![](https://www.supliment.polirom.ro/images/numere/183/Radu_Muntean_00.gif)
Imediat dupa Hirtia… , am pariat cu ambele miini pe Boogie (ex-30 si ceva); este un film bun, foarte bine scris si interpretat, dar cred ca „internationala criticii” de pe la festivaluri astepta altceva… Si, cum spunea si alalalt Radu (Jude) intr-un interviu, daca aia au decis intr-un fel (desi filmul a avut cronici amestecate – de la foarte bune la mediocre), cine sintem noi sa spunem altfel?! Doar nu facem decit sa copypastuim ce zic aia, nu?
Adevarul e ca si „internationala criticii” este, uneori, de o superficialitate care te lasa masca. Unora le-a placut (mult) Hirtia… , dar Hirtia… era un film „despre Revolutie”, nu-i asa? Deci capitaliza la capitolul „tema”. Mie Hirtia… mi s-a parut ca incepe – de fapt – odata cu ultimul cadru fix din Furia: acea furgoneta filmata de la distanta (de la distanta care trebuie!) in care ghicim (caci nu vedem mare lucru) un macel. In filmul imediat urmator, furgoneta a fost inlocuita de un TAB (am impresia ca nu se zice TAB, dupa cum – probabil – nici furgoneta nu e termenul cel mai potrivit, dar nu le am cu vehiculele), care opreste in centrul imaginii in lumina albastriu-laptoasa a diminetii: doi tineri (unul in uniforma, celalalt intr-o canadiana) ies din vehicul, stau de vorba, fumeaza o tigara („Ia uite ce frumos arde!”, zice cel in uniforma; normal – hirtia atigariith va fi si ea albastra) si, cind te astepti mai putin, sint ciuruiti de rafale de mitraliera. Hirtia… incepe asa cum se termina Furia – cu un pumn in stomac. Aceeasi distanta, acelasi soc rece. Numai ca povestea e spusa in flashback, ceea ce vedem la inceput e – de fapt – sfirsitul, iar sfirsitul revine – in bucla – in punctul initial: cind vedem aparind TAB-ul in laptele zorilor, oprindu-se fix in acelasi punct, incremenim in scaune. Pentru ca, acum, stim cine sint cei din TAB, stim ca unul din ei este Costi, celalalt prietenul lui, i-am vazut tot filmul, iar socul initial, de a vedea doi oameni tineri ciuruiti brusc, este adincit de empatia pe care o vom fi simtit pina in acel moment… Iar Radu isi permite, acum, sa ne si apropie de cei doi: acelasi cadru, dar alta distanta (a o apropiere).
Unii spun ca Radu ar fi trebuit sa renunte la aceasta distantare in Boogie, adica sa filmeze „traditional”, fara planuri lungi, cu zoom-uri pe fete cind vorbesc, muzici etc. Asta ar fi dat un plus de empatie cu povestea si personajele. Eu, unul, nu cred.
Boogie este un film bun, dar are „ghinionul” de a veni dupa Hirtia… , care era infinit mai dramatic. In Boogie nu se intimpla nici macar o crima, nici un macel – este „doar” o ucidere lenta, aproape insesizabila, a tineretii. Este un film lipsit de orice patos, pentru ca asa au vrut autorii lui. „Uite ce frumos arde!”, ar putea spune cei trei fosti colegi de liceu, adunati intimplator pe litoral, unul cu nevasta si copil, ceilalti fara. Ce „arde”? Tineretea lor. A ars deja – e scrum.
Boogie este – de fapt – filmul unei generatii, dar ar putea fi al oricarei generatii de 30 si ceva de ani. Iar Radu stie despre ce vorbeste; chiar si cind nu se trage nici un glonte si nu moare nimeni, doare. Doare la fel…