Un an complicat a fost 2019 în toate perimetrele socialului, iar teatrul nu putea fi nici el altfel, întrucât scena capătă, în orice comunitate națională, amprenta mediului pe care-l oglindește estetic. Imprevizibilitatea politicilor publice, frecventele schimbări la nivelul ministerelor, la cel al Culturii în principal, absența unor direcții ferme care să ghideze prin posibilitatea de anticipare activitatea instituțională sunt factorii ce-au făcut ca ultimele 12 luni teatrale să stea, ca întreaga Românie, sub semnul neașteptatului.
Dacă 2018 a fost Anul Centenarului Marii Uniri, cu o agendă impusă pe linia aniversării istorice, 2019 a fost borna care a marcat 30 de ani de la momentul 1989. Câteva spectacole au abordat documentar subiectul, nepropunându-și să facă lumină acolo unde încă istoricii mai au de cercetat, dar aducând subiectul, cu mijloacele specifice artei scenice, în atenția publică. Jurnal de România a fost realizat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul German de Stat din Timișoara, valorificând estetic, într-un format scenic dominant multimedia, experiențele personale ale câtorva actrițe din diverse generații.
La Iași, la Teatrul Luceafărul, m-am implicat eu însămi într-un proiect documentar, Istorie la persoana I (selectat la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu și Festivalul Național de Teatru) care include o secvență narativă despre modalitățile foarte diverse de receptare la nivel individual a ceea ce s-a petrecut în decembrie în urmă cu trei decenii.
La ARCUB București, dramaturga Saviana Stănescu, stabilită cu condeiul și bagajele peste ocean, în Lumea Nouă și Liberă, acum revenită într-un semestru sabatic în țara noastră, a pus la cale în forma unui spectacol-lectură Proiectul Revoluția. Strategia creativă a fost similară, subliniind, iată, o unică direcție de reprezentare teatrală a unui important eveniment din trecutul recent: actorii și-au documentat propriile amintiri filtrate dramaturgic într-un atelier teatral.
Cultura are nevoie de sprijin financiar
Financiar, 2019 nu a arătat prea bine. Bugetul a fost comunicat cu mare întârziere, la finalul lui aprilie, și a devenit operațional în prima decadă a lui mai. Anul financiar începe în ianuarie și se încheie în decembrie. Anul teatral începe în septembrie și se încheie în iulie. Ceea ce înseamnă practic că, din cele 10 luni ale stagiunii 2018-2019, ultimele patru și ceva (ianuarie, februarie, martie, aprilie și puțin din mai) instituțiile teatrale au lucrat în condiții de avarie, beneficiind, conform legislației, de o alocare echivalentă cu 1/12 din alocarea anului trecut. Cum poți lucra dacă nu ai certitudinea bugetării? Nu poți.
Așa se explică de ce foarte multe manifestări, unele cu tradiție și continuitate, au sărit peste ediția lor 2019. Așa se explică de ce în țara noastră e inflație de evenimente în mai-iunie și octombrie-noiembrie, organizatorii, artiștii și criticii făcând un solicitant slalom într-un calendar unde, oricum ai proceda, nu poți evita suprapunerile.
La aglomerarea pomenită, cauzată în primul rând de dificultățile de alocare bugetară, se adaugă chestiunile birocratice (la care voi reveni), cele care țin de vreme și de infrastructura de transport degradată și subdezvoltată. În cazul unor ninsori, de pildă, unica măsură a autorităților e închiderea drumurilor.
Imaginați-vă cum ar fi să ai un festival internațional la care să aștepți oaspeți din toată lumea, iar aeroporturile, șoselele și căile feroviare, atâtea câte și așa cum sunt, să se blocheze din motive de viscol, ninsori abundente ori inundații!
Birocrația, ziceam, e un alt element care face viața grea lucrătorilor din sfera artistică. Nu chestionează nimeni obligativitatea firească de-a justifica prin documente maniera în care banii publici sunt cheltuiți. Cultura are nevoie de sprijin financiar, iar în situația în care legea sponsorizării și a mecenatului sunt extrem de departe de-a fi atrăgătoare pentru oamenii de afaceri, obligația sprijinului bănesc revine cvasi-exclusiv autorităților. E indiscutabilă transparența utilizării acestor fonduri, numai că, din păcate, de la o nevoie reală la absurd nu e decât un pas, care a fost făcut apăsat în România.
Cea mai mare durere a lui 2019
Hățișul hârtiilor e atât de dens, încât adesea depășește investiția de timp și energie direcționate spre creație. Punând în balanță, birocrația ne consumă frecvent mai multe vreme și mai multă putere decât activitatea artistică. Ceea ce nu e nici normal, nici constructiv. Și, deși fiecare nouă administrație promite simplificarea formalităților, la bilanț constatăm nu doar că nu s-a redus, dar că, în mod inexplicabil, s-a mai adăugat ceva. Birocratizarea, acoperitul cu hârtii descurajează multe inițiative altfel necesare și lăudabile.
Să pun pe tapet o altă suferință a autohtonului teatral: imposibilitatea predictibilității, a proiectării pe termen mediu măcar. Cum se stabilește abia de la un an la altul ce anume va fi prioritar și ce stipendii va primi cultura, operatorii nu au cum să gândească în perspectivă. Sunt forțați să lucreze „de azi pe mâine“ și „vom vedea ce vom face“. Stilul acesta impus de guvernanți și de administrație nu îngăduie construcția durabilă, obligă mai degrabă la improvizația din mers. Chiar când rezultatele sunt foarte bune, la ele se ajunge cu eforturi și stres uriașe, cu mobilizări de energie ce ar putea fi direcționate spre creație.
Cea mai mare durere a lui 2019 a fost reducerea în medie cu 30 la sută a bugetului de producție spectacole, atât pentru teatrele de stat, cât și pentru independenți, a căror principală resursă este AFCN (Administrația Fondului Cultural Național). Un procent substanțial, care a obligat foarte multă lume să-și diminueze activitatea artistică, o realitate ușor de citit din repertoriile curente ale sezonului.
Iar pe unii operatori independenți i-a scos pur și simplu din activitate. Și-au închis porțile Teatru/ Hala Fix Iași, Fabrica de pensule Cluj, Macaz București, acesta din urmă promițând că va reveni într-o nouă formulă. Să sperăm.
Ce pot să urez tuturor decât un an mai limpede și mai bogat? În idei și în sprijin bugetar pentru materializarea lor scenică.