„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale și versificații satirice de campanie de la 1834 până în zilele noastre de Cristian Preda, care va apărea în curând în colecția „Opus. Științe politice“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Anul 1957 este unul electoral, așa încât debutează în presă cu prezentări in extenso ale candidaților. Portretele lor sunt profesionale. În cele mai multe cazuri, nici măcar nu se menționează calitatea de membru al PMR. Elogiile par ridicole, dar în vremuri totalitare totul e permis partidului unic.
De pildă, „Scânteia“ din 3 ianuarie îl laudă pe un inginer Dragnea deoarece le-a dat sfaturi atât de bune locuitorilor dintr-o comună doljeană, încât „dintr-o sută de țărani, 95 duc bălegarul la câmp; nu-l mai aruncă în baltă, nici nu-i mai dau foc să ardă“. A doua zi, de la rubrica „Fii vrednici ai patriei, candidați în alegeri“ aflăm că tractoristul Voitiș, „îmbrăcat în haine de duminică, a început să umble la pompa de injecție, la carburator [și] în câteva minute, spre mirarea ucenicului, tractorul prinse a păcăni cu vioiciune“. Un alt candidat era tovarășul Barabaș: după ce a fost prizonier în URSS, s-a întors la fabrica „Steagul“ din orașul Stalin și a construit un dispozitiv pentru „rectificarea pistoanelor cu cadru pentru ridicătorul hidraulic“. Abilitățile practice sunt deci singurele care te califică pentru deputăție. Inclusiv când vine vorba despre Costache Antoniu, artistul care a jucat rolul „cetățeanului turmentat“ din O scrisoare pierdută. În acest caz, cel mai celebru personaj al dramaturgiei românești este și el mobilizat pentru a arăta că actorul e candidatul ideal: „Cine altcineva decât acela care a dăruit atâta adâncime umană și pătrundere sufletească omului simplu înșelat de mascarada sforăriilor electorale ale regimului burghezo-moșieresc putea să înțeleagă mai deplin și mai profund deosebirea fundamentală între ce însemna deputăția în trecut – izvor de sinecure și afaceri pe spinarea poporului jefuit – și ce înseamnă deputăția astăzi – menire înaltă de slujire a celor mulți, de înfăptuire a voinței lor în marele sfat al țării?“.
PMR a continuat să încurajeze feminizarea candidaturilor, ca parte a unei „stridente emancipări“. Bazinul de recrutare a candidatelor includea profesii diverse. Unele aspirante aveau educație precară – alfabetizarea e încă o provocare –, altele erau mai răsărite:
Propusă-i o femeie (Și-i chiar învățătoarea)
Și de-i rostesc cu cinste azi numele-i pe drept:
Vorbește despre dânsa medalia din piept
Și creșa, și căminul, și străzile ca floarea…
Obstacolele așezate în calea pasiunii feministe a regimului totalitar sunt ridiculizate prin intermediul figurii caricaturale a unui soț care nu vrea să fie condus „oficial“ de către soție:
Un singur om, deoparte, nemulțumit cu soarta,
S-a hotărât să tragă ostentativ la fit
Și nu vrea s-o propună, precum ne-a lămurit:
— Păi, ce, să mă conducă și-oficial, consoarta?
Așa că deputată, la noi, în Filaret
E-aleasă-nvățătoarea, prin vrerea colectivă,
C-o mie voturi pentru și unul împotrivă.
(Al cui e votul „contra“ nu știm, că e secret).
Campania se face „din casă în casă“. „Duminica trecută“, scria „Scânteia“ din 8 ianuarie 1957, „peste 10.000 de agitatori au desfășurat o intensă muncă politică de masă în raioanele capitalei […] vorbind alegătorilor despre realizările statului nostru democrat-popular. […] Ei au fost primiți cu voie bună de alegători“. Să remarcăm faptul că statul, iar nu partidul, era lăudat pentru „realizări“. Cele două se confundau, dar contează cine e în prim-plan. Pornind de la „realizări“ se livrau și promisiuni. Operațiunea nu era lăsată în grija oricui. O efectua un tribun al proletcultismului, precum Mihai Beniuc, transfigurat din specialist în psihologia animalelor în autor de imnuri politice. Pentru el, prin alegeri se obțin rezultate:
Curent electric mult și-n orice loc,
În pod e grâu și vin în poloboc,
Cămine culturale, școală, carte,
Și satul fără prunci furați de moarte,
Pășuni mai grase, codri mai adânci,
Iar întunericul gonit pe brânci.
Dificultățile de înțelegere ale publicului erau majore, așa că au fost luate în serios. Când cetățenii nu erau căutați acasă, ci strânși la „Casa alegătorului“, li se citeau documente de partid, așa cum se cuvenea pentru nivelul lor de educație: „Când s-a făcut liniște în sala plină de oameni a Casei alegătorului, agitatorul Alexandru Lebădă a citit raportul expus de tov. Gh. Gheorghiu-Dej la recenta plenară a CC al PMR. Și cum i-au cerut ascultătorii, a citit mai rar și mai tare partea din raport care se referă la problemele sporirii producției agricole“. Deslușirea poruncilor date de partid se făcea și prin caravanele cinematografice.
Ales cu câteva săptămâni înainte în „forurile superioare ale partidului“, Ceaușescu apare de-acum pe prima pagină a gazetelor. Dintr-un articol aflăm că s-a întâlnit cu alegători din Pitești – sunt citați un muncitor la fabrica de tananți și două gospodine –, care îi vorbesc despre gestionarea „fondului de locuințe“ și despre „speculanți și alți lucrători necinstiți“: viitorul secretar general al partidului unic le răspunde subliniind „superioritatea sistemului nostru electoral“. Reporterul nu a consemnat dacă alegătorii au fost mulțumiți cu răspunsul ori ba…
CARTEA
O istorie inedită a politicii românești pornind de la versurile închinate domnitorilor și președinților, șefilor de partide și cetățenilor, miniștrilor corupți și deputaților somnoroși din regimurile care s-au succedat de la Regulamentele Organice până astăzi. O istorie extrasă din ziare, epigrame și broșuri electorale, recuperată din foile volante distribuite la mari evenimente, din „Moftul Român“ al lui Caragiale și din postările de pe Facebook din zilele noastre. Veți descoperi cum au fost contestate cu virulență mari personalități ale istoriei noastre, dar și laudele deșănțate la adresa unor politicieni ridicoli, veți citi extrase din articole despre dueluri sau din poezii despre bătăuși electorali de profesie. Cartea înfățișează o lume românească plină de viață, grăbită mereu să-i denigreze pe politicieni, dar și să le ridice statui după trecerea lor în neființă.
Un comentariu
Penibil.