Așezate sub un fascicul de lumină, timide și emoționate, frângându-și mâinile una în cealaltă, stau două fete, Alexandra Coca, elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Emil Racoviță“, și Sara Maria Tăușanau, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Mihai Eminescu“, așteptându-și rândul pentru a prelua locul în spatele pupitrului de pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași. Sala se scufundă în liniște, nerăbdătoare parcă să absoarbă discursurile și dialogurile ce vor urma.
E duminică, ultima seară a celei de-a IX-a ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri Iași (FILIT), iar sala s-a scufundă în liniște, nerăbdătoare parcă să absoarbă discursurile și dialogurile ce vor urma.
Pe scenă, prof. Luciana Antoci, inspector școlar general, vorbește despre importanța „Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte apărută în 2020“, subliniind setea elevilor de a se scufunda în lectură și a înțelege substraturile pe care autorii le conturează în scrierile lor.
Anul acesta au intrat în competiție cinci volume recent publicate – Complezență de Simona Sora, Prevestirea de Ioana Pârvulescu, Fragil de Simona Goșu, Cronovizorul de Ștefan Manasia și Cât de aproape sunt ploile reci de Bogdan Coșa. Juriul, alcătuit din 29 de elevi din 11 colegii și licee ieșene, sub coordonarea profesorilor de limba și literatura română, a citit și a evaluat fiecare volum pentru ca mai apoi să desemneze un câștigător.
Vulnerabilitate
Discursurile celor două eleve s-au învârtit în jurul ideii de sensibilitate și vulnerabilitate, a modului în care autorii reușesc să transpună în „cuvinte gesturi și trăiri atât de mărunte, încât ele trec de obicei neobservate pe lângă noi“.
În timp ce Alexandra Coca a cuprins toate cele cinci cărți citite în discursul său, făcând o legătură între universurile create de autori prin metafora eșecului și a ratării, Sara Tăușanu s-a concentrat pe volumul Fragil al Simonei Goșu. „M-a impresionat prin naturalețea cu care a realizat sondarea psihologică a personajelor, dozând tensiunea fragilității umane în 20 de proze scurte, astfel încât cititorul este martorul unei realități uneori nedrepte, crude, alteori cu irizări de lumină“, spune tânăra cu o voce tremurândă prin care încearcă să-și mascheze emoțiile.
„Vocea copiilor este cea care conduce în carte. Ecourile lor par banale, dar ascund de fapt acea natură sensibilă, însă veridică a omului“, mai adaugă eleva, urmând să anunțe că volumul în cauză este și câștigătorul premiului și invitând autoarea pe scenă.
La fel de emoționată ca cele două fete, Simona Goșu zâmbește larg, proptindu-se de pe un picior pe altul. „Nu mă așteptam, pentru că știu cât de greu este să le stârnești interesul copiilor, mai ales adolescenților, cât de greu este să le captezi atenția. Sunt uimită de atenția și de maturitatea cu care au citit povestirile și cu atât mai mult mă bucură și faptul că au citit un volum de proză scurtă. Sunt onorată“, spune autoarea, încheindu-și scurtul discurs de mulțumire și coborând rapid de pe scenă pentru a le ceda locul Anei Blandiana și Svetlanei Cârstean.
Călătoriile și gândul emigrării
Îndreptându-se încetișor spre cele două scaune turcoaz așezate în mijlocul scenei, cele două autoare par a fi două vechi prietene care s-au întâlnit pentru a discuta cele mai recente noutăți din viața lor.
Râd încetișor și povestesc despre cum au pierdut amândouă avionul înspre Iași, spunând că acum, mai mult decât oricând, călătoriile sunt cele care le leagă și le încheagă relația, întâlnindu-se cel mai adesea întâmplător prin aeroporturi sau gări.
„Călătoriile mele se împart în două: cele dinainte de ’89 și cele de după“, spune Ana Blandiana începând să povestească despre cum, în anii comunismului, atunci când, ca tânără autoare, era invitată la diverse festivaluri, obișnuia să-și cumpere dinainte bilete de tren care erau valabile timp de două luni și să-și planifice călătoriile astfel încât să doarmă cât mai mult în tren și să viziteze cât mai multe locuri. „Mergeam să văd lumea și să cunosc lumea.“
Când a venit însă vorba despre emigrare, Ana Blandiana a spus că nu s-a gândit niciodată la asta, că „ideea că mi-aș părăsi mama, soțul ar fi fost prea dificil de îndurat“. „Dacă eu plecam și Ceaușescu rămânea, însemna că Ceaușescu era mai al românilor decât mine“, spune autoarea pe un ton grav, urmat de un râset ca de copil. Se bâlbâie și se poticnește în vorbire, foindu-se pe fotoliu în încercarea de a explica cum „ideea de a scrie fără nici un fel de speranță că vei fi vreodată citit“ era cea care o speria, care îi alimenta teama că dacă va pleca din România nu va mai putea scrie.
Printre râsete și șușoteli care răzbat din sală, autoarea deapănă amintiri pornite de la întrebările Svetlanei Cârstean. De multe ori, întrebarea rămâne doar un schelet pe care Ana Blandiana își țese toate memoriile, sărind dintr-un fragment de memorie în altul.
„Sunt poet, nu poetă“
Despre scrierile ei vorbește cu entuziasm, înghesuind cuvintele unul în altul de parcă nici nu știe ce ar trebui spus prima dată sau ce e mai important de spus. „Mi-e și rușine s-o spun, dar pentru mine pandemia a fost o binecuvântare pentru că toată viața mi-am dorit să stau în casă, să scriu și să mă lase toți în pace“, spune scriitoarea, stârnind un hohot de râs în sala care asculta cu urechile ciulite.
„Poezia era ceva ce nu depindea de mine, doar proza, eseul, m-au făcut să devin scriitor“, spune Ana Blandiana, încercând parcă să-și explice tranziția de la poezie la proză. Râzând, povestește cum, dacă ar avea ocazia, există un poem pe care l-ar șterge definitiv de peste tot, un poem de care îi este atât de rușine pentru că l-a scris atunci când era adolescentă, dar care este atât de cunoscut și atât de îndrăgit mai ales printre actrițe. „Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă“, începe să rostească versurile propriei poezii și dă rapid din cap de parcă ar vrea să le uite. Ascunde totul cu un chicotit și caută parcă în minte următoarele lucruri pe care să le spună în timp ce Svetlana Cârstean pregătește următoarea întrebare.
Întrebările din public au aruncat-o pe Ana Blandiana într-un discurs axat pe argumente care să desființeze „cultura anulării“. Întrebată cum se simte într-o lume literară dominată de bărbați, autoarea zâmbește pieziș și dă din cap, repetând de mai multe ori că nu înțelege întrebarea, pentru ca într-un final să răspundă că nu se simte nicicum, căci chiar ea a spus de mai multe ori că e „poet, nu poetă“. Își continuă astfel discursul prin a spunând despre „cultura anulării“ că nu ar fi nimic mai mult decât un alt tip de cenzură menit să-i reducă pe oameni la tăcere, întrucât, dacă „spun ceva ce cred ei că nu ar trebui spus nu-i pot închide, dar îi pot scoate din producții viitoare de filme, pot face ca vânzările de cărți să le fie reduse considerabil“.
În scaunul ei, Svetlana Cârstean rămâne cu un zâmbet pieziș întins pe buze, încercând parcă să schimbe subiectul sau să îl scurteze, dar fiecare întrebare venită din public nu face decât să o adâncească pe Ana Blandiana în discursul pe care îl continuă cu aceeași înfocare până când, rând pe rând, câțiva dintre oamenii din sală se ridică și se îndreaptă spre ieșire.
Seara se încheie într-un ropot timid de aplauze, iar autoarea rămâne stingheră pe scenă, cu poșeta atârnându-i pe un umăr, așteptând să ofere autografe celor rămași în sală.