Apărut în 2016 în Sibiu, festivalul Artmania își continuă neabătut drumul, chiar cu sughițul provocat de pandemie. Mai mult chiar, pare să aibă o singură problemă: nu se poate opri din a crește. Dovadă? Ediția de anul acesta, 2022, care s-a coagulat mai cu poftă, mai îndârjită în a dovedi că se merge mai departe.
Iar lista trupelor a fost mai covârșitoare ca oricând – și asta în ciuda anulărilor, în ciuda pandemiei pe care mulți dintre noi parcă refuză să o creadă. Dar iată, spre exemplu, cum o trupă pe care așteptam să o re-revăd nu a mai reușit să participe: oamenii din My Dying Bride au trebuit să se izoleze pentru că, din păcate, covidul merge mai departe (britanicii fiind înlocuiți de moldovenii noștri de la Alternosfera).
Chiar și așa, cu problemele generate de pandemie și de zboruri anulate – o problemă care a afectat puternic și festivalul Rockstadt –, ediția nu poate fi descrisă altfel decât ca fiind un succes.
Am apreciat gestul făcut de organizatori, de a îi ruga pe participanți ca, dacă ajung în zona festivalului mai devreme (concertele începeau la șapte seara), să facă liniște pe cât posibil, pentru a nu deranja liturghia ținută alături, la catedrala catolică. Iar cei prezenți chiar au făcut asta: să vezi cum o masă de oameni stă aproape în tăcere, șușotind, la un festival de muzică, nu e o experiență pe care să o mai fi trăit.
Aflat mai departe în Piața Mare a Sibiului, festivalul s-a desfășurat pe două scene, cea mare către catedrala evanghelică, iar cea mică la capătul opus, către muzeul Bruckenthal. Iar foamea de sunete a fost potolită în răstimp de trei zile de către trupele ce au prestat cu asupra de măsură.
Trupe, trupeți, trupuri
Ce trupe, întrebați? Nu foarte multe, dar deloc mărunte. Dintre titani, trebuie să îi amintesc în primul rând pe cei de la Testament, cu cei mai bine de 40 de ani de activitate în spate.
Line-up-ul a fost însă îndeajuns de lung încât să îi mulțumească și pe cei mai cârcotași: suedezii de la Meshuggah au oferit, cum le spune și numele, o întreagă nebunie. Iar toboșarul Tomas Haake își merită din plin numele și renumele, o întreagă energie pusă în valoare, cu o tehnicitate ce cred că a fost întrecută numai de a lui Mike Portnoy. Cu riffurile puternice ce au făcut ca toată mulțimea de oameni (și erau mulți!) să se unduiască, nu e de mirare că după show s-a așternut o tăcere adâncă peste public, o ieșire bruscă din transă.
Mercyful Fate, în frunte cu King Diamond, a arătat de ce Danemarca a fost unul dintre locurile în care s-a născut black metalul. Transatlantic a subliniat perfect ce înseamnă metalul progresiv născut la îmbinarea dintre America și Marea Britanie, cei patru membri (Neal Morse, Mike Portnoy, Roine Stolt și Pete Trewavas) arătând cum trebuie să vedem un supergrup. (Ca notă: supergrupul este o trupă ai cărei membri sunt toți foarte cunoscuți datorită proiectelor anterioare.)
Nu are cum să-ți fie rușine nici cu suedezii de la Cult of Luna, cu progresia foarte întunecată a formei lor de metalcore și cu cei doi bateriști prezenți pe scenă. Pentru a doua oară la Artmania, Leprous a oferit publicului, dincolo de șlagărele cunoscute și răscunoscute publicului, mare parte din al șaptelea album al său, Aphelion. Un bufet suedez.
Pentru părți mai liniștite, The Pineapple Thief a fost excelent, cu mixajul de indie, prog și părți mai pop. Și, așa cum și-a obișnuit publicul, Gavin Harrison a fost desăvârșit: a bătut tobele alea de ziceai că are o problemă personală cu ele. Ca baterist, să cânți echilibrat și aproape încet, să punctezi doar ceea ce este necesar, să nu îneci celelalte instrumente, să ai eleganță în ritm, pe scurt, să știi și când să taci – lucruri grele, doamnelor și domnilor!
Ucrainenii de la Stoned Jesus au fost o adiție aproape necesară, având în vedere contextul în care ne aflăm: agresiunea Rusiei asupra țării vecine, iar Igor Sidorenko și ceata lui au oferit un show care a mers direct la inimă. La fel a fost și în cazul celor de la Vintage Caravan, islandezii au prestat impecabil, cu alura aceea nostalgică a anilor ’70 și mixul de prog, psihedelic, blues, totul amestecat în rockul lor.
Și autohtone, și autohtoni
Dar festivalul nu se axează doar pe nume cunoscute de import. Evident, au fost și trupe românești axate pe aceleași genuri. Bucovina, cu folk metalul lor, s-a despărțit de ceva timp de sunetul inițial, de acum 20 de ani, ce mergea mai mult către vikingi, pentru a căuta sunete mai complexe și căutându-și teme mai apropiate de România. Băieții de la Alternosfera au reușit să facă mulțimea să se electrizeze, cu refrenele melodiilor ieșind din mii de piepturi.
Dor de Duh a cântat foarte puțin, din păcate, melodiile lungi care se regăsesc pe albumul Har fiind ciupite pentru a se încadra în playlist. Puțin, dar bun: a fost o încântare să auzi live cum se îmbină elementele cele mai diverse pentru a ieși un sunet nou, însuflețitor, al trupei ce s-a format după ce nu a mai fost Negură Bunget.
Cei de la Taine au revenit, asigurând preambulul pentru Meshuggah, cântând pe scena mică cu melodiile lor prog-death. Pe aceeași scenă mică au cântat duminică și tinerii de la proaspăta trupă sibiană Revolver.
Multiple direcții, multiple activități
Ca orice festival, și Artmania se dezvoltă de la o ediție la alta. Și, conform numelui său, cum putea să treacă la următorul nivel dacă nu prin activități legate de artă? Conceptul festivalului pare din ce în ce mai bine lămurit în mintea organizatorilor. Iată, spre exemplu în spațiul de concert a fost prezent și un cort al librăriei Cărturești, ca și un colț al lecturii, organizat în parteneriat cu biblioteca județeană.
Mai mult decât atât, participanții la fest au putut să asiste gratuit la filme pe durata zilelor de sâmbătă și duminică.
La fel, la Muzeul Civilizației Tradiționale ASTRA au fost organizate activități și ateliere pentru copii, teatru interactiv, dar și activități pentru maturi.
Un festival care merge mai departe, mai departe, tot mai departe.