Interviu  -  Dan Burcea  -  

Romanul Consimțământul al scriitoarei franceze Vanessa Springora a apărut de curând la Editura Polirom, în traducerea Alexandrei Cozmolici. De la apariția lui în Franța, în ianuarie 2020, a fost tradus în 27 de limbi și a declanșat o cascadă de reacții, mergând până la a fi considerat drept un #MeToo literar, punând capăt unei lungi perioade de tăcere și de atitudine de complezență față de fenomenele de agresiune sexuală asupra minorilor. De altfel, în ianuarie 2020, 44 de scriitoare și scriitori, de editoare, ziariști, eseiști și agenți de presă au semnat o declarație pentru a denunța violențele sexuale și sexiste în lumea franceză a domeniului editorial. Îi mulțumim călduros scriitoarei Vanessa Springora pentru că a acceptat să acorde acest interviu excepțional cititorilor revistei „Suplimentul de cultură“.

Cum ați primit vestea apariției în limba română a cărții dumneavoastră și ce reprezintă faptul că a fost deja tradusă în 27 de limbi?

Nu cunosc încă România, dar este o țară pe care aș dori mult să o vizitez de îndată ce timpul îmi va permite, căci cunosc legătura deosebită care există între culturile noastre. Ca editoare, am publicat de curând cartea unei autoare române, Annie Lulu, al cărei roman se petrece în mare parte la Bu­curești. În Consimțământul consacru un capitol unui celebru filo­sof emigrat în Franța, Emil Cioran, pe care l-am cunoscut foarte bine în adolescența mea. Îi las pe cititorii români să descopere ce rol a jucat în faptele pe care le povestesc. În general, este o onoare pentru mine și o minunată surpriză să văd că romanul meu se bucură de un așa mare ecou în străinătate și că problemele legate de abuzul sexual și de pro­tecția minorilor rămân chestiuni ardente, care cuprind din nefericire toate continentele și toate mediile sociale.

Cum comentați declarația de care vorbeam în introducere?

Mai întâi, trebuie să amintesc că acest tsunami mediatic a însemnat pentru mine mai mult decât o surpriză, un adevărat șoc seismic. Mă confruntasem timp de mai multe decenii cu o formă totală de omerta de fiecare dată când venea vorba de persoana lui Gabriel Matzneff, de faptele sale și de reprezentarea în opera sa a nelegiu­i­rilor comise. Nimeni nu voia să aibă vreo legătură cu aceste probleme, inclusiv atunci când, în 2013, a fost încoronat cu prestigiosul premiu Renaudot. Lașita­tea și com­plezența mediului literar erau abisale. La acea epocă, doar o foarte tânără jurnalistă, Charlotte Pudlowski, publicase, după câte știu, un articol în revista „Slate“, exprimându-și indignarea în fața încoronării cu acest premiu a carierei lui literare.

Prin urmare, în 2020, când a mi-a apărut cartea, mă așteptam la o tăcere și mai mare, plină de jenă în presă sau, și mai grav, la unele atacuri dure provenind din garda apropiată a lui Matzneff. Au fost unele, bineînțeles, dar interesul și ecoul fenomenal suscitat de acest text le-au făcut să devină inaudibile. De atunci, sunt foarte mândră că am putut să provoc prin această carte o dezbatere cât se poate de largă asupra acestui subiect.

Cartea a provocat și unele consecințe juridice, declanșând o anchetă pentru viol împotriva lui Gabriel Matzneff. Legea pentru protecția minorilor a fost modificată ulterior, în aprilie 2021, instaurând pragul consimță­mân­tului sexual automat la vârsta de 15 ani.

Foarte multe alte chestiuni au fost scoase la suprafață cu acest prilej: mai întâi, cea a separării operei de persoana artistului, care se punea în mod pregnant referitor la un scriitor cum era G. Matzneff, ale cărui jurnale intime, scrieri autobiografice făcute publice de către editorii săi, relatau nu numai relații sexuale cu minori, dar și relații contra cost cu copii prostituați din Manila, în Filipine. În acest caz aparte, nu putem separa autorul de opera sa, aceasta neavând legătură cu ficțiunea și făcând pe față apologia crimelor sexuale. Acest lucru pune de asemenea problema eticii și a răspunderii editoriale, care este o chestiune fundamentală, după mine.

În același timp, bursa Centrului Național al Cărții de care beneficia Matzneff i-a fost retrasă de ministrul Culturii (era un fel de pensie pe viață plătită din bani publici și care îi fusese acordată prin aranjamente). Cărțile sale au fost de asemenea retrase din comerț (lucru la care m-am opus, convinsă fiind că aceasta însemna retragerea probelor care îi dovedeau faptele, eu fiind în general opusă cenzurii, căreia îi prefer recontextualizarea textelor cele mai problematice și mai delictuoase).

Declarația de care vorbiți a avut și ea meritul de a atrage atenția asupra sexismului care există în lumea editorială, mediu cu toate acestea foarte feminin, dar în care posturile înalte sunt încă încredințate în majoritate bărbaților.

Din nefericire, drumul unor reforme în profunzime în acest domeniu este încă lung. Deși unul din membrii juriului premiului Renaudot și-a dat demisia după apariția Consimțământului, sub motiv că acest juriu trebuie să primească în rândul său mai multe femei, un alt membru, apropiat de Matzneff și care l-a însoțit de nenumărate ori în călătoriile în Filipine, continuă și azi să ocupe un loc în acest juriu. Anul trecut, un scriitor (Claro) care a fost selec­ționat pe lista acestui premiu a cerut fie retras. Da, lucrurile se mișcă un pic, prea lent, din nefericire. Căci un mare număr de persoane care l-au protejat pe Matzneff în toți acești ani au încă mare influență în acest mediu.

Unii critici au vorbit de caracterul terapeutic al cărții dumneavoastră, alții au insistat asupra valorii sale testimoniale. Cum ați califica-o, mai ales din perspectiva curajului care v-a fost necesar pentru a o scrie?

Nu cred prea mult în valoarea terapeutică a scrierii, contrar ideilor preconcepute. Nu aș fi putut scrie niciodată această carte, dacă nu aș fi reușit mai întâi, prin alte căi, să iau distanță față de această poveste cu care, orice mi s-ar întâmpla, voi fi nevoită să trăiesc. Flaubert a spus ceva în genul acesta, și anume că „spuma inimii nu se răspândește peste coala de hârtie peste care se așază doar cerneala“.

În ce privește valoarea testimonială a textului, bineînțeles că ea este fundamentală. Este o dimensiune deseori devalorizată de critica literară. Criticii care cred că dețin întotdeauna definiția Literaturii cu literă mare se prefac că nu-și mai aduc aminte de texte sublime și indispensabile ca cele ale lui Primo Levi, ale lui Solje­nițîn sau, mai recent, Durerea lui Duras, Incestul lui Cristine Angot sau Zdrențele lui Philippe Lançon, care împletesc această dimensiune testimonială și demersul lor literar evident. Această tradiție literară îmi inspiră cel mai mare respect, pentru că, într-ade­văr, așa cum subliniați, actul de a scrie posedă aici o valoare performativă care îl angajează complet pe autor, noțiunea de curaj putând fi prin urmare invocată în momentul în care expunerea propriei persoane sau rostirea unui adevăr căruia nimeni nu a vrut să-i dea crezare până atunci poate să pună acea persoană în pericol sau să o distrugă moral. Nu cred însă că cineva depune mărturie pentru a se simți mai bine, nici pentru a scăpa de o suferință. Depunem mărturie pentru a lăsa o urmă fraților noștri despre ceea ce s-a întâmplat și care va continua să rămână ireparabil.

Înainte de a vă ruga să ne vorbiți despre motivele și modul în care ați scris această carte, aș dori să vă întreb cât timp v-a trebuit înainte de a vă hotărî să aș­terneți pe hârtie romanul? De ce ați așteptat atât de mult?

Mai întâi pentru că nu-ți poți reveni niciodată pe deplin de pe urma unei întâlniri cu un agresor, că un asemenea lucru îți marchează întreaga existență. Porți această povară, de bine, de rău. A lua o distanță față de un asemenea eveniment cere timp îndelungat. Toate persoanele care au trăit un fapt asemănător vă pot confirma lucrul acesta. Motivele pentru care te simți pregătit să exteriorizezi un asemenea traumatism, să-l privești în față, oricare i-ar fi forma, și să faci din el un lucru reparator și liberator pentru sine și pentru alții, toate acestea rămân un mister. Deseori mi s-a pus această întrebare. Mi-au trebuit mai mult de trei decenii pentru a mă hotărî să scriu această poveste scurtă, dar care pare foarte lungă.

Faptele pe care le povestesc în Consimțământul au avut loc în vremea când aveam între 13 și 15 ani, dar pentru a le putea scrie la 20 de ani ar fi trebuit să fi fost capabilă să mă consider victimă, ceea ce nu era deloc situația la vremea aceea. La 20 de ani eram o femeie foarte destabilizată, fără pic de amor propriu, căzută într-un proces de autodistrugere și căutând remedii în droguri pentru a scăpa de amintirea acestei relații devastatoare și abia reușind să ies dintr-o criză psihotică gravă care mă condusese la desocializare.

Matzneff reușise să mă îndepărteze de citit și de scris, singurele lucruri pe care le iubeam cu adevărat. Faptul că devenisem o eroină a cărților sale abjecte reușise chiar să mă facă să-mi fie teamă de literatură. La acea vârstă eram incapabilă să fac legătura între starea mea interioară și evenimentele pe care le trăisem. Mai târziu, mi-am investit energia în alte lucruri: să mă reconstruiesc, să-mi termin studiile, să călătoresc, pentru a nu mai fi confruntată cu cărțile publicate anual de Matzneff, să încerc să întâlnesc un bărbat care să nu mă facă să sufăr, să fondez o familie, lucruri de care nu avusesem niciodată parte, să găsesc un loc în societate, mai precis să mă reconciliez cu cărțile, devenind ulterior editoare.

Cum spun deseori, dacă aș fi scris această carte la 20 sau chiar la 30 de ani, nu aș fi avut dis­tanțarea potrivită pentru a o face. Cartea ar fi fost de o violență uluitoare și nu aceasta era intenția mea. De altfel, cred că simțeam în mod intuitiv că lumea din epoca aceea nu era pregătită pentru a citi și a înțelege cum trebuie o asemenea poveste. Până acum cinci ani, să zicem, ar fi fost sufocată încă de la apariție. A venit apoi mișcarea MeToo și lucrurile s-au schimbat total, eliberând nu numai dreptul de a se exprima al victimelor, dar și atenția celor dispuși să le asculte.

A existat un moment decisiv, o motivație suficient de puternică care v-a făcut să vă hotărâți să scrieți până la urmă această carte?

Îmi este imposibil să răspund la o asemenea întrebare, căci scrierea acestei cărți s-a impus ca o necesitate vitală, după o tăcere de atâția ani. Știu însă că au existat mai mulți factori concomitenți. Primul a fost cel de a fi născut un băiat, de a fi devenit mamă și chiar mamă de-a doua a unei fete minunate. Când devii părinte, educându-ți copiii, retrăiești interior evenimentele propriei copilării și adolescențe. Această confruntare mi-a permis să-mi privesc propria istorie cu ochii unei mame și ai unei femei adulte, lucru care îmi fusese foarte greu de făcut până atunci. Am resimțit o totală neînțelegere a faptului că nimeni nu mă protejase la vremea aceea, nici un adult. Am dorit deci să povestesc această istorie pentru ca fiul meu și fata mea, care împlineau vârsta pe care o aveam pe vremuri, să nu fie nevoiți niciodată să trăiască un asemenea traumatism.

Al doilea eveniment simbolic, probabil și acesta declanșator, a fost acordarea premiului Renaudot lui G.M. în 2013, o celebrare care m-a revoltat și scârbit enorm. Trăisem povestea asta în 1986 și nimic nu se schimbase în 2013. I se puneau lauri pe cap unui om care abuzase de copii și de ado­lescenți și care povestea lucrurile astea în cărți cu toată impunitatea. În 2015 s-a întâmplat un lucru care m-a tulburat profund. Era vorba de o fată de 11 ani pe care un adult reușise să o ducă la el acasă pentru a avea relații sexuale cu ea și împotriva căruia mama copilei depusese chiar în seara aceea plângere pentru viol. Dar cum fata nu se zbătuse și fusese considerat ca și când „ar fi consimțit“ la actul agresorului ei, plângerea fusese recalificată în simplă atingere sexuală (ceea ce nu mai ținea de tribunalul penal, ci de tribunalul corecțional și diminua considerabil amenda și pedeapsa cu închisoarea a acestui bărbat). În ziua aceea, am știut că voi scrie fără întârziere o carte în jurul acestei noțiuni de „consim­țământ“. În momentul când m-am apucat cu adevărat de scris, am reluat notele pe care le așter­nusem într-un carnet în nopțile de insomnie și trebuind să lupt chiar când scriam cu autocenzura care mă trimitea în mod sistematic la rușinea de a fi consimțit la un asemenea lucru, la frica de unele posibile represalii, în special din domeniul profesional.

Ați vorbit de mai multe ori de­spre dubla prădare căreia i-ați fost victimă. Prin ce este ilustrată acesta în relația tinerei V. de 14 ani care erați la vremea aceea cu un bărbat de 50 de ani, „seducătorul G.“? Trebuie să precizăm că era vorba de o relație consimțită.

Ei bine, este foarte simplu: așa cum scrie Geneviève Fraise într-un eseu despre consimțământ, pentru a consimți în mod „limpede“, trebuie ca acesta să fie „liber“ (și aici eram liberă într-adevăr, am scris foarte clar că nu fusesem nici forțată, nici constrânsă fizic în această relație), dar trebuie să fie și „egal“. Disimetria evidentă de vârstă, de expe­riență, precum și de statutul so­cial între o adolescentă de 14 ani (13 în momentul în care l-am întâlnit pe GM pentru prima oară) nu poate să ducă decât la o relație dezechilibrată. Când ești adolescent, ai tendința să-i venerezi orbește pe artiști, deseori pe cântăreți, pe actori, dar pe mine mă fascinau scriitorii.

Am vorbit de o dublă prădare și de o dublă deposedare pentru că venind, cum e cazul aici, din partea unui scriitor, această deposedare este mai întâi sexuală, afectivă și psihologică, dar și, în al doilea rând, literară, ceea ce n-a făcut decât să-mi dubleze sufe­rința de-a lungul anilor, chiar și după ce mă eliberasem de ea. Sistemul de prădare al lui GM este un sistem circular foarte bine rodat. Le seducea pe eleve folosindu-se de notorietatea sa de scriitor, iar elevele îi serveau apoi de materie literară care îi alimentau această notorietate.

Nu sugerează însuși titlul cărții, prin ideea de consimțământ, o anumită strategie de vânătoare?

Pentru a vă răspunde la întrebarea legată de titlu, voi spune că el este într-adevăr polisemic: prin această noțiune am dorit mai întâi să-mi pun mie însămi întrebări legate de propriul meu con­simțământ, cel al unei minore de 14 ani, orbirea ei, siderarea ei în fața constrângerii morale pe care o reprezintă ascendentul și aura unui scriitor cunoscut, fără a mai vorbi de autoritatea vârstei.

Vorbesc însă și de consim­ță­mântul societății la această re­lație: toate instituțiile s-au dovedit falimentare în această poveste: școala mea, spitalul în care am fost internată când m-am îmbolnăvit, poliția care nu a făcut nici o investigație, mass-media și editorii care au participat la promovarea cărților lui GM. Și, la modul general, consimțământul unei întregi epoci, care este acum în urma noastră, din fericire.

Cât despre strategia vânătorului, ea reprezintă un punct important, unele din capitolele cărții mele poartă nume inspirate din vocabularul cinegetic: Prada, Dominația, Eliberarea. Am extras acest vocabular dintr-o carte a lui Gabriel Matzneff care se intitulează Les moins de seize ans [Cei sub cincisprezece ani] în care el folosește aceeași terminologie. El scrie în special că „vânătoarea de puști trebuie să rămână un sport periculos și interzis“ și mai jos „O mamă văduvă sau divorțată care își crește singură fiul este mai puțin ostilă unei prietenii între băiat și adult. În măsura posibilului, îmi aleg amanții care fac parte din familii dezbinate, haotice și mă simt întotdeauna bine în cadrul lor“. Ca un vânător care ar recunoaște că este mai ușor să ochești o căprioară într-o poiană decât în mijlocul pădurii. Este în mod evident un lucru monstruos și acesta trimite încă o dată la chestiunea asimetriei dintre păr­țile participante. Un adolescent este lipsit de apărare în fața unui asemenea tip de prădător, fiind mai ales fragilizat de o situație familială sau socială complicată, cum era cazul meu.

Ținând cont că G. este scriitor, nu putem spune că la prădarea fizică se adaugă și cea intelectuală?

Bineînțeles, această manieră de a folosi literatura și, în mod și mai general, arta ca alibi în fața unor fapte pedepsite prin lege reprezintă o culme a perversității. Scriu lucrul acesta de mai multe ori în Consimțământul, cărțile lui Matz­neff sunt pentru persoanele tinere care au nefericirea să li se încrucișeze drumul cu al lui adevărate închisori de hârtie în care le prinde în capcană pentru toată viața. Este o manieră machiavelică de a încorona această lucrare de prădare la care mă refeream mai devreme. Din punct de vedere literar, este și o manieră de a-și afirma statutul aparte de scriitor, plutind deasupra legilor și obli­gațiilor simplilor muritori. Nu cred absolut deloc în această con­cepție elitistă a artistului. Cred dimpotrivă, că scriitorul este, mai mult decât oricare altă persoană, o ființă morală care are o răspundere majoră și ale cărui scrieri au un răsunet și reprezintă un angajament în fața întregii societăți.

Ați vorbit despre cartea dumneavoastră ca despre o sticlă aruncată în mare, o unealtă în folosul specialiștilor în psihologie și pedo-criminalitate. Ecourile pe care le-ați avut vă dau dreptate în acest sens?

Nu este prima funcție a acestei cărți, sper, căci ea este înainte de toate o lucrare literară. Dar unul din lucrurile care m-au bucurat foarte mult a fost, într-adevăr, să constat că mulți profesioniști (psihiatri, psihanaliști, psihologi, judecători, magistrați) mi-au scris pentru a-mi mulțumi de a fi scris această carte pe care o consideră extrem de utilă pentru numeroase victime. Fără îndoială și pentru că, dincolo de mecanismele pe care le descriu, ea este și povestea unei reconstrucții care arată că te poți ridica în picioare după o ex­pe­rien­ță de o asemenea natură. Chiar dacă înainte de asta trebuie să înveți să conviețuiești cu ea.

Vorbind de stilul literar al cărții, ați evocat de mai multe ori grija pentru justețea și precizia cuvintelor pe care le folosiți. Astfel, vorbiți de „revanșă“ în loc de „răzbunare“; de „complezență“ în loc de „complicitate“, de „dis­tanță a împăcării“ în loc de „reglare de conturi“ etc. Ce impor­tanță are pentru dumneavoastră această precizie a limbajului?

S-a spus de mai multe ori despre această carte că a fost scrisă cu o peniță chirurgicală, cu o precizie clinică, lapidară, apropiată de procesul-verbal. Grija mea principală a fost într-adevăr să nu mă exprim într-un registru de mânie sau de anatemă. Nu este vorba de un efect de stil, cred pur și simplu că violența situațiilor descrise este suficientă și că ar fi fost inu­til, contraproductiv chiar, să adaug mai mult patos sau să insist asupra acestei violențe. De altfel, scopul meu a fost fără încetare să deschid calea unei reflec­ții, a unei dezbateri, să-l conduc pe cititor alături de mine pe parcursul acestei povestiri rostite la timpul prezent și la persoana în­tâi, încercând să fiu cât mai aproape de sentimentele pe care le trăiam la vremea aceea. Deci, fără judecată, căci la 14 ani nu mă situam în domeniul judecății morale, de vre­me ce consimțeam la aceste fapte. Am căutat să mă identific cu cititorul, pentru ca să-l fac să resimtă lucrurile înainte de a trage propriile concluzii.

Să reamintim că lucrurile se petreceau în anii ’60-’70, o perioadă de liberalizare a moravurilor în Franța, dar și de mansuetudine a mediilor culturale pentru faptele de pedofilie. Ce ne puteți spune despre această perioadă, mai ales prin poziția dumneavoastră de martoră a celor vremuri?

M-am născut în 1972, patru ani după Mai ’68. Aceasta mi-a impregnat a fortiori educația. Așa cum povestesc în carte, părinții mei primiseră o educație catolică foarte strictă, mai ales în privința sexualității, dar și în ceea ce privea autonomia copiilor și recu­noaș­terea lor ca ființe supuse do­rin­țelor. Nu-mi voi permite să denigrez această perioadă numită Mai ’68. Această revoluție a adus numeroase evoluții și progrese sociale incontestabile. Mai ales în ce privește egalitatea între băr­bați și femei. Să precizez doar că orice mișcare revoluționară are excesele și derivele sale. Este inevitabil.

Petiția pe care o citez în cartea mea, semnată de un număr mare de intelectuali de stânga din acea vreme și redactată în 1977 de Matzneff, cerând dezincriminarea relațiilor sexuale între adulți și minori, este o dovadă a orbirii, dar și a manipulării lui Matzneff, care nu a recunoscut că el a fost autorul decât în 2013. Trebuie să înțelegeți că fiecare din semnatari avea propriile motive să o semneze. Feministele, ca Beauvoir, pentru că credeau că iubirea unui adult putea să le ajute pe unele fete minore să scape de carcanul familial; psihanaliștii, ca Dolto, pentru că încercau ca un copil să fie recunoscut ca subiect posedând un libido propriu; intelectuali ca Barthes pentru că homosexualitatea era penalizată dublu la vremea aceea, majoratul sexual nefiind fixat la 15, ci la 18 ani pentru un tânăr homosexual etc. Fiecare își apăra în realitate propriile interese, dar nu putem considera că ansamblul intelectualilor de stânga erau pro-pedofilie.

În încheiere, permiteți-mi să vă cer să ne explicați sensul acestei fraze de mare rezonanță pentru intenția dumneavoastră auctorială: „Să ademenești vânătorul în propria capcană, să-l închizi între coperțile unei cărți“.

În această carte care povestește istoria unei fete foarte tinere am dorit să folosesc metafora poveș­tilor cu zâne, care se transformă deseori în coșmar. A fost pentru mine o manieră de a ancora această poveste în imaginarul copilăriei, din care abia ieșeam în momentul în care l-am întâlnit pe Matzneff. În poveștile cu zâne, eroinele sunt întotdeauna victime ale unei iluzii, ale unei vrăji din care trebuie să se trezească. Struc­tura narativă a poveștii este mereu aceeași. Deseori, eroina nu ține cont de avertismentul inițial și este nevoită să facă o alegere. Vânătorul reprezintă arhetipul amenințării care plutește deasupra eroinei. Aceste povești sunt într-adevăr pline de înțelepciune și au funcția milenară de a sugera copiilor, fără să-i șocheze, pericolele cu care sunt confruntați. Cum Matzneff este scriitor, am dorit mai ales să las o urmă în timp față de opera sa, care să relateze celălalt punct de vedere, cel al unei eroine ingenue și nu cel al vânătorului. Făcând apel la aceleași arme ca ale lui, ale cuvintelor și ale literaturii, răspunzându-i pe propriul teren. Este un demers de reparare simbolică, de reapropriere a unui capitol al propriei mele povești confiscată în cărțile sale. A-l închide la rândul său într-o carte însemna să-l fac să-și plătească datoria, dar și să-mi permită să restaurez o parte de adevăr: partea mea. Întâmplarea face că-mi place să scriu…

Galerie foto