O notație alarmistă a Casei jurnalistului avertizează sumbru: „Cei mai mulți studenți la jurnalism n-au habar că există. Cei puțini care au auzit de el nu au cum să-l citească. Reportajele lui au fost strânse în câteva cărți care nu se mai găsesc nici în anticariate“.
În acest context, trebuie salutată reeditarea recentă a volumului lui F. Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938. Dar nu numai studenții sau jurnaliștii ar trebui să citească antologia de față, ci de toți cei care cred că presa trebuie să demaște corupția, indolența autorităților, populismul politicienilor, deturnarea votului democratic, să atragă atenția asupra periferiei sociale.
Reportajul ca practică a probității
Filip Brauner, cunoscut mai apoi ca F. Brunea-Fox, pseudonimul Fox reprezentând un omagiu adus reporterilor de la Fox Movietone News, s-a născut la Roman, pe 18 ianuarie 1898, într-o familie de intelectuali evrei care trăise anterior la Chișinău. Tot la Roman a urmat școala și liceul teoretic. La 19 ani a debutat în revista ieșeană „Arena“, condusă de Pamfil Șeicaru, unde mai semnau Ion Vinea, Demostene Botez, Cezar Petrescu. După plecarea la București, a fost redactor la „Dimineața“ (din 1925) și la „Adevărul“ (din 1932) până în 1937, când aceste publicații au fost închise odată cu instaurarea guvernului Goga-Cuza. De-a lungul anilor a mai publicat și în „Cuvântul liber“, „România liberă“, „Viața românească“, „Jurnalul de dimineață“, „Lupta“, „Reporter“, „Curierul israelit“.
După apariția legilor rasiale, activitatea sa a cunoscut un declin, semnând în publicații ale comunității evreiești. Iar în 1941 avea să moară fotograful Iosif Berman, cel care i-a ilustrat cele mai multe reportaje. De asemenea, și nu întâmplător, numele lui Brunea-Fox poate fi alăturat de cele ale lui Benjamin Fundoianu (cel mai apropiat prieten al său), Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Gheorghe Dinu, Ion Pillat, Felix Aderca, Sașa Pană, într-o enumerare remarcabilă și definitorie pentru avangarda literară. Colaborarea cu „Integral“ s-a încheiat în 1928, an care a marcat de altfel sfârșitul perioadei sale avangardiste.
Reportajele mele. 1927-1938 cuprinde cele mai cunoscute reportaje și grupaje (grand-reportage-ul era la modă în anii ’30) din perioada care l-a făcut celebru și l-a instaurat ca fondator al reportajului românesc: Cinci zile printre leproși – o lectură atât de potrivită, iată!, în contextul pandemic al zilelor noastre –, Trenul-fantomă, Trustul cerșetorilor, Scene din campania electorală – lectură obligatorie în acest an electoral –, Ali Kadri, „sultanul“ din Ada-Kaleh – un necesar exercițiu de investigație, care, în lectură recentă, ar mai estompa, cred, idealizarea insulei scufundate în 1970 în apele lacului de acumulare al hidrocentralei de la Porțile de Fier. Textul din urmă ilustrează corupția și traficul de influență din acele vremuri, care au lăsat neîngrădită cupiditatea unui „businessman“ scutit de taxe vamale, ca Ali Kadri.
În Scene din campania electorală, urmărind migrația din secție în secție a unor grupuri de alegători, Brunea-Fox a investigat și denunțat furtul, sau măcar denaturarea alegerilor din 1927: „La Secția 23 din Labirint, unde s-au semnalat aproape o sută de fraude, ni s-a atras atenția asupra a două automobile: cel cu nr. 1.265, și cel cu nr. 626. Acestea transportau din secție în secție același grup de alegători angajați «cu ziua». În două case, din Orzari 62 și Delea Nouă, se comunicau instrucțiunile. Aci se afla statul major al «culorii». Agenții guvernamentali din cele două automobile veneau la fiece jumătate de oră să se alimenteze cu buletine. În multe locuri au fost identificați. Nu s-au intimidat. Au continuat în altele“.
Apoi, Cum a decurs votarea ne arată că rețeta folosită de partidele postdecembriste, prin anii 2000, nu era nouă, unii morți putând vota, alții nu: „— Cum stăm cu morții? — Am luat măsuri să nu se miște din cimitire. Sunt din cartier și-i cunosc pe toți cetățenii“.
Jurnalul unei razii (din Tractirul și trotuarul) ni-l înfățișează cel mai bine pe reporter, fără a mai avea nevoie de vreo altă caracterizare: „Ce mai încolo-încoace, iată-l pe reporter în plin iureș. Iată-l în harță cu «declasații», cu «drojdia societății» – cum spun penaliștii, moraliștii, bonjuriștii, jurnaliștii, cazuiștii și ceilalți «iști» ai ordinii publice. El, care de obicei le arată simpatie, indulgență. Care nu o dată i-a frecventat, fără nici o intenție «documentară», ci așa din prietenoasă curiozitate pentru firea lor frustă, libertară, pitorească și originală (vezi Villon, Richepin, Carco, Gorki), pentru lumea lor abordabilă fără riscuri când le câștigi încrederea“.
Geo Bogza, la rândul său, îl asocia pe cel care „a pus piatra de temelie a reportajului românesc“ cu un univers tematic foarte specific: o lume de dezmoșteniți ai sorții, populând scrierile lui Brunea-Fox, în care „toată suferința și mizeria Capitalei și provinciei și-au găsit ecou“.
Stilul nu exclude critica
Senzaționalul, invocat mereu pentru a descrie universul reportajelor lui Brunea-Fox, ar trebui nuanțat, căci faptul divers, situațiile neverosimile sau revoltătoare constituiau centrul de interes al reporterului, care a ținut – după cum menționam anterior – să-și ilustreze vizual investigațiile prin intermediul fotografiilor lui Iosif Berman. Faptul divers însă nu este decorativ: prilejuiește o analiză critică a sistemului politic sau a sistemului sanitar, a ipocriziei sau a convențiilor sociale golite de conținut. Așa cum se întreba și Lisette Daniel-Brunea, ce putea fi senzațional? Suferința bolnavilor de lepră (care fug pentru că „se sting de foame“, „hămesiți se duc să cerșească“ și pe care „nimeni nu-i oprește să părăsească lazaretul oricând“ căci nu există paznici”), rondul de noapte al prostituatelor, ghetoul social al evreilor maramureșeni, campaniile electorale și jocurile de culise ale partidelor? Sau poate că toate acestea capătă dimensiunea senzaționalului prin ochii reporterului, care prin fraza elegantă și stilistica pătrunzătoare reușește să provoace la fiecare pas cititorul: „Orașul e invadat de fluxul mâinilor miloage, ca o plajă de meduze“ (Psihologia actului caritabil, în Trustul cerșetorilor).
De asemenea, în ceea ce ar putea fi numit astăzi „o incursiune în România profundă“ (Fotograful din Pașcani, în Trenul-fantomă), reporterul observă cu ochiul fin al scriitorului că „La Pașcani e rendez-vous-ul trenurilor din nordul Moldovei și un loc de întâlnire a târgurilor. De aceea aici – ca un ritual de reuniune a semințiilor băștinașe – șinele se apropie și se întretaie. Se miros și își strâng mâna“. Descrierea leprozeriei din Cinci zile printre leproși ar putea fi oricând inclusă într-un manual de jurnalism: „O casă muruită cu var, în mijlocul unui lan de porumb, cu fațada spre câmp. O curte pătrată și destul de mare, mărginită de alte locuințe și atenanse. Nici un copac, nici o podoabă vegetală. Clădirea pare un conac vechi sau un han părăsit după o dramă tenebroasă. Ce maladie obscură i-a ofilit însă înfățișarea, i-a cojit pereții, i-a năruit zidurile? Mimetism? Se pot adapta lucrurile la om? Lepra atacă și tencuiala, putrezește și cărămizile?“…
În mod evident, Brunea-Fox a practicat un jurnalism riguros, profund investigativ, dar nu lipsit de fantezia, libertatea, imagistica și îndrăzneala literaturii de avangardă sau de sarcasm și realism, cum nota George Macovescu, prieten de-o viață al lui Brunea-Fox. Firește, imaginea completă a reporterului care a fost Brunea-Fox, „prințul reportajelor“, implică parcurgerea a încă trei volume: Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și crimelor legionare (1944), Hârca piratului. Peisaje dunărene (1957), Memoria reportajului (1985)
Brunea-Fox, Reportajele mele. 1927-1938, colecția „Biblioteca Memoria“, Editura Polirom, 2020