„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Despre iubire și (alte) ispite, de Dragoș Ghițulete, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Nu m-am simțit foarte confortabil când mi-a reproșat că mă comport uneori ca fostul ei iubit. A simțit poate nevoia să mă facă să sufăr, să vadă cum îmi tremură buzele când îmi spune despre acea relație. Poate era și o mică răzbunare pentru ce i-am făcut în trecut. Era vorba de un bărbat însurat, aici m-a privit în ochi, parcă voia să spună: și cu tine am continuat să mă văd după ce te-ai însurat cu Judith. Era comod pentru el, nu-și mai iubea soția sau cel puțin așa zicea. S-a lăsat dusă de val. Despărțirea s-a produs brusc. Nu fusese nici o clipă vorba de copil, deși el îi spusese că ar vrea să divorțeze. Să nu o ia prea repede, e încă tânără și nu are în calcul maternitatea. Când el, într-o noapte în care băuseră ceva mai mult, și-a scos prezervativul și a terminat în ea, și-a dat seama că nu mai poate continua. L-a părăsit a doua zi fără să îi spună nimic. A avut noroc, nu a rămas însărcinată. Abia ce a urmat i-a provocat scârbă. El a scris o carte, la limita pornografiei, în care și-a vărsat toate frustrările că fusese părăsit. Toate partidele lor de sex erau descrise cu lux de amănunte.
Am simțit o nevoie organică să citesc romanul. Am și făcut-o, noaptea următoare, când Audrey dormea. L-am descărcat, mi-am luat laptopul pe terasă și l-am citit în mai puțin de două ore. Eram conștient că-mi fac singur rău, citeam despre femeia care dormea la mai puțin de zece metri de mine și pe care o iubeam. În timp ce eu agonizam și îmi plângeam de milă, ea urla de plăcere. Când eu înghițeam supă cu lingura și mă uitam cu ochii roșii la tata cum se abține să nu plângă, ea se lingea lasciv pe buze după orgasm.
Sunt momente în care regret că am renunțat la norma întreagă de la Universitate. Nu e vorba de veniturile care mi s-au împuținat. Nu am depins niciodată de acei bani. Și nici nu era ceva care să mă solicite mult. Îmi plăcea să pregătesc cursurile, mergeam cu plăcere în sala de curs. Însă, după despărțirea de Judith, am simțit că nu mai sunt autentic. Nu am vrut să recunosc în fața nimănui că plecarea ei m-a răvășit. Zâmbeam în fața prietenilor și le spuneam că am decis că e timpul să ne refacem viețile, că vom rămâne poate și prieteni. Mi se strepezeau dinții când rosteam cuvintele astea, dar mi-era rușine să le zic că sufăr. Până într-o seară. O văzusem pe Judith intrând în restaurantul în care mă aflam. Era însoțită de un bărbat, mai tânăr decât mine. Nu m-a văzut. Am continuat să vorbesc cu cei de la masă, dar vocea îmi era din ce în ce mai stinsă. Turnam alcool în mine și de la un punct încolo nu mai știu ce s-a întâmplat. M-au găsit prăbușit lângă toaletă. M-au dus prietenii acasă și m-au lăsat pe canapeaua din living. Așa m-a găsit tata a doua zi pe la prânz. Dacă ei m-au crezut, nu același lucru se poate spune despre el. Singurul care m-a luat deoparte și mi-a zis că poate ar fi bine să merg la un terapeut. Plângeam cu o pernă în brațe, în pat. Au fost zile în care nu mă dădeam jos din pat decât ca să merg la baie. El a fost singurul pe care l-am acceptat lângă mine. Au fost momente în care m-a hrănit cu lingura. Stătea pe scaun, cu capul plecat, și îmi dădea să mănânc. Venea dimineața la mine acasă și mă întreba ce vreau să îmi pregătească pentru prânz. Dădeam din cap și îi spuneam să ia ce vrea el. Apoi pleca la cumpărături, se întorcea și gătea. După ce îmi dădea să mănânc, se muta în living. Lăsa ușa deschisă întotdeauna. Îi era frică să nu îmi fac rău, după ce într-o dimineață m-a găsit plin de sânge pe picior. Îmi frecasem degetul mare de o margine de lemn a patului până îmi dăduse sângele. Mi-a făcut plăcere, i-am zis, m-am simțit bine după ce m-am rănit.
În astfel de momente, sunt puțini cei care înțeleg. Cum adică, ai picioare, poți să mergi, dar zaci totuși în pat ? Degeaba le spui că stomacul ți-e în gât, că tremuri deși nu e frig, că până și mersul la toaletă presupune un efort uriaș. Mușchii nu te mai ascultă și orice dorință de a face ceva dispare. Mâinile, picioarele sunt grele ca plumbul și dor. Până și a înghiți apă e un proces complicat. E un cocon care te strânge din ce în ce mai tare. Pastilele nu fac decât să te lase să respiri. Dacă ai noroc, învelișul începe să se lărgească și cu timpul poți să scoți o mână, apoi un picior. Dacă, din contră, apasă din ce în ce mai tare, atunci toată existența devine dorință de a scăpa. Te imaginezi cu un pistol în gură, în cel mai bun dintre scenarii. Creierii se împrăștie, o magmă indistinctă. Și, în astfel de momente, te poți întreba cum de a fost posibil să existe ceva care să te fi făcut cândva fericit, cum a fost posibil să râzi. Ai uitat până să și respiri. Îți ții respirația sperând că se va termina curând. Doar instinctul de supraviețuire mai dă aerul afară din plămâni. Ai vrea ca totul să se termine, dar curajul nu există.
A durat o lună până să-mi revin cât de cât. În tot acest timp, tata și-a delegat atribuțiile de la compania farmaceutică pe care o conducea. Toată viața a muncit enorm. Nici la cei șaptezeci și cinci de ani pe care îi avea atunci nu a renunțat. În acele zile am vorbit mult. Când nu vorbeam, îmi citea.
CARTEA
„«Viața este o afacere care nu-și acoperă costurile.» Vorba e a lui Schopenhauer, dar trece prin mintea multor personaje din povestirile lui Dragoș Ghițulete. Dacă ar exista și zodia Accidentului în horoscop, o bună parte dintre cei care își duc viața cu poverile ei în prozele din carte aici ar trebui căutați, cu sau fără ascendent. Iar accidentul nu înseamnă neapărat o gleznă scrântită sau o mașină proptită într-un stâlp. Există, în traficul zilei și al nopții, accidente de muncă, de iubire, de pahare în plus sau de prieteni în minus. Și nu e simplu să creezi răni cu nume de oameni. Lui Dragoș Ghițulete operațiunea îi reușește, iar în galeria de marginali pe care o pune la lucru în Despre iubire și (alte) ispite vezi uneori străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith. Femei sau bărbați, șoferi adunați în benzinării sau bone blazate, rebeli sau conformiști, duplicitari sau alcoolici – cu toții împart soarta perifericului căruia viața n-a știut să-i surâdă altfel decât cu gura știrbă. Semnul lor de recunoaștere e ruptura, indiferent dacă se pregătesc să alerge un maraton al supraviețuirii, să se smulgă din promisiunea confortului sau să se mute dintr-un pat în altul și dintr-o dezamăgire în alta. Happy-endul e o erezie pentru acești dezmoșteniți. Înstrăinarea, în schimb, îi așteaptă să se trezească și-i duce la culcare zi după zi.“ (Radu Paraschivescu)
AUTORUL
DRAGOȘ GHIȚULETE s-a născut pe 20 martie 1974, la Pitești. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost redactor de carte și jurnalist, realizând, printre altele, emisiuni culturale și politice la RFI România. Talk-show-urile găzduite de el au fost premiate în 2007 de Reprezentanța Comisiei Europene în România, iar în 2008 de Clubul Român de Presă. În prezent se ocupă de editare web. A debutat în 2007 în volumul colectiv Cartea cu bunici, la Editura Humanitas, publicând apoi romanele Gluma rusească (2010) și Partea dreaptă a capului (2014) la Editura Cartea Românească.