„Meridianul ilustrează un mod de a vorbi despre poezie ce se substituie obiectului însuși, unde strădania de a «descrie» un drum al creației se confundă cu creația, cea a cărei deschidere dialogică implicită «spațiilor indefinite» («Leerstellen») și incompatibilă cu sentențiozitatea riguroasă, frizând Definitivul, a expozeului «teoretic» emană dintr-un «joc cu mărgelele de sticlă» al limbajului. Preferând speculației metaestetice despre «poiein» și produsele sale empatia cu acestea din urmă, Celan încearcă s-o «transpună» într-un idiom aplecat asupra propriilor resurse de a accede către momentul, oricât de efemer, al coagulării virtuale, în limbaj, a «întâlnirii» cu Altul. Am încercat să ținem seama în această întreprindere de transpunere în limba română a prozei lui Paul Celan de întreaga experiență acumulată de traducătorii care, în alte limbi și culturi, au inițiat-o cu mult înaintea noastră. Ne-am confruntat cu aceleași dificultăți și dileme în a găsi un echivalent adecvat «densității» textelor, cumulată în paleta de registre ce glisează de la ceremonios la ironic și de la emfatic la patetic, în reverberația intertextuală, în alternanța dintre «spus» și «nespus», în preaplinul semantic ce emerge din travaliul de remodelare a materiei lexicale, și nu numai…“ (Andrei Corbea)
Unul dintre spiritele care au marcat gândirea poetică europeană a secolului XX, Paul Celan (Paul Antschel) s-a născut la Cernăuți, în 1920, într-o familie de evrei vorbitori de limbă germană. Studiile universitare le începe la Tours, unde pleacă în 1938; revine în România înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. După 22 iunie 1941 este mobilizat în detașamentele de muncă obligatorie pentru bărbații evrei la Rădăzani, Fălticeni și Tăbărești; părinții mor succesiv în lagăre din Transnistria, unde fuseseră deportați în iunie 1942. În aprilie 1945 Celan se refugiază la București, unde va locui până în decembrie 1947, când părăsește definitiv România. După șase luni petrecute la Viena, se stabilește la Paris. Studiază la Sorbona, iar din 1959 ocupă postul de lector de limba germană la École Normale Supérieure. Poet de limbă germană, Celan publică primul volum de versuri, intitulat Nisipul din urne, la Viena, în 1948; patru ani mai târziu apare Mac și memorie, cartea care i-a adus recunoașterea criticii, urmată, rând pe rând, de volumele ce l-au consacrat drept unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX: Din prag în prag (1955), Gratii de vorbă (1959), Roza Nimănui (1963), Schimbare de suflu (1967) sau, postum, Ograda timpului (1976). De asemenea, va traduce în germană din, printre alții, Paul Valéry, Henri Michaux, René Char, Osip Mandelștam, precum și prima carte franceză a lui Emil Cioran. Paul Celan primește în 1958 Premiul Literar al Orașului Bremen, iar în 1960 i se decernează Premiul „Georg Büchner“. Bolnav, se sinucide în 1970.
Extras din volumul Meridianul și alte proze
Alocuțiune de recepție a Premiului de literatură al orașului liber și hanseatic Bremen
Denken (a gândi) și Danken (a mulțumi) sunt în limba noastră cuvinte cu una și aceeași origine. Urmându-le sensul, ajungi în aria semantică a lui: gedenken (a-ți aminti), eingedenk sein (a păstra amintirea), Andenken (amintirea cuiva anume), Andacht (reculegere). Îngăduiți-mi să pornesc de aici pentru a vă mulțumi.
Ținutul de unde – prin câte ocoluri! Dar există oare așa ceva: ocoluri ? –, ținutul de unde vin către Domniile Voastre va fi fost celor mai mulți dintre Dumneavoastră unul necunoscut. Este ținutul în care o parte deloc neînsemnată a acelor istorii hasidice, pe care Martin Buber ni le-a repovestit în limba germană nouă tuturor, s-a aflat la ea acasă. Era, dacă îmi permiteți să completez această schiță topografică cu o imagine care, coborând de foarte departe, tocmai se înfățișează ochilor mei, – era un tărâm unde oamenii și cărțile trăiau. Acolo, în acea fostă provincie, ieșită acum din istorie, a monarhiei Habsburgilor, am dat pentru întâia oară peste numele lui Rudolf Alexander Schröder: citind Ode mit dem Granatapfel (Oda cu rodie) a lui Rudolf Borchardt. Iar Bremenul a dobândit pentru mine, acolo, și pe această cale, un contur: sub chipul publicațiilor de la Bremer Presse.
Dar Bremenul, apropiat mie prin cărți și prin numele acelora care le-au scris și editat, îmi suna precum un ecou al inaccesibilului.
Accesibilul, deși destul de depărtat, țelul de atins, se numea Viena. Știți bine ce s-a ales apoi, de-a lungul anilor, și din această accesibilitate.
Accesibilă, aproape și neirosită a rămas, între toate cele câte s-au pierdut, doar ea singură: limba.
Ea, limba, nu s-a pierdut, ba chiar în ciuda celor petrecute. Dar a trebuit să străbată de-aici încolo propriile-i neputințe de a răspunde, să străbată o înfricoșătoare amuțire, să străbată miile de tenebre ale vorbirii aducătoare de moarte. Le-a străbătut și n-a aflat cuvinte pentru ceea ce s-a-ntâmplat; dar a traversat întregul acestor întâmplări. Le-a străbătut și a putut din nou accede la lumina zilei, „îmbogățită“ de toate acestea.
În această limbă am încercat, în anii aceia și în cei următori, să scriu poeme: pentru a vorbi, pentru a mă orienta, pentru a-mi da seama unde mă aflu și încotro s-o iau, pentru a-mi proiecta realitatea.
Au fost, cum bine vedeți, eveniment, mișcare, parcurs, a fost încercare de a dobândi o direcție. Și dacă mă interoghez asupra sensului ei, atunci cred a putea spune că întrebarea o cuprinde și pe cea referitoare la sensul mișcării ácelor de ceas.
Căci poemul nu este atemporal. Desigur, el pretinde infinitul, caută să răzbată prin timp – prin el, și nu dincolo de el.
Poemul poate constitui, deoarece este o formă de manifestare a limbajului și, astfel, conform esenței sale, dialogic, un mesaj precum cele din sticlele azvârlite în mare, expediat cu credința – desigur, nu întotdeauna foarte plină de speranță – că ar putea fi undeva și cândva aruncat la țărm, poate pe țărmul unei inimi. Poemele călătoresc și în acest chip: ele se îndreaptă către ceva anume.
Către ce? Către un ceva deschis, disponibil, poate către un Tu abordabil, către o realitate abordabilă.
Asemenea realități sunt, cred, cele în care are a se implica poemul.
Și mai cred că asemenea înșiruiri de gânduri nu însoțesc doar eforturile mele, ci și pe acelea ale altor poeți din generația tânără. Sunt eforturile celui care, survolat de stele meșterite de om, deposedat inclusiv pe această neașteptată cale de protecția bolții cerești și astfel, în cel mai straniu chip, lipsit de un acoperiș, își îndreaptă Fiindul înspre limbă, rănit de realitate și căutându-și o realitate.
[26 ianuarie 1958]
Traducere din limba germană și note de Andrei Corbea