Nu conteaza nici in cazul noului roman al lui cutare ca scrie
despre propria relatie cu fosta sotie. Pe mine, cel putin nu ma intereseaza. Tot
asa cum citesc stirile cu Brad Pitt sau Angelina Jolie ca pe niste mici snoave
mai mult sau mai putin reusite. Nu conteaza nici daca acum eu, recenzentul, ma
apuc sa scriu despre mine, cu ce sint imbracat, ce droguri iau, cum fac sex, ce
perversiuni aparte am, pentru ca nimic nu va garanteaza forta autenticitatii de
care, se pare, toata lumea are nevoie. Sint cam plictisit de non-fiction. Forta
lui e de-a dreptul devastatoare, dar eu nu caut decit inventie onesta: adica
acel gen de realism care sa aduca aluviuni biografice in expresii rafinat
artistice. Iar acest refuz al nonfictiunii literaturizate (adica nu tocmai
„documentare”) vine si din plictiseala de reality-show-ul care inca domina toate
media.
Aversiunea pentru nonfictiune mi-a fost ridicata de forta unui scriitor de
succes precum Ellis, supranumit „omul cu American Psycho”. Amestecul de real cu
fictional nu poate fi tratat cu discernamint. Acesta este si jocul autorului. Si
e cu atit mai iritant cu cit nu despre asta-i vorba cind citesti. Fac doua
paranteze. Am si eu dreptul la nonfictionalul meu! Mi-l da toata avalansa asta
de aroganta scriitoriceasca.
Mai intii, nu ma satur prea usor de Celine, acel scriitor dat perpetuu drept
exemplu de talent ne-etic, mai ales acum, de cind cu dosariadele, de cind ni se
confeseaza intelectualii in forme plastice. Calatoria sa la capatul noptii este
calatoria la capatul depersonalizarii. Un tip alienat va ajunge intotdeauna sa
faca o incredibila fuziune intre persoana intiia si persoana a treia singular.
Ellis e departe de astfel de performante (nici nu l-a citit pe Celine decit dupa
American psycho – pentru ca il tot asemanau criticii cu celebrul francez). Ellis
se situeaza, mai degraba, aproape de conationalul lui Celine (care n-a invatat
nimic de la acesta), Beigbeder, omul care-si fictionalizeaza viata, pigmentind-o
cu tot soiul de dorinte bine saturate de mode mediatice si care asteapta un soi
de admiratie pentru propria autoanihilare, mult mai soft, e adevarat. In
principiu, naratiunea este aceeasi: sintem singuri pe lume, nu ne iubeste
nimeni, important e sa tragem cit mai multa cocaina (Ellis) sau sa amestecam
niste pastile cu striptease si extaz ultramonden (Beigbeder) ca sa ne simtim
ceva mai bine. Ellis adauga esenta morbida via Stephen King peste schema
frantuzeasca a decaderii in dependente de tot felul. La o lectura prelungita din
acest gen de literatura senzatia clara este una de supradoza de confesiuni ale
unor tipi aflati in manualul de patologie a dependentei. Editia de buzunar.
Apoi, aceasta ar fi cea de-a doua paranteza (si dependenta), principala
lectie de dereglat simturile intr-un mod scuzabil de arogant apare la Martin
Amis care organizeaza in Banii o intilnire memorabila intre John Self (un fel de
Ellis, un fel de Beigbeder, un fel de u know who) cu nimeni altul decit un
personaj-scriitor pe nume „Martin Amis”, un tip penibil, care traieste intr-o
falsa retragere artistica, si care, cind aude de un onorariu bun, se apuca de
scris un scenariu pentru personajul sau. Oricum, discutia nonfictionala e veche
de cind lumea. Fie ca plimbam oglinda pe marginea drumului, fie ca lucram cu
deja enervanta candy camera. Doar problemele teoretice sint uitate periodic.
Ellis se descrie ca pe o vedeta hollywoodiana de rang B
Bret Easton Ellis aduce fictiunea peste biografic. De fapt, amesteca doua
realitati: cea personala, plauzibila (un personaj care a scris aceleasi carti,
care a avut succes enorm, care a avut cam acelasi traseu precum autorul sau) si
realitatea cliseelor „pulp”. In ceata astfel creata intervin metode clasice ale
thriller-ului livresc: fantome, coincidente, stare a naratorului-personaj
insuportabil de instabila, fragilitate, cruzime etc. Abia dupa ce am ajuns la
sfirsitul romanului Lunar Park am realizat cit de bune sint primele doua
capitole tocmai pentru ca sint un soi de autobiografie cruda si megalomanica in
acelasi timp, pentru ca Ellis se ia pe sine si se descrie ca pe o vedeta
hollywoodiana de rang B, cu zeci de capricii, imposibil de irationala. Pe masura
ce tehnici clasice de fictionalizare intervin in roman se pierde puterea, forta
de intrigare a cititorului si se trece in apa linistita a ritmului povestii. Nu
mai conteaza ca sotia lui din roman e aceeasi cu o actrita putin cunoscuta (dar
reala!) de la Hollywood, Jayne Dennis. La fel cum nu mai atirna prea greu
povestile glamoroase si decadente cu personaje reale, superstaruri toate. Sint
figuri de hirtie.
Ellis a inceput sa-mi placa abia dupa ce mi-a trecut furia initiala, dupa ce
am citit citiva critici mai inteligenti decit mine si dupa ce i-am parcurs
citeva interviuri sau declaratii mai ample. Intr-un excelent articol, Edward
Wyatt facea o paralela extrem de interesanta intre scriitura lui Ellis (mai ales
cea din Lunar Park) si atitudinea hip-hop, cu toti acei artisti „rai” care
inventeaza sau povestesc vieti reale intr-un amestec indefinit. Principala
inventie a scriitorului american este atitudinea fata de propria biografie. Este
complet „intoxicat” de natura tabloidala a comunicarii, se relateaza pe sine,
fara mila, cu o pornire de National Enquirer. A inteles natura profunda a
celebritatii contemporane – nu atit mitizare, cit cult pagin de ura si
admiratie, de indiferenta si de utilizare pe post de afrodisiac.
Autorul ne da o lectie de supravietuire artistica
Intrebat intr-un interviu din 1994 cum si-a format stilul, ce l-a determinat
si invatat sa scrie cum scrie, de unde ii vine tonusul scriitoricesc, Ellis
raspunde scurt: „I would say from seeing a shitload of movies, reading a ton of
books, watching enormous hours of television, and having it all soak in. If for
some reason you want to be a writer, that’s where the ear comes from. I don’t
know what other reference points there were when I was growing up. It was books,
movies, TV and rock and roll*”. Este un citat din care putem desprinde o lectie
utila de sinceritate in formarea artistica a anilor 1970-2000. Multi scriitori
inca se definesc in functie de o istorie culturala scrisa dupa tipare de secol
XIX. Ellis se defineste ca un star rock, dependent de mode, modelat de consumul
inevitabil de junk cultural.
Scriitorul ar trebui sa-si accepte siesi si celorlalti statutul „tabloidal”.
As zice, riscind cam multa filosofie, dar asta e!, ca romanul traditional a fost
organizat mai ales in jurul secretului, al codificarii misterului, a enigmei. In
timp ce romanul contemporan a inceput sa-si descopere prin autori precum Ellis,
Amis, Roth sau Houellebecq tocmai savoarea violarii intimitatii, a misterului.
Aici nu e vorba despre joc fictional doar. Ci despre situatia in care noi insine
ne aflam, inconjurati de camere de luat vederi, bine indosariati nu de
Securitate, ci de tot felul de mijloace de supraveghere cu scop de identificare
exacta a personalitatii noastre consumatoare (banci, rate, carduri si
celelalte), fotografiati sau autofotografiati, asaltati tot timpul de un fenomen
al culturii populare de familie (filmulete, fotografii facute in familie sau cu
prietenii, toate genurile, inclusiv pornografice; si tot atitea scandaluri!).
Cum remarca inteligent un recenzent, dupa ce citesti un roman al lui Ellis, tip
Glamorama sau Lunar Park, intelegi altfel de unde, din ce lume, poate tisni un
personaj precum Paris Hilton.
Avem toti, de la personajele stirilor de la ora cinci, pina la mari artisti,
latura noastra tabloidala (a nu se intelege „birfitoare” – tabloidalul
inseamna… birfa upgradata mediatic), o imensa dorinta de expunere, pe care o
opunem tocmai dorintei stramosilor nostri de secretizare, de inhibare. Ellis ne
da o lectie de supravietuire artistica, la pas cu acest ritm infernal tabloidal.
Si ne invata, crud, dar sigur, cum sa-i cedam definitiv si profitabil.
* „Cred ca vine din faptul ca am vazut o gramada de filme, am
citit tone de carti, am pierdut ore nesfirsite in fata televizorului. Daca vrei
sa fii scriitor, astfel se formeaza «urechea», simtul literar. Nu stiu ce alte
puncte de referinta au mai fost in perioada mea de crestere. Au fost carti,
filme, TV si rock and roll.”
Bret Easton Ellis, Lunar
Park, traducere din limba engleza si note de Teodor Fleseru, colectia
„Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2006