Neerlandezul Herman Koch a fost unul dintre autorii invitați la cea de-a VII-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), care a avut loc la începutul lunii trecute (2-6 octombrie). În limba română i-a apărut un singur roman, Cina (în original, Het diner, apărută în 2009 în Olanda; Polirom, colecția Biblioteca Polirom, seria Actual, traducere și note de Gheorghe Nicolaescu, 2015). Cartea aceasta i-a adus autorului Premiul Publicului în 2009, a fost publicată în numeroase ediții, a fost tradusă în douăzeci și una de limbi, s-a vândut în peste un milion de exemplare în Europa și a fost ecranizată în trei versiuni. Grație ei, Koch a devenit unul dintre cei mai cunoscuți scriitori neerlandezi.
A debutat în 1985, cu un volum de proză scurtă, carte căreia i-a urmat un roman, patru ani mai târziu. De altfel, Koch a tot alternat proza scurtă cu romanul. Până acum, a publicat șapte volume de povestiri și nouă romane (cel mai recent a apărut în 2016; Cina este al șaselea roman). Înainte de a se dedica scrisului, a fost actor, realizator de televiziune și jurnalist.
Am citit Cina la puțin timp după ce a fost tradus și mi s-a părut un roman excelent. Am și scris, la vremea aceea, tot în paginile „Suplimentului de cultură“, despre cartea aceasta incomodă și necesară. Evident că, în momentul în care am aflat că Herman Koch va veni pentru prima dată în România, m-am bucurat extrem de tare. Așa că nu puteam rata o întâlnire la Iași cu acesta și o discuție caldă, relaxată, deschisă. Ce (ne-)a ieșit, vedeți în rândurile care urmează – și care sper că vă vor convinge să-l citiți, dacă nu ați făcut-o până acum. Personal, acum nu pot să-mi doresc decât să avem și alte traduceri din scrierile sale.
Ce anume din experiența dumneavoastră anterioară – actor, jurnalist – v-a ajutat în meseria de scriitor?
Am învățat din meseriile anterioare cum să găsesc vocea unui personaj, tonul unei povești, lucruri care sunt foarte importante pentru mine ca scriitor. Când mă apuc de o carte, pe acestea încerc să le descopăr în primul rând. Odată ce le am, scrisul propriu-zis devine floare la ureche.
Cum este să ajungeți foarte cunoscut în principal pentru o carte? Și cum este să continuați să răspundeți și astăzi la întrebări despre o carte-hit care a fost publicată în original acum zece ani?
Am învățat de-a lungul timpului că asta e soarta unui scriitor. Am publicat mult mai multe cărți, dar aceasta a avut succes, ce să-i faci? Sigur, aici, în România, e și singura carte tradusă, așa că e firesc să se întâmple asta, ca toți oamenii pe care-i întâlnesc acum să se raporteze numai la ea. În țara mea sau în alte țări, sunt întrebat și de cărțile mele mai recente. Dar e adevărat că se revine permanent la Cina, fiind cea mai cunoscută, oriunde sunt, oricând. Eu nu recitesc niciodată nici una dintre cărțile mele, așa că, după zece ani, romanul ăsta devine pentru mine din ce în ce mai vag. Sigur că știu în mare ce am scris acolo, dar nu-mi amintesc exact toate detaliile. Dar cred că tot mă descurc să răspund la întrebări, nu?
Categoric. Dar e ciudat să vă întoarceți din nou și din nou la acest roman?
Nu, pentru că îl simt ca parte din mine, parte din toate cărțile pe care le-am scris până acum. Nu m-am plictisit de cartea asta, dacă asta mă întrebi. În plus, mă bucură să văd perspectivele pe care le au oamenii asupra ei.
Ați mai dat recent peste vreo perspectivă nouă asupra ei?
Nu, nu chiar. În zece ani, le-am cam auzit pe toate. M-a bucurat, însă, o perspectivă recentă asupra cărții de dinaintea Cinei – pe care am publicat-o acum șaisprezece ani și despre care credeam atunci că va avea succesul Cinei, dar n-a fost deloc așa –, care a fost tradusă în mai multe țări de curând, după romanul ăsta, și despre care s-a spus că este mult mai bună. Faptul că mi s-a confirmat asta, după atâția ani, a însemnat mult pentru mine. Nu că Cina nu mi-ar plăcea. Oricum, să nu ai niciodată încredere într-un scriitor când îți spune care dintre cărțile pe care le-a scris e preferata lui.
De ce nu?
Pentru că un scriitor îți va spune mereu: Uite, cartea asta pe care tocmai am scris-o e cea mai bună carte dintr-ale mele. E întotdeauna un entuziasm aparte acolo, în momentul în care termini o carte, ți se pare că ai scris ceva nemaiîntâlnit.
Chiar așa, a fost dificil să scrieți următoarea carte după Cina?
Da, a fost puțin dificil, am simțit o ușoară presiune după ce avusese parte de o receptare atât de bună. Pentru mine, e important întotdeauna să nu mă repet. Și știam că nici nu trebuie să-mi îndepărtez cititorul de literatura mea, să scriu ceva de neînțeles.
Și care să nu fie în stilul dumneavoastră.
Exact. Trebuia să-mi păstrez și stilul, să mă poată recunoaște.
Dar, după ce am scris mai multe cărți post-Cina, mă simt în sfârșit eliberat, cred că pot face de acum orice vreau. Sunt împăcat cu ideea că cei cărora le-a plăcut romanul ăsta pot fi dezamăgiți de ceea ce scriu în momentul de față, iar cei cărora nu le-a plăcut pot da o altă șansă unei alte cărți de-ale mele și, cine știe, poate îmi vor spune: Vezi? Știi să scrii, până la urmă.
Aveți un narator foarte puțin credibil în Cina. De ce ați ales perspectiva aceasta?
Da, nu poți avea pic de încredere în Paul, naratorul meu. Și vezi toată povestea numai prin ochii lui, ai doar versiunea lui. Mi-a plăcut ideea asta de la început. Am sperat ca cititorul să învețe să-l cunoască pe Paul mai bine decât se cunoaște el însuși, asta ar fi situația ideală pentru mine, la asta m-am tot gândit cât timp am scris. Știi, Paul gândește, povestește, acționează într-un fel sau altul. Și mi-am dorit ca cititorul să zică: Stai un pic, de ce face asta? De ce spune asta? și să-și caute explicațiile pe cont propriu.
Cum v-a venit ideea unei construcții narative atât de faine?
Eram în Barcelona, luam prânzul cu familia și cu câțiva prieteni. Stăteam toți, șaisprezece persoane, la o masă mare în stradă. Și mi-a venit ideea asta: De ce nu aș scrie o carte în care acțiunea să se petreacă la o masă dintr-un restaurant? Personajele să nu facă nimic altceva, doar să vorbească. Și, din cauza contextului, să fie nevoiți să nu plece din locul respectiv. Nu aș fi vrut ca cina respectivă să fie acasă, de exemplu, unde poți da drumul la televizor în timp ce mănânci sau te poți ridica oricând de la masă să pleci în altă parte. Într-un restaurant, în schimb, stai până la finalul prânzului sau al cinei, e o normă unanim acceptată social. Totodată, într-un astfel de spațiu, nu există în mod normal violență, nu atacăm oamenii cu care luăm masa sau pe cei din jur și nici nu aruncăm cu lucruri împrejur, nu țipăm și tot așa.
Ăsta a fost gândul inițial, să fie un soi de spațiu claustrofobic, oamenii să fie condamnați să rămână împreună până în momentul în care li se aduce nota de plată. După aceea, am ales și titlul cărții. Abia apoi mi-a venit în minte că aș putea împărți capitolele cărții ca pe un meniu. Iar de acolo m-am apucat să scriu.
Dacă ar fi să transmiteți un singur mesaj prin cartea dumneavoastră, din multitudinea de probleme pe care le ridicați în cuprinsul ei, care ar fi acesta?
Nu mi-aș dori să transmit un singur mesaj, să decupez doar unul. Fiecare problemă are mai multe unghiuri, mai multe perspective. Iubesc fix asta într-un roman, bogăția lui.
Din punctul meu de vedere, e cel mai bine să nu faci nici un fel de declarație prin ceea ce scrii, ci să arăți cum stau lucrurile, iar cititorii să ia din ceea ce scrii tu ce vor ei. Chiar și atunci când nu sunt de acord cu opinia unui personaj, încerc s-o exprim cât pot eu de bine. De exemplu, dacă aș scrie un roman în care Donald Trump ar avea un fan înfocat, aș încerca să-i redau perspectiva cât de fidel aș putea, nu aș vrea nici o clipă să-i fac vreo nedreptate. Uite, cred că asta ar fi o provocare pentru un romancier: nu să zică faptul că Donald Trump e nebun, ci să explice de ce nu e nebun.
V-ar plăcea să luați cina cu unul dintre cele patru personaje principale de-ale dumneavoastră? Dacă da, cu care?
Da, de ce nu? Cred că mi-ar plăcea să iau cina cu Paul, deși ar putea fi puțin plictisitor pentru mine, e personajul care îmi seamănă cel mai mult. Fratele lui, politicianul, e prea lipsit de personalitate, una dintre femei este prea ambițioasă pentru gustul meu, iar cealaltă prea rece – asta așa, ca să îi etichetez pe toți, să generalizez puțin.
Cartea dumneavoastră tratează multe, multe subiecte. Printre ele, vorbește și despre frici. Dumneavoastră de ce vă este frică cel mai tare?
În momentul în care devii părinte, începe să nu-ți mai fie frică pentru tine, ci pentru copilul tău. E un lucru pe care nu-l poate înțelege complet o persoană care nu are un copil, din păcate.
Când aveam 20-30 de ani, aveam tot felul de anxietăți, temeri, fobii. De exemplu, mă temeam de moarte. Dar, de când a apărut copilul meu, am pierdut orice frică în ceea ce mă privește, totul s-a transferat asupra lui. Dintr-un punct de vedere, e un lucru bun. Dintr-altul, nu chiar, pentru că niciodată nu mai poți fi liniștit, tot timpul stai cu teamă – Unde e? Ce face? E bine? De fapt, chiar frica asta a fost declicul pentru Cina. Pe vremea aceea, fiul meu avea 9-10 ani; m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă peste câțiva ani ar face ceva oribil, cum aș reacționa, dacă l-aș iubi în continuare – normal că da! – și tot așa.
Cum vi s-a schimbat viața după Cina?
Cea mai mare schimbare adusă în viața mea de Cina a fost independența financiară. După vânzările pe care le-a avut, am putut să fac fix ceea ce voiam, să scriu, fără să am și alte activități.
Apropo de viața personală, cum a fost experiența documentarului despre dumneavoastră?
Amestecată. M-a flatat intenția, dar cred că cel mai bine e să se facă astfel de filme după ce mori. Cât timp ești în viață, e ciudat, oamenii nu-și vor spune cu adevărat părerea despre tine. Iar familia mea nu a vrut să participe la realizarea documentarului, era vorba despre viața noastră privată, până la urmă.
În plus, nu are cum să iasă un film suficient de controversat. Într-o zi m-am văzut cu prietenul meu, regizorul, și am început să discutăm diferite lucruri. M-a întrerupt după o vreme și mi-a spus: Herman, ce păcat că asta nu poate intra în documentar, ar fi atât de potrivit, ar da naștere la atâtea discuții. Asta e, nu poți vorbi public despre multe lucruri. Așa că documentarul a fost doar un fel de a mă cunoaște cititorii puțin mai bine și atât.
Care a fost cea mai ciudată reacție pe care a avut-o un cititor după ce a citit romanul acesta?
Am avut parte de tot felul de reacții de-a lungul timpului. Dar una dintre cele mai surprinzătoare a fost a unui cititor care mi-a spus: În sfârșit, cineva care face și zice lucrurile pe care le gândim cu toții. Normal că trebuie să-ți protejezi copilul până-n pânzele albe.
Legat de asta, într-un an am fost invitat la o școală din nordul Franței. Acolo, toți elevii aveau pe cineva, un membru al familiei, în închisoare. Îmi scriseseră o piesă rap în care îmi mulțumeau, în care spuneau că sunt fericiți că cineva le-a luat partea, într-un fel.
Și cum v-a făcut asta să vă simțiți?
Am fost atât bucuros, cât și trist. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că volumul ăsta poate fi interpretat și așa. Și în Rusia perspectiva a fost asta: normal că nu-ți duci propriul copil la poliție. Și nu mă gândisem la asta cât timp am scris cartea. A fost neașteptat.
Dacă romanul dumneavoastră ar fi un tip sau un fel de mâncare, care ar fi acela?
Nu știu, poate ceva pe care l-ai comanda la final și ți-ai da seama că nu-l mai poți mânca sau bea. Un mărunțiș, o bucată de brânză, o pălincă, ceva de genul acesta.
Naratorul dumneavoastră vorbește și despre fericire. Pentru dumneavoastră ce e fericirea? Ce vă face fericit?
Fericirea vine în momentele cele mai neașteptate. Te poți plimba prin ploaie aici, la Iași, și să realizezi brusc că ești fericit. Când începi, însă, să analizezi de ce ești fericit, ai ratat momentul, a trecut.
Pentru mine, fericirea înseamnă să fii complet liber. Uite, de dimineață, după ce luasem micul dejun și mă întorsesem la mine în cameră, mă uitam pe geam la priveliștea splendidă pe care o aveam de la un etaj superior de la hotelul meu și, deși știam că am un program stabilit, interviuri, evenimente, am fost fericit, pentru că știam că am o oră și jumătate în care urma să fiu complet liber.
M-am bucurat de momentele acelea. Fericirea e asta, a fi prezent 100%. Și știu că sună a clișeu, dar eu sunt fericit și atunci când știu că cei dragi mie sunt bine.
Foto 3 și 4: Andi Spot