„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Copiii lui Marcel de Ema Stere, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Să ne întoarcem puțin la premisa întregii povești: voiam să cultivăm pământul și să extragem roade bogate. Eu, cel puțin, asta voiam. Matei și Francisc mi se alăturaseră fiindcă li se părea o idee bună.
În loc să ne luăm dracului grăunțele și să le înfigem pe deal, ne-am gândit că ne asigurăm mână de lucru gratis și facem și dreptate divină dacă îi strângem pe copiii lui Marcel Serebreakov – care, bănuiam noi, or fi vreo 4 sau 5 sau 8, cel mult. Am postat pe net anunțurile alea complet deplasate. Ne-am trezit cu o tonă de scrisori de răspuns, din care la o primă selecție au rămas 684 de marceloți, ceea ce, dacă adunam familiile, presupunea venirea la Sânceni a 1.005 adulți și 312 copii. Am închis adresa de mail „copiii lui Marcel“, conturile de Facebook, ne-am aruncat cartelele de telefon și am tras linie: 20 de persoane cel mult, incluzând și copiii. Familiștii sunt mai motivați, mai harnici, nu? Am făcut și am refăcut lista marceloților, eliminând ciudații, instabilii, agramații. În fond, nimeni nu adusese vreo dovadă clară că e copilul lui Marcel, iar „dreptul Serebreakovilor“ nu era stabilit de vreo instanță, ci creația noastră: un dar făcut unor necunoscuți, o șansă în viață, o medalie pentru copii din flori.
Sigur că majoritatea nu erau copii din flori! La ce balamuc am ajuns cu datele personale, e foarte probabil că unii și-au dat și nume false. Nu mai contează.
După două zile de primit oaspeți neașteptați și cu una înainte să înceapă să vină cei de pe lista noastră, ne-am hotărât să ne apucăm de treabă. Ce ne deranja cel mai mult era cazarea. Deja petrecuserăm o noapte de nesomn, unii înghesuiți în cele trei paturi ale Serebreakovilor, ceilalți pe perne și pături așezate direct pe jos. Nu am reușit să aprindem singura sobă care părea funcțională și geamurile sparte, cârpite de mine cu scânduri, lăsau să intre elanuri de vânt rece și foșnet de animale neidentificate.
Amenajarea casei trebuia să mai aștepte însă.
Urgent era să ne cățărăm pe deal și să vedem ce facem cu grâul, care între timp sosise, frumos ambalat în saci și livrat la poartă de un camion. În total, 600 de kilograme. Trebuia să plantăm două hectare, adică o bună parte din deal. Cum arăta pământul? Ce era de făcut? De câți oameni aveam nevoie?
Într-un acces de panică, Matei s-a repezit la cârciuma Nebunei pentru un sfat competent. După trei sferturi de oră era înapoi cu informația că n-avem nici o șansă să găsim un tractor, nu fără taxă de urgență. Ochelaristu (singurul care se apucase deja de băut, așa de dimineață) îl mai informase că ar exista un bou și un plug de fier, dacă suntem serioși, dar și ăla se lua pe bani de la, culmea, fratele lui Oatu. Asta dacă era liber. Se putea să nu fie.
— Și altceva? l-am întrebat pe Matei, ferindu-mi nasul de respirația lui grea, de țuică fără etichetă.
— Altceva cică nu știe, că el nu pune grâu. Îi displace ideea.
Francisc îmi făcu un semn cu bărbia și atunci am văzut că noi trei ne aflam în centrul unui cerc parcă desenat cu compasul, pe care erau plasați la intervale regulate marceloții: șapte adulți și trei copii. Toți ne priveau fix și tăceau. Iată o reprezentare a viitoarelor noastre relații de muncă, m-am gândit.
— Vorba lui Gagarin: paidiom! a zis Matei.
Am urcat dealul, încercând totodată să-l măsurăm cu pasul. Ni s-a părut că arăta neobișnuit: avea iarbă mai măruntă la poale și buruieni înalte, cu tulpini groase de 2-3 centimetri în sus. Aveam să aflăm că până să venim noi oamenii își mai lăsaseră vitele la păscut pe acolo. Cum n-aveau chef să fugă după ele pe deal, le priponeau.
Din loc în loc crescuseră copaci. Peste culme și în părțile laterale existau chiar mici fâșii împădurite – dar acolo, după cum ni se explicase, ne învecinam cu unitatea militară. Chiar, mai exista vreo unitate militară? Intenționam să aflăm.
Panta era destul de lină în partea de jos a dealului – iar unde nu era, puteam să cultivăm altceva decât grâu. N-ar fi fost o problemă să băgăm un tractor pentru lucrări dacă, bineînțeles, am fi avut bani. Nu prea aveam.
În cele câteva zone prea abrupte pentru a fi semănate, puteam să nu punem nimic. Teren aveam destul.
Ce-am mai constatat? Că nu există nici o apă curgătoare prin zonă. Râul local – Secuiciu – curge pe la poalele celuilalt Deal al Mortului, la vreo doi kilometri depărtare. Pe urmă am găsit o împrejmuire suspectă, chiar pe marginea calotei, în partea de nord – dar se poate să fi aparținut și ea Armatei. Nu părea făcută de Armată, dar poți să știi ? Se ajungea acolo traversând o râpă plină de copaci și, din câte ne-am putut da seama uitându-ne printre scândurile gardului, conținea un fel de magazie și o cușcă de câine fără câine.
Florin ne-a atras atenția asupra pietrelor, dese ca stelele nopții. Majoritatea erau mici cât unghia, dar existau și destule mari, colțuroase; ne-am hotărât să le strângem, dacă avem timp.
M-am întors către ceilalți, care mă urmau la câțiva pași în spate și așteptau, mi s-a părut mie, să spun ceva înțelept. Atunci m-am aplecat, am pipăit pământul și am reușit cu greu să disloc un bulgăre. L-am fărâmițat între degete, gânditoare. Pe urmă am spus:
— Aur curat!
La care, mă jur, dobitocii m-au aplaudat.
CARTEA
O tânără de 28 de ani crede că şi-a găsit vocaţia când renunţă la jobul într-o corporaţie şi decide să plece la ţară, să facă agricultură. O însoţesc iubitul ei, Matei, şi vărul acestuia, Francisc. Împreună găsesc o fermă de închiriat, într-un sat din judeţul Buzău, şi pun bazele unei comunităţi ciudate. Descoperă istoriile locale, dintre care cea mai atrăgătoare este, fără îndoială, cea a dispariţiei lui Marcel Serebreakov – fost copil-minune şi spirit protector al întregii lor aventuri. În numele lui, se trezesc antrenaţi într-un carusel de întâmplări stranii, teorii ale conspiraţiei şi fenomene paranormale.
„Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mână), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strâns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele.
M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.“ (Ema Stere)
AUTOAREA
EMA STERE este jurnalistă la Radio România Cultural. Doctor în filologie. A fost redactor de carte, asistent universitar, apoi lector universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Universitatea din Bucureşti). Din 2006 realizează, împreună cu Attila Vizauer, emisiunea „Vorba de cultură“ (Radio România Cultural). A scris adaptări şi scenarii originale pentru teatru radiofonic/ scenă, printre care: Muzicanţii din Bremen (adaptare după Fraţii Grimm, Teatrul Ţăndărică, 2014 – Premiul pentru dramaturgie la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete „Puck“, Cluj, 2018), Bambi (adaptare după Felix Salten, Teatrul Excelsior, 2016), George Topîrceanu, Amintiri din Marele Război (spectacol radiofonic, Radio România, 2019), Femeia, eterna poveste (musical –Teatrul „Stela Popescu“, Bucureşti, 2019), O poveste într-un acvariu (Teatrul Arlechino, Braşov, 2019), Jos comunismul! (spectacol radiofonic cu Vlad Ivanov, 2020 – nominalizat la Premiile UNITER). A publicat povestiri în revistele „Iocan“ şi „Capital cultural“.