pe care se pot sprijini sa faca un pas. Suna asa, din carti, dar e sincer. E si o chestie din asta de responsabilitate. Toti, la rindul nostru, ne-am lovit de aceeasi lipsa a contextului, toti incercam pe sina noastra sa facem ceva, dar ne-am dat seama ca sintem cumva singuri. Si am fi mers in gol. Si mi se pare ca, intr-un anume fel, vine de la sine. Cosmin Manolescu a lucrat si lucreaza de foarte multi ani in domeniul asta si a facut lucruri senzationale. Vava Stefanescu si-a asumat o perioada cu centrul „MultiArtDans” – ma rog, acolo eu am fost director pe zona de spectacole, ea era director plin, acum ne-am inversat rolurile, ea e artistic si eu plin. Multi si-au asumat responsabilitati pe o anumita perioada si era rindul meu sa ma inham la o chestie serioasa si sa folosesc tot ce s-a acumulat pina in prezent ca sa producem acea schimbare majora, sa trecem de acea zona de improvizatie.

Repere:

• Mihai Mihalcea a absolvit Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” si Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica, Sectia Coregrafie, din Bucuresti.
  
• Intre anii 1990 si 1992 a fost dansator al Operei Comice din Berlin, iar intre 1992 si 1996 a fost colaborator al Companiei Christian Trouillas din Paris.
  
• In 1992 a fondat – impreuna cu Irina Costea Roncea, Cosmin Manolescu si Florin Fieroiu – grupul de dans contemporan „Marginalii”, primul grup independent de dans contemporan infiintat in Romania dupa 1989.
  
• In 1994 a studiat la Duke University (American Dance Festival, S.U.A.) si a fost bursier al „Pepinieres Europeennes pour Jeunes Artistes” din Paris.
  
• A predat cursuri permanente de dans contemporan la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” (1994-2001) si a fost invitat sa sustina cursuri si ateliere la Liceul de Muzica „Dinu Lipatti”– Bucuresti, la Liceul de coregrafie din Iasi, la Opera din Chisinau, la Theatre International de la Cite Universitaire din Paris, La Manufacture, Atelier du Rhin – Centre dramatique regional, Colmar si la Centre Choregraphique National de Franche-Comte a Belfort, Franta.
  
• Din 1999 isi desfasoara activitatea artistica in cadrul „Solitude Project”.
  
• La invitatia coregrafei Vava Stefanescu, in anul 2000 devine membru fondator al Centrului „Multi Art Dans”, iar pina in anul 2002 se ocupa de directia departamentului de spectacole a acestuia.
  
• Din 2002 a fost invitat sa colaboreze cu Centrul National al Dansului de la Paris, care a devenit co-producatorul spectacolului sau Memorie de vinzare (copilarie inclusa).
  
• Alte doua rezidente artistice i-au fost oferite de CND – Paris (iulie 2003) si de Hebbel Theatre din Berlin (august 2003), pentru realizarea spectacolului Stars High in Amnesia’s Sky.
  
• In august 2004, Mihai Mihalcea a fost angajat pe postul de consultant artistic la Centrul National al Dansului, fiind pentru o perioada de doua luni director interimar al acestei institutii. In decembrie 2005, a cistigat concursul de director al institutiei, organizat de Ministerul Culturii si Cultelor.