„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Fluviul Amur. Între Rusia și China, de Colin Thubron, care va apărea în curând în colecția „Hexagon“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
În cele din urmă, un băiat voinic și glumeț – bufonul clasei – spune că el vrea să devină miliardar. Profesoara îmi spune că ar trebui să plătească pentru studii, iar părinții lor nu au resurse. Poate unul sau doi vor studia la fără frecvență în timp ce vor lucra. Va fi foarte greu.
Așadar, ceilalți ce vor face după ce termină? întreb. Din nou, liniște deplină. Mulți dintre ei arată palizi și par subnutriți. O fată poartă mască chirurgicală. Profesoara spune că poate vor lucra la vreo grădiniță. Atunci, un tânăr sfrijit își rostește și el cu glas tare părerea:
— Noi, băieții, trebuie să facem un an armata.
Desigur, am uitat cu desăvârșire. Iar un an poate fi o veșnicie. E ca o tranșee aflată între un adolescent și viitorul său, oricare ar fi acesta.
Îmi dau seama că am aterizat aici ca un extraterestru, cu pălăvrăgeala mea despre alegerea unei profesii sau mersul la universitate. Se trag din sate sărace, îmi spune mai târziu profesoara. Ar fi norocoși dacă și-ar găsi pur și simplu o slujbă. Părinții lor sunt probabil șomeri. Nici în Sretensk nu este de lucru: doar câte ceva prin administrație și poliție. Și, desigur, părinții lor beau. Simt o rușine tardivă. Îmi închipuisem o altă viață pentru ei. Când îi întreb, cu oarecare deznădejde, dacă le-ar plăcea să meargă în străinătate, fețele lor se golesc din nou de expresie. Doar un băiat mai voinic spune că a fost cândva în Georgia, în niște munți înalți și la mare. Nimeni altcineva nu văzuse vreodată marea.
El și un altul – un roșcovan cu priviri neliniștite – încearcă să mă provoace la discuție. Pun laolaltă niște cuvinte în engleză de pe telefoanele lor mobile. Întreabă în cor:
— Unde se află cele mai drăguțe fete?
Poate încerc să îi bulversez un pic sau chiar să le distrag atenția de la naționalism când le răspund:
— India, Italia.
Râsetele timide care abia se porniseră se sting. Simt că i-am supărat cu ceva. Băiatul cu păr roșcat spune:
— Ce ziceți de rusoaicele noastre?
Nu-mi place asta. Spun:
— Și ele sunt frumoase.
Dar când mă uit în jur, îmi dau seama că aspectul este doar o chestiune de suprafață, căci frumusețea poate fi afectată de sărăcie sau de hrană. Câteva minute mai târziu, o fată palidă se ridică și se scuză că pleacă, dar trebuie să-și hrănească bebelușul. Are vreo cincisprezece ani.
Întreb cu o voce plină de speranță:
— Seara ce faceți? În weekenduri?
— Uneori mergem la plimbare, spune o fată subțirică la față și pistruiată.
Surâde visătoare. Îi plac animalele, spune, îi place la țară. Ținutul din aval, spre Ust-Karsk, unde voi pleca, este frumos. A fost acolo de două ori. Celelalte spun că ascultă muzică – menționează niște grupuri pop occidentale pe care nu le cunosc. Uneori se ține discotecă într-un sat vecin, dar foarte rar. Toată lumea lor pare să le parvină prin internet, pe micile lor telefoane pe care le țin în căușul palmelor: muzica, prietenii, știrile intermitente.
La plecare, profesoara se simte stânjenită din cauza lor.
— Vine uneori câte unul care știe mai multă engleză, spune, și e întotdeauna din același sat. Trebuie că au o învățătoare bună acolo, în satul acela izolat.
Ea a studiat la Universitatea din Cita, dar de când se știe a fost timidă, zice. Odată au venit doi profesori americani și nu a înțeles nimic din ce spuneau. Toată clasa amuțise.
Simt că nici eu nu mă descurcasem mai bine cu elevii ei. Spune că toți din jur le spulberă speranțele. Cât despre Sretensk, e mort. Astăzi sunt alegeri pentru primar și soțul ei, tot polițist, supraveghează o secție de votare din afara orașului. Dar toți primarii sunt la fel.
Mă întorc întristat la hotel, ocolind printr-un cartier de blocuri părăsit. Populația orașului s-a înjumătățit în mai puțin de treizeci de ani. Pe balcoanele clădirilor de mult în ruină se mai văd câteva graffiti. „Dragă Larissa, doar tu…“ Trec pe lângă memorialul de război din piața Lenin, pe care sunt scrise numele morților, de ordinul sutelor, un număr teribil pentru o regiune atât de mică. La hotel încă se mai simte prezența poliției. E cea mai tristă consecință a vizitei lor: privirile dezgustate sau descumpănite ale celorlalți. Recepționera cu ochi cenușii, atât de prietenoasă înainte, îmi ocolește privirea. Iar sentimentul acesta, că tu poți fi dușmanul, se risipește doar cu timpul. Pe stradă tresari la zgomotul sirenelor și ești neliniștit când sesizezi pe cineva în spate. Te uiți în altă parte când vezi mașina poliției.
Îmi doresc să plec acum. Simt o ușurare când, în dimineața următoare, zăresc în depărtare mica siluetă a vasului de pasageri. Mă îmbarc cu femeile în vârstă, fără să fiu întrebat nimic și simt o senzație de euforie în timp ce vaporul se depărtează de țărm și se îndreaptă către est. Bate un vânt rece de toamnă și ne așezăm pe locurile de sub punte. Privesc prin geamurile aburite. Sus, pe malul din apropiere, chiar dedesubtul secției de poliție, pe jumătate ascunsă de copaci, zăresc o siluetă îmbrăcată în bleumarin, care îmi face timid cu mâna. Cred că e Meduza.
CARTEA
Fluviul Amur e cvasinecunoscut. Cu toate acestea, e al zecelea fluviu ca lungime din lume, izvorând din munții Mongoliei, străbătând Siberia și vărsându-se în Pacific. Pe o lungime de aproape 1.800 de kilometri, reprezintă granița marcată de tensiuni dintre Rusia și China, fiind cea mai fortificată frontieră de pe glob. La 80 de ani, Colin Thubron – celebru pentru Redescoperind Drumul Mătăsii – călătorește de-a lungul fluviului Amur, de la izvorul său ascuns până la uriașa gură de vărsare, pe o distanță de aproape 5.000 de kilometri. Chinuit de răni și arestat de poliția locală, Thubron își croiește drum pe ambele maluri, pornind pe un cal mongol, apoi făcând autostopul și călătorind pe vasele braconierilor și în cele din urmă cu expresul transsiberian. Vorbitor de rusă și mandarină, discută cu toți oamenii pe care îi întâlnește, de la comercianți chinezi la pescari ruși, de la călugări la localnici, și ne zugrăvește un tablou uluitor, împletind magistral observația cu lirismul.
„Fluviul Amur nu este doar un triumf literar în sine, ci și o demonstrație a faptului că marea literatură de călătorie continuă să aibă aceeași forță ca întotdeauna.“ („Daily Telegraph“)
„O călătorie de la izvorul sacru din Mongolia de-a lungul unui fluviu care este și o linie de falie a istoriei, unde se despart imperii și încep rivalități.“ („The Wall Street Journal“)