„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Prin România. Carnete de drum, de Mirel Bănică, cu ilustrații de Dan Perjovschi, care va apărea în curând în colecția „Plural M“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Orașul Botoșani face parte din triunghiul celor trei localități importante ale României pe care am dorit întotdeauna să le văd și să le înțeleg, nu doar să le vizitez: Botoșani, Zalău, Drobeta-Turnu Severin. Toate trei au exercitat o stranie, persistentă atracție asupra mea, încă de pe vremea copilăriei. Erau puține șanse să le vizitez atunci, în anii 1980, perioadă în care efectuam lungi excursii „în circuit“ cu părinții mei, cu o neobosită Dacia 1310 (ah, zecele acesta suplimentar care ne fermeca pe toți, suna enigmatic și spiritual, dar nimeni nu știa ce reprezintă de fapt), deoarece se aflau oarecum în afara obiectivelor turistice de interes major pe care le căutam noi pe atunci. Prima impresie pe care mi-o lasă orașul este pozitivă și e legată de așezarea sa geografică, pe coamele domoale ale unor dealuri înconjurate de păduri și văi largi. Știau bine cei bătrâni unde să-și întemeieze o așezare durabilă, altfel orașul nu ar fi devenit unul dintre principalele puncte de reper pe vechiul drum comercial care făcea legătura între Marea Baltică și Marea Neagră. Iar prosperitatea atrage întotdeauna invidie și răutăți; orașul a fost ars de mai multe ori de tătari, cazaci, polonezi, dar și-a revenit de fiecare dată. La jumătatea secolului al XIX-lea, el cunoaște o perioadă de maximă prosperitate, situându-se pe locul doi în Moldova ca populație și activitate economică față de vecinul mai mare, Iașiul. Din acea perioadă fastă s-au păstrat câteva clădiri care stau mărturie, cu un farmec aparte, desuet; ele mi-au amintit imediat de Brăila mea cea sedusă și abandonată de timp și oameni. Duc bagajele în camera confortabilă și răcoroasă a hotelului unde sunt cazat. Acestea devin din ce în ce mai multe și mai grele pe măsură ce avansez în călătorie, deoarece cumpăr cărți, suveniruri, produse locale etc.
Grabnic pornesc spre Piața Centrală a orașului, ceva îmi spune că voi avea surprize cât se poate de plăcute. Și așa a fost. Este o piață bogată, liberă, respiră ca un organism viu. De ce? Pentru că aici încă mai pot fi întâlniți producători-comercianți care în fiecare dimineață vin cu marfa proprie în portbagaj. Roșia e roșie, ardeiul ardei, castravetele castravete, au miros, au gust, o istorie de pământ și de trudă în spate. Iar cei care le vând, bărbați și femei deopotrivă, așază toate aceste roade ale muncii lor pe tarabă cu multă grijă, cu delicatețe chiar, ca și cum ar atinge un copil preaiubit. Știu că exagerez, că idealizez, dar există o diferență uriașă față de București, orașul care și-a ucis cu bună știință piețele! Cumpăr roșii mici, extrem de parfumate și, minunea minunilor, cu o „carne“ moale, delicată. „Oare ce ar fi gândit acum Eugen Istodor, amicul meu, mare cavaler de Obor și apărător al nostalgiei culinare?“, mă întreb, nu fără o mică doză de malițiozitate venită din orgoliul de pelerin, de călător ce poate experimenta și vechiul, și noul. Pe o parte dintre aceste fructe ale paradisului (chiar așa se numesc în maghiară, paradicsom, adică fructe, daruri ale paradisului, de unde și regionalismul „porodică“ din graiul românilor transilvăneni) le-am ambalat cu grijă în hârtie de ziar, m-au însoțit câteva zile de-a lungul călătoriei alături de brânză și pâine „de casă“… ce mi-aș fi putut dori mai bun? Peste tot plutește un miros de gogoși cu zahăr, ca în bucătăria bunicii. Gogoși cu zahăr, simple, ieftine, rapide, care se umflă arțăgos în baie de ulei, sunt tăvălite prin zahăr și gata… un leu gogoașa! Din păcate, atunci când ajung în fața chioșcului care le vindea, plin de poftă nostalgică, văd un mic afiș pe care o mână neîndemânatică a scris: „Nu sunt gogoși!“. Oare de ce? Nu voi putea dezlega misterul acestei neașteptate rupturi în lanțul de producție. Sap însă în continuare în filonul nostalgiei, care apare în calea mea sub forma unui dozator TEC! Da, un adevărat dozator TEC din anii 1990, unealta de pionierat a capitalismului românesc, târnăcopul economiei de piață, care a supraviețuit tocmai… într-o piață. Sunt propuse mai multe arome: cola, căpșuni, fragi, fructe de pădure (sic!). Aleg ultima variantă, iar vânzătoarea îmi întinde cu hotărâre paharul, după ce a amestecat conținutul cu o baghetă de sticlă, scoțând un zgomot aproape muzical. Ceea ce mă surprinde este că are exact aceleași gesturi ca vânzătoarele de acum un sfert de secol, nimic nu s-a schimbat. Poate doar gustul: știam din amintiri că dozatorul TEC e o veritabilă uzină chimică în miniatură, dar atunci, in illo tempore, amestecul încă se putea bea, acum nu reușesc să o fac, îndulcitorul artificial ustură, chinuie papila, înfundă nasul, ucide dorința. Nu am vrut însă să o supăr pe femeia care mă privea mulțumită că i-am lăudat aparatul și tenacitatea cu care a rezistat schimbărilor de tot soiul: sociale, politice, economice. Serios, așa am făcut; chiar dacă știam că mă umplu de ridicol în fața ei, am continuat să trag de mine, doar-doar voi obține mai multe informații și povești de la ea. Sorb astfel încetul cu încetul tot amestecul, ca Socrate cupa de cucută, cucuta chimiei reușitei în economia de piață.
CARTEA
În iulie-august 2019, autorul străbate România timp de 45 de zile la volanul mașinii sale, convins că prea puțini dintre noi își cunosc țara cu adevărat și că pentru a întâlni ineditul, diferitul, alteritatea nu este obligatoriu să călătorim spre îndepărtate destinații exotice. Îl animă, de asemenea, o dorință firească pentru cineva care a cunoscut anii 1980 și excursiile cu familia „în circuit“ prin țară: aceea de a redescoperi România la 30 de ani după căderea regimului comunist. Ce a mai rămas din „ctitoriile“ acestuia după prăbușirea lui? Ce a apărut nou? România pe care o descriu Carnetele de drum este cea a capitalelor de județ, dar și a unor orașe mai mici, cu parcurile, piețele, muzeele și monumentele lor mai bine sau mai prost întreținute ori renovate, a stațiunilor turistice vechi și noi unde conservarea își dă mâna cu inovația și kitschul, dar și a parcărilor de pe autostradă sau a cârciumilor și magazinelor sătești de pe marginea șoselelor. O particularitate a acestor note de călătorie, care constituie de altfel și farmecul lor, este că observațiile precise sunt deseori colorate de memoria afectivă, iar metoda obiectivă a cercetătorului se îmbină cu subiectivitatea asumată a călătorului și scriitorului.