„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Sevraj, de Liviu Surugiu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Când eram mic, am citit undeva că atomii nu se ating niciodată. Că, fizic, e imposibil să se întâmple așa ceva.
Dar noi suntem făcuți din atomi.
Înseamnă că niciodată nu ne atingem? E o minciună ceea ce simțim? Trăim într-o lume a aparențelor? Ce se întâmplă când un bărbat sărută o femeie? Dar când se naște un copil?
Din păcate, nu e doar o teorie. Orice atingere pare reală grație doar unui proces de repulsie electrostatică.
Atunci, ce se întâmplă când un glonț intră într-un om? Ce anume determină, cu adevărat, moartea?
*
— Viky…
I-am atins coapsa foarte ușor, dar ea mi-a ridicat încet mâna, apoi și-a trecut degetele fine prin părul meu.
— În noaptea asta nu facem nimic, Mart, a zis. Doar ne prefacem că facem.
— Adică… un preludiu? am întrebat zâmbind.
N-aș fi crezut că zâmbetul mi se va transforma în altceva. În acceptare, mirare, curiozitate, plăcere, bucurie, durere. A fost ca și cum totul s-ar fi șters dintr-o dată și m-aș fi întors la ceva ce crezusem pentru totdeauna pierdut. Dar nu, anii tinereții erau cu toții acolo, nu se risipise nici unul, ca cercurile din trunchiul unui copac. Mă așteptau să mă întorc.
Uitasem cum era, nici nu mai știam cât fusese de frumos.
A fost prima oară când am sărutat și am îmbrățișat o femeie pe bancheta din spate a mașinii mele, fără să facem altceva. Și, nu mă tem să o spun, a fost al naibii de diferit.
Ne sărutam, vorbeam și iar ne sărutam, fără să ne putem opri.
Privind geamurile mașinii, m-am întrebat atunci dacă afară se lăsase ceața sau respirația noastră acoperea sticla. Și mi-am dat seama, m-am gândit așa, ca un biet detectiv fără viitor, că ceea ce se prelingea pe interiorul parbrizului, aburii aceia, erau picături din corpurile noastre, o parte din ceea ce fusesem mai devreme și care se unise, din clipa aceea, pentru totdeauna.
La radio cânta jazz. Era Fallin’ și mă simțeam fericit.
*
La miezul nopții, am ieșit amândoi din mașină și am intrat în clădirea obscură pe care o supravegheasem.
— Îmi pare rău, a zis Viky dintr-o dată, ridicând spre mine revolverul.
O priveam năucit, dar tot ce gândeam era cât putea fi de frumoasă.
— Regretul e de partea mea, iubito, am răspuns încercând să par cinic.
Dar nu mi-a ieșit, știu asta.
Am adăugat:
— Ai ales bine, iubito. Întotdeauna am preferat revolverul.
Aș fi putut trage primul, probabil. Însă nu credeam că avea de gând s-o facă.
— Iartă-mă, a șoptit Viky, cu „r“-ul acela velar articulat atât de frumos.
Apoi a apăsat pe trăgaci, iar eu am căzut de parcă o sfoară invizibilă ar fi fost legată între trăgaciul acela și picioarele mele.
Nu am simțit decât o vagă durere în piept.
Viky trăsese cu un glonț-seringă tip Vario. L-am scos. Se golise deja și, la lumina telefonului, am descoperit scris cu litere mici că drăcovenia garanta două ore de somn pentru un animal de o sută de kilograme. Vrusese să-mi lase totuși o portiță de scăpare înaintea zorilor.
Apoi capul mi-a căzut în piept și nu am mai știut nimic.
*
Când m-am trezit, ceafa și tâmplele mă dureau îngrozitor. Conform ceasului de pe telefon, fusesem inconștient aproape o oră. Timp în care, pentru prima dată în ultimele trei zile, pierdusem șirul evenimentelor.
Până atunci știusem ce făceam și în somn. În intervalul acela nici măcar nu visasem. Capul îmi bubuia, trezit de restul organismului înainte să treacă efectul tranchilizant. Probabil Viky abia ajunsese la clinică. Era unu și un sfert.
Bineînțeles că nu înțelegeam planul ei de a mă seda.
Privind în jur, am putut deduce câteva lucruri din ceea ce se petrecuse între timp. Viky nu plecase singură. Veniseră după ea, fiindcă lipsea urna de plastic.
Singura întrebare era de ce procedaseră diferit în privința mea. Sau urmau să mă ia, doar că avusesem neobrăzarea să mă trezesc mai devreme.
Atunci, am auzit pașii. Cei care veneau nu se fereau, ba chiar vorbeau tare. Le auzeam vocile, cu ecou, fără să disting ce spuneau, în vreme ce lanternele jucau umbre pe pereții înalți ai coridorului.
Credeam că veneau după mine – dar mă înșelam.
CARTEA
Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!“. Așa ar putea începe Sevraj, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.
AUTORUL
LIVIU SURUGIU (n. 1969) a debutat în 1994 în „Jurnalul SF“, publicând apoi în revistele „SuperNova“, „Curierul național“, „Gazeta SF“, „Argos“, „Nautilus“, „CPSF“, „CPSFA-Nemira“, „Ficțiuni“, „ZIN“, „CSF“, „Helion“ și în peste zece antologii. A publicat în cele mai importante reviste din SUA, Anglia, Franța, Italia, Spania, Germania, India, Ungaria, Peru, Estonia și Ecuador. A primit 43 de premii literare naționale și internaționale. În 2022, povestirea sa The Choice a fost selectată pentru a fi dusă de NASA pe Lună într-o capsulă a timpului în cadrul misiunii Artemis (2025). De același autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proză scurtă Fata de pe Drumul Mătăsii (2021).