„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Act gratuit, de Nicolae Breban, care va apărea în curând în colecția „Fiction LTD“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Trebuia, nu-i așa, să fac o faptă aparte, o operă, o „lovitură de palat“, o „aventură din cale-afară“, o răpire sau, în cel mai rău caz… da-da, o efracție! Un plan „antiburghez“, ceva foarte „revoluționar“ sau foarte „nebunesc“, oricum, ceva care să-ți gâdile strașnic instinctul de conservare, să-ți ridice adrenalina și să-ți pună în pericol ceva, ceva cât de cât credibil – viața, cariera, prestigiul… mă rog!
Bon, de acord, o efracțiune! Adică să năvălești, noaptea, de preferință, în casa unor oameni cumsecade și să le furi ceva. Ce găsești pe-acolo, argintărie, monede sau bibelouri, în cel mai rău caz. Bani nu, deoarece e vulgar și apoi, în zilele noastre, oamenii cuminți își țin banii, banii cei mulți, se-nțelege, la vreo bancă. Dar… nu contează, trebuie să șterpelești ceva, importantă e, cum spuneam, propria-ți emoție, ca și conștiința, da-da, am zis bine, conștiința că ai îndeplinit ceva ce nu face oricine. Să fii singur în această acțiune, deoarece e o acțiune, nu e așa, să păstrezi misterul total și apoi să înduri urmările faptei tale extraordinare, lucru deloc de disprețuit. Nu, prada ca atare nu e așa de importantă, am citit în tinerețe romanul lui Dostoievski Crimă și pedeapsă, după care s-au făcut nenumărate ecranizări, și, țin minte, cerceii sau monedele pe care le-a găsit tânărul criminal la acea bătrână le-a îngropat undeva sub o piatră. Ba mi se pare că a și uitat locul, dar… da-da, urmările faptei, povara ei, ca să zic așa, ei bine, pe asta n-a mai putut s-o ducă. A fost, se pare, în cazul lui, mai apăsătoare decât fapta în sine, deloc de disprețuit: să omori cu satârul două femei, mai ales că pe a doua victimă nici n-o calculase. Ei bine, ia să văd – eu am să-mi pot purta povara, vorbesc de „acea“ povară, cu atât mai mult cu cât în „calculele“ mele nu intră crima, omorul? Nu, doar efracția, cum am zis, pătrunderea neanunțată într-un spațiu străin cu scopul de a deturna o proprietate străină, cercei, brelocuri, mă rog, ce se află pe acolo și… păstrarea secretului. A libertății, da-da, am zis bine, a libertății, deoarece am citit undeva că o faptă de acest tip, care include pericolul, îți conferă o anume libertate pe care nu e capabilă să ți-o ofere societatea, oricât de permisivă.
Un alt autor, francez de astă dată, André Gide, face elogiul, cum se zice, al „actului gratuit“. O crimă, cum ar veni, zice acest literat de scăpărătoare inteligență, nu este altceva decât un act gratuit! Or, în mintea lui, se pare și a colegilor săi de generație și de modă, nimic nu poate fi mai antiburghez, antifilistin, decât un act „rușinos“ în opinia publică și care nu folosește la nimic. Să faci ceva fără rost, iată, spuneau tinerii acelor vremi, iată o formă de revoltă: contra banului, a bunului-simț, a ordinii burgheze, a ordinii tout court. Cine are curajul unei asemenea fapte? Deoarece, în acest fel – și numai astfel! – devii nu numai anarhist, revoluționar, suprarealist sau mai știu eu ce, dar… te arăți, măcar o dată și categoric, liber! Or, într-adevăr, cine n-ar dori să fie liber? Și astfel, după o viață închinată muncii, respectului familiei și societății, afli că de fapt nu ai fost o clipă liber; nu, libertatea începe abia dacă ai cutezanța unei asemenea fapte: gratuite, nebune, ceva care țintește să dărâme toate normele stupide ale societății, burgheziei, adulților, primarilor, părinților retrograzi sau ale șefilor de state!… Haram.
Și-atunci, pentru a mă arăta hotărât și practic totodată, am purces la acțiune, cum se spune. Mi-am făcut un plan – nu sunt eu arhitect? Și nu se spune că Dumnezeu însuși este arhitectul Universului… cel puțin în optica luminaților francmasoni?… Am schițat deci planul acțiunii, în mare, trebuia să „dau lovitura“ sau „gaura“ sau „țeapa“, cum se zice în jargonul hoților, undeva la periferia Bucureștiului, într-un loc liniștit și calm. La periferie sau poate nu, totuși la margine, și, înclinat spre visare cum am fost dintotdeauna, am ales un cartier unde avusesem o iubită pe vremuri: Filantropia, Piața Domenii, pe unde întorcea tramvaiul 20. Trebuia deci găsită o casă mai acătării, o vilă, dacă era posibil, și așteptat momentul potrivit. Or, cum eu eram un novice în această, se zice, respectabilă meserie – oricum foarte veche, ca și cea a femeilor zis ușoare, femeile plăcerii! –, m-am gândit că ar fi bine să aștept cu adevărat un moment de calm desăvârșit: vara, lunile verii, când stăpânii frumosului imobil vor fi plecați din urbe, la munte sau la mare. Sau chiar, cum e acum obiceiul, pe undeva prin Europa. În fine.
Nu a trecut mult și am găsit-o: într-adevăr o vilă, cu gard de fier la stradă, înconjurată de pomi și chiar de un mic părculeț. Ce mai, vanitatea mea era satisfăcută, nu mă îmbrobodeam în vreo speluncă, pe capul unor bieți nevoiași, ci… da-da, mă încumetam drept în cuibul burgheziei triumfătoare, deoarece, observasem, printre altele, staționând în curtea respectivului imobil o limuzină de marcă arogantă germană.
CARTEA
Acordând un loc important dialogului și monologului în care confesiunea se îmbină cu persuasiunea, nuvelele – „specie din păcate neglijată azi la noi (ca și în Franța sau Germania!) de scriitori și editori“, cum spune autorul – ce alcătuiesc volumul ne duc cât se poate de firesc cu gândul la teatru. Universul lor, în care perioada comunistă și lumea interbelică sunt referințe constante, este populat de personaje paradoxale, contradictorii, căci, preocupate uneori până la obsesie de împlinirea destinului personal, ele sunt totodată chinuite de întrebări, ezitante, nehotărâte. Un arhitect aparent împlinit pe plan profesional și familial ajunge la concluzia că doar un „act gratuit“ gidian, comis împotriva societății conformiste, a „bunului-simț“ burghez, îi va aduce realizarea și libertatea la care visează. Un comerciant lipsit de grija zilei de mâine este de acord ca frumoasa lui soție să intre în afaceri alături de un ins dubios, ce pare să-i fie acesteia și amant, doar pentru că respectivul a fost idolul lui pe vremea liceului. O tânără libertină acceptă să conviețuiască, în speranța că-i va deveni moștenitoare, cu un pretins „unchi“ bolnav și cu veleități de intelectual, însă traiul alături de el va avea ca efect o surprinzătoare metamorfoză…
AUTORUL
NICOLAE BREBAN (n. 1934, Baia Mare), romancier și eseist, este unul dintre cei mai importanți și mai prolifici prozatori români contemporani. Debutează literar în revista „Viața studențească“, în 1957. Opt ani mai târziu publică primul său roman, Francisca, distins cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. În 1968 publică Animale bolnave, roman pentru care primește premiul Uniunii Scriitorilor, iar în 1977 romanul Bunavestire, încununat de asemenea cu premiul USR. Cele mai recente publicații ale sale sunt traducerea din germană a Elegiilor duineze de R.M. Rilke (2006) și a Elegiilor romane de J.W. Goethe (2009), precum și romanele Singura cale (2011), Jocul și fuga (2015) și Frica (2018). A semnat (1969) scenariul filmului Răutăciosul adolescent, precum și scenariul și regia filmului Printre colinele verzi (inclus în 1971 în selecția oficială a Festivalului Internațional de la Cannes). A fost redactor-șef al „României literare“, funcție din care și-a dat demisia în 1971 în semn de protest față de politica regimului din România. Este membru titular al Academiei Române și director al revistei „Contemporanul. Ideea europeană“.
Un comentariu
Sunt un mare iubitor al prozei lui Breban cu care am crescut și m-am format.Fragmentul publicat anunta o nouă carte „eveniment”în peisajul anost al literelor românești.O aștept cu nerabdare!