„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Celan. Am trăit, da de Cristian Fulaș, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Acum timpul mă presează, dar nu aș încheia partea aceasta a povestirii fără a-ți destăinui marele meu secret, lucrul pe care eu și prietenii mei l-am ținut ascuns, iată, douăzeci de ani și despre care poate că ar trebui să țin legământul făcut atunci și să nu vorbesc nici acum, să îl las să rămână ascuns pentru totdeauna în cuvântul acesta teribil, „prietenie“. Căci așa cum prietenii își spun toate lucrurile între ei, tot așa ei înțeleg și aleg să ascundă lucruri împreună, ascunderea-împreună, secretul, fiind cimentul care leagă prietenia și o ține împreună.
Pentru că am stabilit între noi să nu vorbim. Să nu spunem decât dacă vreodată aveam să reușim să facem acel lucru despre care de atâtea ori am vorbit, acel lucru care avea să fie semnătura noastră, semnătura împreună, un soi de sigiliu al prieteniei noastre. Și un lucru la care, oricât de ciudat ar părea acum când îți povestesc, chiar munceam foarte mult. Secretul nostru ne ocupa foarte mult timp, dar timp aveam, tocmai el nu ne lipsea, chiar dacă azi s-ar putea crede tocmai opusul. Era o muncă de documentare imensă, febrilă uneori, era în lucrul pe care-l făceam o stare de surescitare, dacă nu chiar o anumită urgență, dacă nu chiar – și aș sublinia acest cuvânt – o stare de panică, sentimentul că dacă nu ne grăbeam să-l punem în practică undeva pe drum avea să se întâmple ceva și aveam să ratăm, aveam să pierdem șirul și nu aveam să ducem la bun sfârșit ceea ce începuserăm să facem. O scară, așa cum poate bănuiești după ce am început acest mic segment de text cu parabola lui Iacov din Biblie, o scară atât de puțin înclinată, încât nicicând nu aveam senzația că urcam pe ea, ba de multe ori pașii noștri parcă ne duceau în jos, din ce în ce mai în jos, spre genuni din care când scoteam capul lumea ne apărea murdară, năclăită, într-un cuvânt, pătată, o lume pătată de propriile păcate pe care nu noi o puteam salva, oricât de convinși am fi fost că eram chemați să facem asta. Dar poate nu o scară, spusese Serge într-o seară, ci un plan înclinat, atât de puțin înclinat, încât urcarea pe el friza infinitul, iar ideea de a ajunge în vârful lui și a privi lumea de deasupra era pur și simplu o imposibilitate. În fond, îi răspunsese Lucien într-o seară când, înconjurați de prea multe sticle de vin, ne eternizaserăm într-un loc care ne putea adăposti până în zori, poate nici măcar o scară, poate nici măcar un plan înclinat, poate nimic care să aibă legătură cu posibilitatea de a urca sau de a coborî, ci mai degrabă un platou întins – fără început și fără sfârșit – pe care singurul mod posibil de a ne deplasa era rătăcirea.
Nu-ți pot povesti acum câte lupte s-au dus în cafenele și în baruri și în cabarete, în vuietul muzicii sau, dimpotrivă, în tăcerea parcă de rău augur a dimineților, cu privire la titlul acestui lucru pe care îl plănuiam.
Căci, iată, îmi dau seama că am început deja să vorbesc despre esența lui și despre scări și platouri și urcușuri și coborâșuri și despre inerenta rătăcire care e viața, dar nu ți-am spus secretul nostru și e foarte posibil să vrei să afli despre ce era vorba. Iată: nu-mi amintesc foarte bine cum a apărut ideea, nu pot spune cu exactitate cine dintre noi a vorbit primul despre asta – dacă va fi existat o primă replică, dacă nu cumva totul va fi început de la sine, fără ca un om anume să rostească vreo formulă magică în urma căreia să putem stabili că de acolo a început –, nu-mi amintesc nici măcar când acest lucru despre care vorbesc aici a început să devină realitate și nici, abia asta e foarte ciudat, dacă nu cumva dintr-odată, ca la un semn de nimeni știut, ca atunci când un poem deja scris se așterne singur pe hârtie și devine glăsuire, părți și fragmente din ceea ce făceam, din ceea ce mai apoi ne-am apucat să facem și chiar am făcut, au apărut gata făcute din ceea ce noi deja făceam fără să ne dăm seama. Poate că cercetările de teren ale lui Isac, munca de laborator a lui Serge, poemele mele, totul era menit să existe în acel lucru pe care ne pregăteam să îl facem și nu a fost nevoie decât de un semn pentru ca neantul să se transforme în realitate și tăcerea să se preschimbe în cuvânt scris. Pentru că un anume eveniment, pus în cadrul mai larg al lumii, va schimba lumea și poate că la un moment dat va genera o cu totul altă lume. Pentru că un eveniment odată spus, odată datat, gravat în memorie, fixat în timp, poate că e imposibil de șters. Pentru că istoria poate fi deformată, ciuntită, uneori de-a binelea și în mod grosolan rescrisă și reinterpretată, dar rămân faptele. Și acestea nu rămân oricum, nu rămân în mod întâmplător, ci stau scrise în ceea ce pentru totdeauna va fi puterea noastră de a vorbi, de a comunica între noi și uneori, foarte rar, de a scrie.
Dar simt că ocolesc prea mult și te-am fiert destul. Cum spuneam, cândva în nopțile noastre de rătăcitori prin Parisul de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, cu nici un chip nu aș putea spune când, am ajuns cu toții, împreună, da, să scriem o carte, un posibil roman al vieților noastre și în același timp al vieților tuturor celor ca noi. Să scriem împreună, să scriem în numele celor șase milioane de evrei deportați, torturați, uciși în numele puterii. Să scriem – asemeni rabinilor din vechime – un nou capitol din Tora, un capitol dens, greu și infinit al atrocităților care se petrecuseră. Efectiv să propunem ca în Carte să fie introdusă o nouă carte, a noastră, a celor năpăstuiți.
AUTORUL
CRISTIAN FULAȘ (n. 1978) a absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare și a făcut studii aprofundate de teoria literaturii la Universitatea din București.
A debutat în 2015 cu Fâșii de rușine (Gestalt Books; Premiul „Observator cultural“ pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“, Premiul revistei „Accente“). Tot în 2015 a publicat Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016 După plâns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books). A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană și franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). Din 2019 traduce Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.
CARTEA
PAUL CELAN (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naște pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuți, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler și Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană și insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Paul își va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franța, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuți și se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârșitul lui iunie 1942, părinții îi sunt arestați și deportați în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuși este deportat și petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la București, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris.
În 1951 o cunoaște pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câștige recunoaștere ca poet. În paralel, desfășoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran.. În 1958, Celan primește Premiul pentru Literatură al orașului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ține celebrul discurs Meridianul, care conține esența gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârșitul vieții. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.