Cea de-a zecea ediție a festivalului Hangariada. Artă, muzică și zbor, a adunat, timp de trei zile, mai mult de 7.000 de persoane la Aeroclubul „Alexandru Matei“. În timpul zilei, pe cer s-au desfășurat spectacole de aviație, în timp ce la sol oamenii și-au ales dintre zecile de activități puse la dispoziție. Seara a lăsat loc pentru muzică și dans, adunând la un loc fanii hip-hopului și folclorului românesc.
Patru avioane își iau avânt pe cerul înnorat care pare că stă să se crape. Norii gri se înghesuie printre cei de un albastru închis, pregătiți parcă să fie întretăiați de urmele cenușii pe care aeronavele le vor lăsa în urmă. Suspansul se formează, iar gardurile pictate în roșu și alb care despart mulțimea de întinderea câmpului sunt acum acaparate de oamenii care așteaptă nerăbdători decolarea. Rând pe rând, avioanele își iau zborul, devenind puncte mici pe cerul înnourat. La sol, din boxele mari care înconjoară scena, își face loc un sunet din ce în ce mai puternic al coardelor de chitară. E imediat acompaniat și de ritmul ținut de bătăile în tobe. „Și-au ales ei piesa. Ce? Nu știai? Ia uite ce bine se potrivește“, îi spune râzând o tipă brunetă băiatului de lângă ea care stă cu privirea ațintită-n nori.
Pe ritmurile muzicii de la sol, aeronavele plonjează una în urma celeilalte, creând pe cer forma unui romb. Se mișcă în tandem cu bătăile de tobe, iar dacă n-ar trebui să rămână în formație, probabil s-ar lua la întrecere. Când trec peste capetele oamenilor, se întorc pe spate cu atât de mare ușurință încât te fac să te întrebi dacă știu că zboară cu susul în jos. Piesa se derulează de trei ori, iar piloții se întrec în cascadorii, zburând vertical prin spatele gardului, de parcă ar fi balerine grațioase care își țin echilibrul pe poante.
Oamenii se risipesc în spațiul mare rezervat pentru festival. Unii dintre ei rămân lipiți de gardurile de fier în speranța că vor reuși să surprindă în fotografii cele mai spectaculoase momente. Alții se îndreaptă în grupuri către partea din spate a terenului, unde zeci de corturi albe stau înșirate unul după celălalt, așteptându-te cu gustări, băuturi, cărți sau obiecte vestimentare. Când zumzetul produs de motoarele avioanelor se întețește, toată lumea stă în loc, fermecată de spectacol.
Ziua, copiii dețin controlul
E a zecea ediție a festivalului Hangariada. Un festival de artă, muzică și zbor. Atmosfera care plutește deasupra câmpului pe care oamenii continuă să se adune e una liniștită. Oamenii se plimbă alene, căutându-și activități care să-i țină ocupați până când pe scenă vor urca artiștii pe care au venit să-i asculte.
„N-am vrut să facem mare tam-tam pentru că anul acesta am și trecut de la intrarea gratuită la intrarea pe bază de bilet. Ne bucurăm să ne revedem după atâția ani de pandemie. Am vrut să avem și un element de show, de asta am și ales să introducem partea de muzică ca element principal. Înainte era doar Hangariada. Artă și zbor, acum este Hangariada. Artă, muzică și zbor. Anul acesta am reușit să adunăm aproximativ 5.000 de oameni. Mai puțini decât în anii precedenți, dar, ținând cont de faptul că ne-am întors după o pauză de doi ani și că am adăugat și o intrare plătită, credem că am reușit să facem o treabă destul de bună“, spune Claudia Rusu, unul dintre organizatori.
Ziua, când soarele încă luminează câmpia înverzită, întregul spațiu pare să le aparțină copiilor. Răspândiți în fiecare colțișor, aleargă, țipă sau dansează pe muzica DJ-ilor veniți să pregătească atmosfera pentru ceea ce urmează. Se strecoară printre gratiile gardurilor, departe de părinți, și își creează propria lume, proptiți în fața boxelor care se înalță deasupra lor. „Aici nu-i voi, prichindeilor“, îi alungă din când în când bărbații de la pază, zâmbindu-le pașnic.
Doi băieței își pasează unul celuilalt un frisbee galben pe care nici unul dintre ei nu reușește să-l prindă din cauza vântului care-i schimbă mereu direcția, făcându-l să aterizeze fie în brațele, fie în băutura cuiva. Înveți repede că atunci când vezi cu coada ochiului un obiect care se îndreaptă rapid spre tine trebuie să te pitești în spatele celor câteva butoaie negre împrăștiate pe lângă scenă. Cei doi băieței râd și-și cer scuze, aleargă înapoi spre locurile lor și încep iarăși vânătoare pentru următoare victimă.
Departe de scenă, aproape de finalul suprafeței îngrădite, se joacă baschet chiar și atunci când picăturile de ploaie împroașcă din ce în ce mai agresiv micul teren improvizat. Încâlciți unii în ceilalți, copii și adolescenți se luptă pentru mingea portocalie îmbibată acum de apă. Când cineva reușește să bage mingea în coș, toți ceilalți țopăie și nu mai contează cine în ce echipă juca.
Lângă, atelierul celor de la Quasar Dance își așteptă invitații cu un linoleum întins în fața cortului. Doi băieți își arată unul celuilalt diverse mișcări de dans, în timp ce o fată privește de pe margine. Când dau volumul mai tare la muzică, se ridică și ea și se alătură formației, sincronizându-și mișcările. Câțiva copii se adună în jurul lor, încercând să-i imite, mișcându-și brațele ca niște valuri bătute de vânt și fugind imediat ce cred că au prins mișcarea.
Să mâncăm și să dansăm
În față, afundat într-o mare de baloane de săpun ce vin din toate direcțiile, te ademenește mirosul de zahăr pudrat care-ți rămâne impregnat în nări. La rulota Clătita hoinar e mereu coadă, iar înăuntru patru persoane își dau comenzi una alteia. „Hai cu vafele, fetele, așteaptă domnul aici“, spune agitat un băiat blond, slăbuț, care nu are timp de altceva în afară de a bate bonuri și a lua comenzi.
La celelalte rulote de mâncare, oamenii se înghesuie unii în alții să poată trage cu ochiul la preparatele de pe meniu, apoi se așază cuminți la coadă, mișcându-se de pe un picior pe altul, de frig și pe muzică. Sunt, în total, înșirate cinci rulote cu mâncare la intrarea în festival: Barabu, Hot dog no. 1, Karavan, Soldat și Clătita hoinar. Pitite mai departe de hărmălaia care înconjoară scena, se ascund și Palibo, Prisaca Bârnova și Băcănia Happy în vitrinele cărora așteaptă dulciuri colorate, miere și tot felul de alte preparate.
„Am încercat anul acesta să facem niște calcule cât de cât estimative, astfel încât să nu aducem nici prea mulți, nici prea puțini producători locali. Nu voiam ca, în cazul în care vor fi prea mulți, să plece de aici cu un profit prea mic, iar în cazul în care vor fi prea puțini să aștepte prea mult la cozi“, a declarat Claudia Rusu.
Vizavi de tarabele cu mâncare se înșiră cozile la bar, unde răbdarea pare să scadă, lăsând agitația să se aștearnă ca un nor deasupra celor care așteaptă. Barmanii se mișcă de parcă ar fi într-o cursă cu obstacole, trecând unul pe lângă celălalt, aruncându-și teancuri de pahare de unică folosință în care berea curge șiroind. „Dacă s-ar termina și butoiul ăsta, să fug și eu la masă că mi s-a răcit și mâncarea și mi s-a răsuflat și berea de când servesc aici!“, spune unul dintre barmani continuând să toarne în pahare.
De la artiștii locali, care întrețin atmosfera pe tot parcursul zilei, se face ușor trecerea către invitații principali. Când se apropie orele la care sunt anunțate concertele, oamenii intră și ies de pe scenă cărând după ei instrumente sau tot felul de cabluri pe care le aruncă dintr-o parte în alta. Celor câteva persoane care dansează timid lângă boxele pironite de-o parte și de alta a podiumului li se alătură persoane care încearcă să-și asigure locul în față. Rămân acolo, ținându-se cu mâinile de bara de fier, făcându-și strategia pentru întreaga seara. „Ca să nu pierdem locul aici, te duci tu acum să iei bere. Când o terminăm pe asta, merg eu, iar tu îmi păzești locul. Să ai grijă să nu se așeze nimeni aici, că nu mai pot să intru după“, îi spune o fată blondă prietenei ei, trimițând-o către bar.
Când soarele apune și temperaturile încep să scadă, copiii par să dispară din peisaj. Cei care mai zăbovesc prin preajma scenei se freacă la ochi sau își ridică mâinile către părinții lor pentru a fi luați în brațe. Avioanele sunt și ele cuibărite la locurile lor, bătute deja de ploaia care cade constant, separându-i pe cei care au venit aici să se bucure de muzică de cei care au venit pentru a se relaxa și a se bucura de zbor.
Cum se împart fanii
Prima seară e guvernată de ritmuri de hip-hop și rap, adunând o mână de artiști români entuziasmați, pe care-i poți vedea stând ca pe ace așteptându-și intrarea pe scenă. „Am vrut să aducem pe cineva care nu a mai fost, nu neapărat pe cineva nou, dar într-o formulă nouă. De asta am avut și sâmbătă takeover cu Facem Records, care au fost pentru prima oară invitați în formula completă, adică toată casa de discuri, cu CTC, Tomi Marfă, Vlad Flueraru și DJ Nasa. Ei mai cântă împreună, dar din proprie inițiativă. Noi am fost primii care i-au adus în formulă completă și le-am spus: uitați, toată scena e a voastră“, a spus Claudia Rusu.
Încălzirea pentru Facem Records au făcut-o KEV X DICE, doi tineri energici care sar dintr-o parte într-alta a scenei, încurajându-i pe cei din public să țopăie odată cu ei. După fiecare melodie se opresc și interacționează ca și cum cei din primele rânduri sunt vechi cunoștințe. „Ce mai faceți, Iași? Hai să facem un concurs“, spun, urmând să-și împartă publicul în fete și băieți pentru a vedea care este sexul predominant atunci când vine vorba de fanii lor. Mulțimea se supune regulilor și țipă de trei ori, ajungând la concluzia că este egalitate.
„Știți ce-am învățat noi? Știți ce se întâmplă când vine noaptea? Se schimbă peisajul, Iași!“, strigă băieții în microfon și continuă să-și cânte refrenul piesei Noaptea alături de oamenii din primele rânduri.
Cocoțat pe boxa care e așezată ca o prelungire a scenei, Tomi Marfă reușește să-i scoată din culise și pe băieții de la CTC. În stânga scenei, DOC dansează pe versurile pe care Tomi pare că le cântă fără a-și trage răsuflare. Ca un tată care-și privește admirativ copilul, recită odată cu el, îndemnând mulțimea să facă același lucru. Îmbibat în stropii de ploaie, Tomi Marfă reușește să pună toți oamenii în mișcare prin energia pe care o transmite, mai mult prin mișcarea haotică decât prin refrenele violente, cu tentă misogină, care ajung să fie zumzăite doar de câteva dintre persoanele din față.
Contrastant cu energia lui Tomi, Vlad Flueraru urcă timid pe scenă, ascunzându-și ochii cu o șapcă trasă pe cap. Se mișcă stângaci și se obișnuiește cu mulțimea din jur, iar DOC îl susține din fața scenei, cântând, din când în când câteva dintre versurile lui. „Vlad, eu cred că n-au înțeles care-i refrenul, dă-l odată pe gol“, îi spune DOC. Artistul îl ascultă și începe să cânte cu vocea tremurândă refrenul melodiei Fast Forward.
„M-ai amețit atât de rău/ Viață, ia-o mai ușor/ Știi că după tine mor/ Fast, fast/ Fast forward“, se aude un cor unitar din partea publicului, lăsându-l pe Vlad fără glas. Își acoperă fața cu mâinile încercând de mai multe ori să spună ceva, dar nu poate decât să-și treacă din nou și din nou degetele peste pleoape pentru a-și șterge lacrimile provocate de emoția unuia dintre primele concerte la care a participat.
Regii scenei: CTC și Subcarpați
„Stai, bro, că mie nu mi-a spus nimeni c-o dăm așa“, spune Deliric pășind pe scenă alături de Vlad Dobrescu și DOC, care-l bat pe umăr pe Vlad Flueraru ca niște părinți protectori Se așază apoi unul lângă celălalt pe buza scenei, lăsând ploaia să-i bată. Trec cu privirea peste oamenii adunați în fața lor și apoi, parcă pregătiți de o seară interminabilă, încep să cânte melodii din albumele lor mai vechi, când încă erau CTC. „Noi avem multe piese, așa c-o să le tăiem la jumătate, să vă dăm cât mai mult în timpul ăsta pe care-l avem“, explică Deliric.
Își cântă versurile clătinându-se unul către celălalt, comunicând parcă doar din mișcările trupurilor. Odată cu ei, spectatorii își îndeasă umbrelele în rucsacuri și încep să țopăie și să fredoneze melodii pe care le știu din copilărie și adolescență. DOC dictează ritmul întregii mulțimi, dansând de parcă s-ar afla doar el acolo. Expresiile feței i se conturează după fiecare cuvânt din strofe și transmite emoție și energie din toate articulațiile. „Băi, sunteți toți niște nenorociți“, spune el uitându-se în jur, „dar nu-i nimic, că și eu sunt tot un nenorocit“.
Timp de o oră și jumătate cât au cântat, băieții au făcut pauze pe rând, coborând rapid scările din stânga scenei pentru a lua o gură de aer, a se dezmorți sau pentru a-și aduce ceva de băut. „Stai să-mi aduc pălinca“, spune Deliric, făcându-i pe ceilalți doi colegi de trupă să râdă atunci când s-a întors cu o sticluță pe care le-a întins-o și lor pentru a lua o înghițitură.
Băieții s-au simțit pe scenă ca acasă, comunicând constant cu publicul și unul cu celălalt, făcând glumițe care te făceau să te simți ca într-o gașcă de prieteni. „Da? Eu sunt pe scenă acum“, răspunde Deliric la telefon ridicându-și mâna în aer și îndreptând camera spre oamenii adunați să-i asculte.
Aceeași atmosferă s-a păstrat și duminică seară, când cei de la Culese Din Cartier au umplut scena Hangariadei, adunându-i laolaltă pe Subcarpați, Basska, Cred Că Sunt Extraterestru, Argatu’ și Moș Martin. Muzica folclorică cu elemente de muzică electro, dar și hip hop îi trezește toți melancolicii din public. Susținuți de un steag mare cu emblema Subcarpați fluturat de unul dintre fanii lor îmbrăcați într-o ie cu broderii albastre, artiștii au cântat rând pe rând timp de mai bine de trei ore.
Mâinile oamenilor rămân în aer, iar drapelul este cocoțat pe scenă, lângă artiștii care cântă și dansează îndemnați de energia publicului care sare odată cu ei. Brichete se aprind rând pe rând și sunt fluturate alături de blițurile telefoanelor, creându-se o atmosferă care te îmbie să rămâi, să asculți și să fredonezi alături de cei care-ți devin părtași la emoție.
„Ceea ce fac acum cei de la Culese Din Cartier este un show pe care îl fac pentru prima oară. Au avut cinci ore de soundcheck tocmai pentru că noi am lansat invitația pentru întreaga casă de discuri și ei au ales cu cine să vină. Și aici sunt aproape toate trupele pe care le au ei, mai puțin Celula de criză, care a luat o pauză momentan de la concerte“, arată Claudia Rusu.
Melancolia unui sfârșit de festival
Calmă și senină, Victoria Stoica este cea care a deschis seria concertelor în ziua de duminică. Îmbrăcată cu o rochie albă, cu părul lăsat să-i curgă pe umeri, fluturat de vânt, cântă încetișor. Își ține privirea în pământ, iar atunci când o ridică zâmbește timid, simțindu-se parcă stânjenită de ochii ațintiți asupra ei. Lângă ea, o fată blondă ține în brațe un violoncel peste care-și trece ușor arcul.
Vocea Victoriei se aude încet, acoperită de tobe. În spatele ei, ilustrațiile se schimbă din când în când, trecând de la valuri albăstrii la stele pe un cer întunecat. În primul rând, oamenii se țin de bara de metal a gardului, mișcându-și încet capul în ritmurile impuse de artistă. Mai în spate, oamenii rămân așezați, întinși pe spate cu ochii către cer.
Pe deasupra, avioanele care decolează din aeroportul din apropiere trec atât de aproape de capetele oamenilor, încât dau impresia că urmează să înceapă un alt show aviatic. Agale, cei prezenți își găsesc ritmul și reușesc să se sincronizeze, creându-și cerculețe în care să se învârtă. Se plimbă între scenă și tarabe. Rămân la taclale cu oamenii pe care îi reîntâlnesc la cozile de la bar. Își pregătesc pelerinele de ploaie și își încarcă bateriile pentru ultima seară de festival.
Un comentariu
Victoria Stoica ?