A publicat peste 60 de carti (in tara, in Franta, SUA, Danemarca, Belgia, Vietnam, Italia, Grecia), a tinut si tine conferinte in majoritatea universitatilor franceze si in alte spatii francofone. La Paris l-am intilnit, in mod firesc, pe un traseu pe care umbla cei „devotati” mostenirii culturale romanesti: predind-o, intr-un amfiteatru, la Sorbona, la ICR la o conferinta despre limba romana, la tirgul de carte intr-o hala uriasa de la Porte de Versailles, la biserica romaneasca din strada Jean de Beauvais, aducind un ultim omagiu lui Virgil Ierunca… Ochii albastri, privirea molcoma, dar vie, de carturar, arcadele desenate fin si o anume prestanta neagresiva a fapturii sint semnele distinctive ale unui portret care seamana izbitor cu… Octavian Goga! Si chiar daca aerul de familie n-ar fi atit de frapant, iti dai repede seama ca, marturisirile odata stirnite, poetul „patimirii noastre” reprezinta pentru singurul stranepot care-i mai poarta numele o „sublima obsesie”. Si mai frapeaza un lucru: exista atita dezinvoltura in tonul mesianic care-i strabate marturisirile, atita intransigenta in cautarea unor adevaruri de familie si atita inflacarare in tot ce are atingere cu spiritualitatea si cultura romana, incit incepi sa crezi ca patriotismul nu poate fi niciodata un sentiment demagogic sau ridicol, ci este, simplu, un crez. „Dascalul” Mircea Goga face utopia posibila. Imposibil este doar ca undeva, in arborele sau genealogic, sa nu fi existat un poet cu numele Octavian Goga.
In arborele genealogic al familiei Goga sinteti ultimul stranepot care poarta marele nume. Desi Octavian Goga n-a avut copii, sinteti, intr-un fel, urmasul sau direct… Care este filiatia, genetica si spirituala, cu familia poetului?
Bunicul meu, Ioan Goga-senior, a fost varul primar preferat al lui Octavian Goga. Au copilarit impreuna, nedespartiti, s-au format impreuna in aceeasi lupta si in acelasi crez. L-a urmat pretutindeni in viata si in activitatea lui politica, intocmai ca tatal meu. Cum Octavian Goga n-a avut copii, l-a luat pe tatal meu de suflet, cum se zice, l-a crescut si l-a educat in casnicia lui cu prima sotie, Hortensia Cosma. Problema adoptiei nu s-a pus deoarece purta deja numele Goga. Tatal meu l-a urmat si in cea de a doua casatorie, cea cu Veturia Goga, si nu s-a despartit de poet pina la trecerea acestuia in eternitate, in 1938. In casatoria cu Veturia Goga a mai luat-o de suflet, tot fara adoptiune, pe Eugenia, nascuta Marinescu, casatorita Luca. Ce a avut Octavian Goga impotriva adoptiunii ei? Spunea mereu ca: „Numele stramosilor e sfint, nu se instraineaza; el se transmite doar prin singele innobilat de succedarea atitor si atitor generatii de durere si de suferinta, de simtiri tainice, care nu-i pot fi atribuite, prin nume, niciodata unui strain de neam, caci singele stramosesc da forta numelui de familie, facindu-l magic, predestinindu-i pe urmasi”. Pe tatal meu, Veturia Goga l-a considerat ca fiind „al rivalei” si i-a fost profund ostila. La Ciucea, de pilda, familia de singe a poetului nu era primita, iar tatal meu cu atit mai putin. Ciucea il considera domeniul ei personal, desi fusese cumparat de catre Octavian Goga inaintea casatoriei cu Veturia, cu bani imprumutati de la Hortensia si, prin insasi vointa ei, nemairestituiti. Tatal meu, Ioan Goga-junior, scriitor si om politic si el, a murit in 1961, la aproape 4 ani dupa reabilitarea, in 1957, a lui Octavian Goga, si dupa eliberarea lui din detentia politica. Atit el, cit si matusa mea, Eugenia Luca, au facut ani grei de puscarie, pentru „capitala” vina de a fi fost descendentii poetului: tatal meu de singe, matusa mea de spirit. Nimeni n-a scapat „nescarmanat” in anii ’50, iar cei care au reprezentat „capitalul” de iubire si de singe al lui Octavian Goga, emblematic pentru identitatea etnica a romanilor, cu atit mai putin, intr-o perioada in care NKVD-ul isi propunea sa distruga tot ce era spiritualitate si identitate etnica in spatiul ocupat.
V-ati nascut la Bistrita si ati copilarit in ani in care numele lui Octavian Goga era proscris in tara lui. Ce fel de copilarie ati avut si cit de prezenta era, pe linga tatal – scriitor si el –, figura poetului Octavian Goga?
La Bistrita s-a consumat doar actul nasterii mele. Intr-o casa pe bulevardul Independentei, la 23 iulie 1948. Totusi, Bistrita reprezinta in biografia si in destinul meu legatura misterioasa cu acest colt anume al pamintului, datator de energii, de fluide si de seve tainice pe care mi-a fost sortit, ca oricarei alte fiinte romanesti, sa-l luminez cu scinteia de divinitate din mine. Parintii mei, Ioan si Emilia Goga, la vremea venirii mele pe lume, se ascundeau pentru a scapa miniei si justitiei proletare, asa ca as putea spune ca, aidoma exemplarelor provenite din specii pe cale de disparitie in vreo gradina zoologica, m-am nascut in captivitate. Cu trei ani inainte, in Brasov, si tot in captivitate, se nascuse sora mea, Rodica, azi medic in Suceava. Anul urmator, 1949, cel al istoricelor nenorociri abatute asupra romanilor – abdicarea si plecarea regelui din tara, nationalizarea, instaurarea republicii si a comunismului – avea sa-l smulga pe parintele nostru de linga noi. La Dej, ultima etapa a fugii parintilor din calea urgiei comuniste, in asteptarea venirii americanilor, a fost arestat si incarcerat ca detinut politic pentru unica vina de a fi fost nepotul lui Octavian Goga. A revenit in sinul familiei abia dupa reabilitarea, in 1957, a lui Octavian Goga, cind puterea comunista, in dorinta de a se legitima, miza pe cartea nationalista. In putinul timp pe care l-a petrecut in sinul familiei, desi mistuit de un cancer nemilos, tatal nostru a mai gasit in el suficienta forta ca sa ne transmita pe de-a-ntregul mesajul vietii lui si a lui Octavian Goga. Acelasi. Ceea ce pentru altii trecea drept copilarie, in ceea ce ma priveste s-a consumat ca o lupta incrincenata pentru supravietuire, in Somesenii Clujului, unde ne fusese fixat un domiciliu fortat, intr-o camera saracacioasa, mizera, inchiriata. Mama ne pregatea pentru viata: „– Trebuie sa ne multumim cu statutul de paria, de tolerati, sa-i multumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipa de viata, sa trecem cit mai neobservati, astfel incit sa nu jenam pe nimeni…”. Promitator, nu-i asa? Stiind ca nu mai are timpul de partea lui, tata ne spunea, surorii mele si mie, seara de seara, basmul nostru preferat: cel cu Octavian Goga. O iubire fara margini emana din cuvintele lui, carora, bolnav si muribund, le conferea o aura fantastica, susceptibila sa lumineze ca pe un mic paradis. Astfel se face ca Octavian Goga a devenit magistrul vietii mele, o lectie de viata pe care am asimilat-o cu veneratie, o prezenta vie si o sublima obsesie.
Ati scris despre Octavian Goga si despre opera lui numeroase carti, ati tinut numeroase conferinte in tara si in strainatate. Vi s-a parut vreodata aceasta mostenire artistica o… „povara”? Cu atit mai mult cu cit ati prins epoca in care a fi nepotul lui Octavian Goga era o „vina”…
O mostenire artistica poate fi o povara, dar numai pentru acei descendenti sau urmasi care fie ca pur si simplu s-au culcat pe laurii inaintasului, vegetind, fie ca s-au cantonat irevocabil in handicapul cu care o eventuala degenerescenta i-a coplesit, iar ei s-au complacut. Octavian Goga n-a avut decit vlastare sanatoase, printre care stralucesc verii mei, Ilinca Tomoroveanu si Traian Stanescu. O mostenire literara este insa, in mod cert, o obligatie morala. Parintele Ion Agarbiceanu, marele prozator ardelean, ma indemnase in copilarie: „– Sa-ti porti numele ca pe un drapel si ca pe un titlu de noblete!”, iar tatal meu mi-a spus pe patul de moarte: „– Daca numelui Goga nu-ti va fi dat sa-i sporesti stralucirea, macar sa nu i-o prejudiciezi. Nume ai. Iti ramine insa de realizat in viata un lucru mult mai dificil: acela de a-ti face un prenume”. Am scris despre el, l-am urmat in lecturile si peregrinarile lui, mereu cu teama strivitoare a lucrarii profanatoare, eretice, asupra corolei de minuni a lumii romanesti. Data fiind legatura de singe genetica, de simtire si de nume, a fost marea aventura initiatica a vietii mele…
Numele de Goga a fost vreodata un privilegiu, v-a „folosit”?
Sa despartim apele de uscat! Sa faci parte din familia Goga a fost si ramine un privilegiu exclusiv in plan spiritual, nicidecum insa in plan social. Doar daca nu cumva cineva ar putea considera drept un privilegiu, in cazul tatalui si al generatiei lui din familie, puscaria, canalul, domiciliul fortat, ori, pentru mine si generatia mea din familie, marginalizarea cu care am fost napastuiti, perpetuata prin grija multora pina si in postcomunismul de tranzitie de dupa 1989, prin care ratacim precum poporul lui Israel prin desert. „– Risipeste-te cu iubire!” m-a mai sfatuit cu limba de moarte tata. Si ca un bun fiu risipitor pot spune ca pina in prezent m-am risipit in 63 de carti. N-am asteptat si nu visez pentru ele vreo glorie literara. Pur si simplu m-au ajutat sa traiesc frumos. Scriu asa cum respir si nu poti fi orgolios pentru ca respiri. Familia Goga mai inseamna si un anumit tip de educatie in directia cultivarii tariei de caracter si totodata o mare tragedie care ne-a marcat, in mod egal, pe toti membrii ei. Cartile pe care le-am considerat rostul venirii mele pe lume sint, evident, cele despre Poet, dar si cartile de poezie si cele de lingvistica. Intre acestea, cartea despre Veturia Goga este un act de justitie prin care pledez ca Octavian Goga sa nu mai fie silit sa plateasca pina si in posteritate pentru actele Veturiei Goga sau ale altora. Numele Goga si apartenenta mea la familia Goga au facut din mine panou de tragere. O profesoara a mea, referindu-se la numele meu, a pronuntat drept scuza pentru atitudinea ei nemotivat ostila fata de mine cuvintele: „– Ce sa-i faci, draga, si cu cadoul asta otravit care ti-e numele? Asta e si gata!”. Nu stiu daca am sporit stralucirea numelui Goga. Stiu insa ca de ocara nu l-am facut. E mai mult decit evident ca nu am reusit in viata. In schimb, eu mi-am reusit viata.
Cuplul Octavian-Veturia Goga tulbura si astazi prin framintata si romantica poveste de dragoste. Care sint amintirile dvs. cele mai timpurii ale re-povestirilor din familie privind destinul lor?
Despre cuplul Octavian-Veturia Goga am vorbit intr-o carte de 700 de pagini: Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler editata de RAO in 2007. A fost, intr-adevar, o poveste framintata si atit de romantica, incit pe Octavian Goga l-a costat viata si o posteritate la fel de incomoda, de tragica si de nelinistita pe cit i-a fost viata conjugala in cel de-al doilea mariaj, iar pe membrii familiei Goga intreaga nenorocire care le-a fost existenta. Povestea lor de dragoste s-a infiripat pe cind ambii aveau virsta de 40 de ani, ambii fiind casatoriti: Octavian Goga cu Hortensia Cosma, iar Veturia cu Lazar Triteanu. Se si vorbeste, de altfel, in literatura de specialitate, de acea crise de la quarantaine. Criza respectiva se rezolva insa printr-o casatorie cu o persoana aflata la abia jumatatea virstei barbatului, or, Veturia Goga, la cei 40 de ani ai ei, era deja o Julieta fanata. Unicele inflacarari credibile ori reale sint cele adolescentine. Veturia Goga era o cerebrala, iar oricum problema in discutie il viza pe Romeo. S-ar putea obiecta ca, la un poet, o inflacarare de atari proportii, pina si pentru o femeie care nu avea nimic poetic in ea, ca Veturia, e posibila. Iar aici un simbure de adevar l-ar mai putea oferi si povestea cu poetii umblatori cu capul in nori si cu sufletul si hormonii in banduliera. Ceea ce avea menirea sa lase despre cuplul lor – altfel, adulterin – imaginea marilor cupluri sacralizate de literatura au fost cele trei caiete intitulate Florile tacerii, publicate de catre istoricul Gheorghe I. Bodea, in 1998, la Casa Cartii de Stiinta, nimic altceva decit un exercitiu de fictiune destinat iluzionarii posteritatii, cu alte cuvinte un joc la fel de vinovat pe cit de scandalos le-a debutat relatia amoroasa, in epoca un subiect predilect, un deliciu pentru presa de scandal din Romania. Transcrise de catre cei doi amanti cu sinceritatea pe care actul constient autoimpus o implica in genere, insemnarile din aceste caiete trebuie privite, desigur, cu reticenta.
Multa patima in ceea ce spuneti acum si multe cuvinte dure, acuzatoare, in cartea pe care ati scris-o despre Veturia Goga. Nu e prea multa inversunare pentru a mai fi obiectiv?
Tocmai din dorinta de decantare si de potolire a oricarei posibile patimi am lasat sa treaca atitea decenii pina sa-i astern pe hirtie povestea vietii. Reamintesc ca am scris cartea captiv al unui legamint impus de catre Veturia Goga, al unui sentiment de datorie familiala fata de Octavian Goga si al necesitatii savirsirii unui act de justitie fata de poporul roman. Scrierea cartii a fost pentru mine o calatorie initiatica, in cautarea radacinilor mele, in cautarea mea, in cautarea libertatii mele, or, libertatea este, mai intii de toate, impacarea cu trecutul si cu sine.
Constiinta, si nu razbunare e, asadar, raspunsul meu. Din personajul Veturia Goga fiecare decripteaza ceea ce si atit cit ii ingaduie propria persoana, propria natura. Iluzii, deci, nu-mi fac in vreo reusita a demersului meu.
Imi fac insa datoria. Am scris cartea mai ales dintr-un profund sentiment justitiar: romanii trebuie sa inceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele savirsite de vaduva lui. Nimic nu e acuza sau atac la adresa Veturiei Goga, ci pur si simplu marturia mea, relatia mea cu misterul ei, intr-o incercare de restabilire a adevarului, a normalitatii. N-am facut decit sa reconstitui puzzle-ul „Veturia Goga” din cioburile azvirlite in ochii martorilor existentei ei. Sfint ramine faptul ca in trairea fiecaruia dintre marturisitori ea a fost asa cum se vede in carte.
Din ce e facut „misterul” Veturiei Goga?
Veturia Goga a fost cea de-a doua sotie a lui Octavian Goga si, dupa trecerea lui din viata vremelnica in eternitate, vaduva lui. Pietro Mascagni, Siegfried Wagner, George Enescu, Tiberiu Brediceanu s.a. i-au asternut pe frunte laurii gloriei muzicale. Capetele incoronate ale Europei, marii barbati de stat ai lumii s-au inclinat in fata ei, iar usile palatelor, castelelor si ale Consiliilor de Stat s-au deschis larg la intrarile-i triumfale. A intilnit, cunoscut si s-a imprietenit cu cele mai mari spirite ale secolului XX. Ar fi putut sa urce in lumina, dar a preferat sa unelteasca in umbra.
Se impunea, asadar, o monografie dedicata unui atare personaj istoric, nimeni altul decit sulfuroasa Veturia Goga (1883-1979) si vijelioasei povesti a vietii ei: de la copilul inocent si pina la femeia celebra, malefica, fatala, care a ales sa-si implineasca destinul intr-un mod atit de misterios si greu de patruns cu cel al Octavian Goga. Pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la inceputul secolului trecut, recrutata in 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbra a nazismului.
Metamorfozata in „Privighetoarea lui Carol II”, Eminenta cenusie, egeria si Marea Doamna a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, catre care „si-a ciripit” propriul sot, pe Octavian Goga, dar si pe Carol II, pe Maresal, ca, de altfel, pe toti cei din insusi staff-ul celui de-al III-lea Reich si i-a condus cu sirg si cu panas la pierzanie. A traversat „ciuma bruna” (fascismul), „ciuma rosie” (comunismul) si cinci dictaturi (hitlerista, carlista, antonesciana, stalinista si romano-securisto-comunista) „sans s’y laisser les plumes”, a tradat doi soti si o tara, iar, apoi, pe rind, puterile straine, in a caror solda s-a aflat, Germania si Anglia, si cu siguranta ar fi tradat-o si pe cea de-a treia, Uniunea Sovietica, al carei agent devenise dupa 1944, daca ar fi venit inainte de 1979 americanii.
La senectute si-a impus ca expiere truda de galera la Mausoleul si Templul Poeziei de la Ciucea, urcind in sacrul romanesc, alaturi de Poet, ca Vestala. Cu orice pret, cu orice risc. O Veturia Goga wagneriana, care, dupa ce a cultivat in jurul ei misterul a la Garbo, la sfirsit de viata isi incredinteaza secretele unui tinar aflat in prag de viata si in cautarea de certitudini asupra istoriei propriei familii, ca stranepot al Bardului de la Rasinari si Craciunelul de Sus, dincolo de politica, de literatura, de zgura existentiala…
A inscris totusi o pagina de aur in istoria muzicii romanesti si a creat Ciucea, unica ei inocenta, semn ca uneori si lumina poate fi malefica, realizind totodata si uluitoarea performanta de a fi fost singura castelana care, intr-un regim comunist, si-a pastrat intacte toate privilegiile.
Ce fel de relatie ati avut dvs., „tinarul in pragul vietii” si stranepotul poetului, cu Veturia Goga?
Dupa decesul tatalui meu, cauzat de un cancer la stomac, provocat de tratamentul „preferential” aplicat lui in detentie, interesul Veturiei Goga fata de mine a crescut brusc. M-a invitat la Ciucea, iar eu, din curioziate, m-am dus.
S-o cunosc insemna o provocare irezistibila. Era insusi „bau-baul” familiei. La inceput am fost fascinat de personalitatea ei si extrem de flatat de interesul si de afectiunea pe care mi le arata. Treptat insa s-a limpezit in mintea si in sufletul meu convingerea ca reprezentam, ca unic baiat cu numele Goga ce eram, trofeul victoriei ei supreme asupra familiei Goga, cu care s-a aflat intr-un razboi fara mila si pe fata, inca din 1921, de la casatoria ei cu Octavian Goga: nora in casa a mamei poetului, Aurelia Goga, a fost si a ramas Hortensia. Persecutiile Veturiei, procesele cu familia Goga etc. au fost pe masura capitalului ei de ura.
Indiferent insa care ii vor fi fost motivele interesului aratat mie, Veturiei Goga ii datorez cel putin o maturizare rapida si o anumita atitudine fata de viata si oameni.
V-a destainuit secrete privind trecutul ei? V-a aratat si documente care sa le confirme?
Petreceam la Ciucea, in castel, weekend-urile si vacantele, in compania Veturiei Goga, iar la Cluj, cind o vizitam pe matusa mea, Eugenia Luca, ii impartaseam toate descinderile, deci imprejurarile pentru indelungi discutii si, nu de putine ori, confruntari, n-au lipsit citusi de putin. Veturia Goga nu „mi-a destainuit secrete” expresis verbis. Esential in discutiile cu ea era ceea ce „lasa sa-i scape” ori ceea ce tacea fara sa conteste. In cartea mea despre ea nu eu sint cel care relateaza „teribilele-i secrete”, ci aceia care au cunoscut-o in viata, aliati ori victime. Contactul meu direct cu documente „incriminatoare” se intimpla cind, la solicitarea ei, tirziu in noapte si in conditii conspirative, ardeam impreuna scrisori, adrese oficiale etc. Considera, probabil, ca in felul acesta ma forma, de vreme ce ma folosea ca pe unul din tagma ei. Casatoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decit indeplinirea unei misiuni incredintate ei de catre Serviciile Secrete germane, a caror agenta recrutata inca din 1914 a fost, la Bayreuth, unde cinta operele lui Wagner.
Sinteti convins ca Octavian Goga a fost asasinat… Pe ce va sprijiniti aceasta convingere?
Subiectul asasinarii lui Octavian Goga, tratat in carte pe vreo 50 de pagini, mi se pare imposibil de rezumat aici. E prea grav pentru a fi expediat in citeva fraze. Diavolul salasluieste, cum se spune, in detalii. In acest scop, ii las Cititorului placerea de a-l cunoaste din carte.
Poetul, scriitorul Mircea Goga a stiut de timpuriu ca vocatia sa este cea a unui poet? Vocatia literara, inclusiv cea de filolog, era… o fatalitate?
Am inceput inca de pe la 8-9 ani sa compun fabule, mici poezii si chiar sa compun cintece. Am scris si scriu asa cum traiesc si respir: pentru ca imi vine! La inceput a fost o febra care ma cuprinsese, apoi am simtit un foc launtric, iar intoarcerea la armonie a mai fost posibila doar cind n-am mai lasat cartile si condeiul din mina. Da, vocatia literara, inclusiv cea de filolog, era o fatalitate. Zestrea genetica se impune uneori cu tiranie chiar.
Sint aproape zece ani de cind le vorbiti studentilor francezi despre Romania si cultura ei. Cum a inceput colaborarea cu Sorbona?
In 1998, prin concursul organizat de Sorbona, am devenit maitre de langue, litterature, culture et civilisation roumaines. Sorbona s-a dovedit a fi fost locul harazit mie si pentru care am trait senzatia nu doar ca aveam vocatie, ci ca ma pregatisem prin tot ce am acumulat in minte si, mai ales, in suflet pret de o viata de om. Acolo traiesc, daca vreti, visul francez. Cel care nu-ti aduce, precum visul american, bunuri materiale, aur si arginti, ca urmare a unui comportament ultraagresiv, ci, la capatul unei aventuri initiatice, bunuri spirituale de care nu poti fi insa niciodata deposedat. Am crescut si am trait in cultul pentru Franta si pentru francezi. Franta este marea sansa a noastra, a romanilor, iar noi nu sintem altceva decit replica orientala a poporului francez. Thomas Jefferson, un fost presedinte american, spunea ca un om de cultura are doua patrii: pe a sa si Franta. Daca mai punem si faptul ca poporului francez si Frantei le-am incredintat tot ce am mai scump pe lume, pe fiica mea, Stefana, casatorita Lambion, si pe nepotii mei, Stephane si Elise, descendenta mea, pot afirma, ca am, la rindul meu, cu o ratiune in plus, doua patrii. In cei aproape 10 ani petrecuti pina in prezent la Sorbona am predat iubirea de romani si de Romania.
Cine sint cei care va audiaza cursurile si care a fost cea mai mare satisfactie, de pina acum, in relatia dvs. cu francezii interesati de limba si cultura Romaniei?
Cele mai mari satisfactii in relatia cu studentii francezi mi le aduc interesul si seriozitatea cu care invata, vizibila placere cu care imi sorb fiecare cuvint, afectiunea pe care mi-o arata mereu. De Craciunul anului 2000, motivind ca intram intr-un nou mileniu, m-au asteptat in sala de curs cu o colinda in limba romana si cu un cos cu flori. Cursurile de limba, literatura, cultura si civilizatia poporului roman sint audiate de catre studentii anilor I-IV, interesati sa-si insuseasca o limba romanica, si nu una oarecare, ci anume romana, cea mai fidela pastratoare a mostenirii latine dintre toate limbile romanice. Mai participau, platind taxe de audienta, si persoane motivate de curiozitatea fata de romani si fata de Romania, de relatiile de prietenie cu romani, de intentia de a ne vizita si cunoaste ca turisti ori, cum nu o data s-a intimplat, din dorinta de a scrie o carte despre Romania. Am avut si studenti romani care imi frecventau cursurile: le era dor de tara si simteau nevoia sa vorbeasca cu „romanul de la Sorbona”. N-au lipsit nici unele persoane in virsta, pensionate din diferite profesii, dar urmarite nemilos de nostalgia „umanioarelor”.
Pe „romanul de la Sorbona” l-a dezamagit ceva in toti acesti ani?
O profunda dezamagire am incercat la constatarea ca, din cite carti am publicat in Franta despre romani si Romania, elogioase toate (n.r. – Une ile de latinite, 2004 si 2006, si Roumanie, culture et civilisation, 2007), cu succes de librarie, in tara nici macar nu li s-a semnalat aparitia. Cartile in care scriitorii romani contribuiau cu zel la imaginea apocaliptica despre noi au fost, in schimb, celebrate in toate revistele literare. O anumita parte a publicului francez, cea amatoare de scandal, a jubilat la lectura acelor carti. Marele public francez reactioneaza insa mult mai bine, cu rafinament, curiozitate si toleranta, la cartile menite sa-i apropie, si nu sa-i indeparteze de ceilalti, iar cind este vorba despre romani, memoria lor ne devine extrem de favorabila. N-am intilnit nici un francez care, dupa ce a vizitat Romania, sa nu-i iubeasca pe romani. Francezii au un vechi dicton: J’aime qui m’aime… Cind ei nu ne vor mai iubi, ne vom trezi singuri si irecuperabil disperati intr-o lume rece si pragmatica, lipsita de sinceritate, in care afinitatile culturale si de civilizatie sint, de cele mai multe ori, inabusite de interesele financiare, o lume in care nu se mai pot lega prietenii, ci doar conspira aliante ori cirdasii.
Care sint „problemele actuale ale predarii limbii romane ca limba straina”, in lumina experientei pe care ati acumulat-o pina acum?
Daca se mai poate vorbi de vreo problema in statutul de limba straina al limbii romane, atunci, cu siguranta, e una legata de deficitul de imagine a romanilor si a Romaniei in Occident, unicul care mai provoaca retineri ori rezerve in alegerea ei ca obiect de studiu. Este de datoria oricarui roman care trece de hotarele tarii sa se considere masura cu care ii vor fi privite si tratate neamul si tara in viitor. Altfel, predarea ca limba straina a limbii romane atinge deja de citeva decenii culmile valorice ale predarii celorlalte limbi ale continentului sau ale lumii. O dovedesc din plin manualele de limba romana destinate strainilor, dictionarele, cercetarile in care eu insumi m-am implicat vreme de trei decenii.
Pe ce cai credeti ca Romania, cultura ei ar putea deveni mai vizibile in Franta, sporindu-se astfel interesul pentru valorile noastre? La Paris, de exemplu, nu exista nici o librarie romaneasca…
Printr-o politica culturala concertata, presupunind eforturile conjugate ale institutiilor de cultura din tara, sustinuta, gindita, sponsorizata cu har si cu profesionalism, chiar si in conditii de sacrificii, miza fiind cum nu se poate mai mare: evitarea pentru noi a statutului de natiune de mina a treia in U.E. Interesul pentru valorile noastre exista pretutindeni in lume. Important este sa fim punctuali si pregatiti la intilnire. In privinta infiintarii unei librarii de carte romaneasca la Paris, cred ca doar noi, romanii, dintre toate tarile membre ale U.E., nu ne-am invrednicit inca s-o avem! Din cite stiu, se straduieste deja Robert Adam de la Institutul Cultural Roman din Paris si, dupa cum il cunosc eu, nu ma indoiesc ca, in curind, parizienii francezi ori romani isi vor putea procura cartea cea de toate zilele. Sint acolo peste 3.000 de tineri aflati la studii si zeci de mii de romani la munca ori deja naturalizati.
Cum se simte „romanul” Mircea Goga la Paris? V-a fost vreodata… jena ca sinteti roman in Franta? Dar mindru?
Ca tot romanul, la Paris ma simt… francez 100%. Jena ca sint roman in Franta n-am simtit citusi de putin. Iar asta, desigur, nu pentru ca as fi nesimtitor sau nesimtit. Am trait, nu pot nega si nu pot face abstractie de ele, momente dificile, create de catre indivizi izolati care voiau „egalitate, dar nu pentru catei”, cum suna versul lui Grigore Alexandrescu. Le-am considerat mici accidente de prietenie. In schimb, cum sa nu ma fi simtit tot timpul extrem de mindru ca sint roman, cind eu eram insusi „romanul de la Sorbona”? Sint ultimul descendent al lui Octavian Goga care ii mai poarta numele. Nu poti sa fii mindru de aceasta descendenta fara sa fii mindru de a fi roman.
Cum arata Parisul lui Mircea Goga?
Parisul lui Mircea Goga este, in primul rind, Cartierul Latin. Un loc magic. Faceam ce faceam si tot acolo ajungeam. Ceva misterios ma atragea, fara sa ma pot impotrivi. Aici traiesc, mai presus de toate, superba prietenie cu marele romancier Stefan J. Fay, descendentul ultimului principe al Transilvaniei, inrudit cu Cantemir, cu Vasile Lupu si cu majoritatea capetelor incoronate ale Europei. Petrec clipe minunate la o sueta cu prietenii mei parizieni, printre care marele romancier francez Jean Rouaud, Alain Kerjean, Magda Carneci, Bujor Nedelcovici, Matei Visniec. Si tot aici am intilnit cu o imensa bucurie pe marile noastre soprane Angela Gheorghiu si Leontina Vaduva, pe scriitorii Ana Blandiana si Romulus Rusan, pe Linda Maria Baros, Catherine Durandin, Andreia Roman, Virgil Tanase, Gabriel Stanescu, Nicolae Breban, Ioana Craciunescu, Iulian Costache, pe istoricul Ioan Aurel Pop, pe pictorul Nicolae Maniu si pe multi altii. Un traseu subiectiv, de inima? Notre-Dame, Boulevard Saint-Michel, Sorbonne, Jardin de Luxembourg. Iar ca pilastri ai vietii mele pariziene mentionez Comedia Franceza, Opera Garnier si Opera Bastille, muzeele, monumentele si, nu in ultimul rind, cafenelele literare.
Mircea Goga e si autor de basme. Primii destinatari sint, probabil, nepotii dvs., stabiliti in Franta. Care a fost impresia lor?
Povestile le-am scris in limba franceza si, pina in prezent, au cunoscut versiunile engleza, germana, maghiara. In Franta au aparut intr-un volum sub genericul Trei profesori de la Sorbona le povestesc copiilor. Ele mi-au fost inspirate de catre nepotelul meu, Stephane Lambion, pe cind avea doar 4 ani. Inca de la primii anisori proba o uluitoare capacitate de perceptie a magicului. De pilda, intr-o dimineata a cules de pe covor un fulg desprins dintr-o perna si, tinindu-l cu religiozitate intre degetele, a spus: „– Acesta este, de buna seama, un fulg dintr-o aripa a mamei Nela, sotia mea, caci ea este inger in casa noastra!”. La vederea bucuriei de pe chipurile copiilor prezenti la lansari, as putea spune ca cele trei povesti, pentru care in Ungaria, de pilda, am fost comparat cu Andersen, mi-au adus cele mai mari satisfactii. Cind am propus povestile, in Franta, spre publicare, cu exceptia, desigur, a editorului lor, raspunsurile au sunat, in linii mari, cam la fel: „Ne-au placut foarte mult povestile dumneavoastra, insa, data fiindu-le dimensiunea religioasa pe care o reveleaza in jurul Craciunului si Pastilor, nu le putem publica, Franta fiind o republica laica. Va propunem, in schimb, o strinsa colaborare pe subiecte ca vrajitoare, monstri, dragoni, Haloween etc.”. Marturisesc ca nu mica mi-a fost deceptia. M-am ferit, desigur, sa scriu asemenea bazaconii. Si, oricum, eu nu scriu la comanda. Imi fac menirea, nu caut succesul si banii.
Care este astazi „urgenta de a trai” pentru Mircea Goga?
Proiecte? Urgenta de a trai pentru mine o reprezinta, ca intotdeauna, in primul rind familia: sotia, fiica, nepotii si ginerele. Sotia mea, de care sint cum nu se poate mai mindru, este profesor la Universitatea „Babes Bolyai” din Cluj-Napoca, sefa Catedrei de franceza, membra a Uniunii Scriitorilor. Fiica mea, Stefana, a terminat doua facultati, Literele si Psihologia, si si-a luat doctoratul cu Suma Cum Laudae la Sorbona. Nimic n-a trecut inaintea lor. Abia apoi vin cartile in pregatire sau in curs de aparitie, in tara, dar si la Paris. Lucrez in prezent la un roman si, evident, la o poveste inspirata de catre Elise, nepoata mea, care tocmai a implinit 4 ani, virsta miracolelor. Vise? Sa cresc pe mai departe in rind cu nepotii mei. Stephane, la cei 11 ani ai lui, a sarit doua clase si a ramas tot cel mai bun la invatatura, e pasionat de scris si trudeste la un roman politist. Elise promite sa devina o mare actrita. Cel mai mare privilegiu al vietii mele si cel mai inalt titlu cu care m-am invrednicit este acela de bunic. Daca oamenii ar sti cit de bine e sa fii bunic, s-ar face direct bunici.
Ce nu stie lumea despre dvs. si ati vrea sa stie?
Ce-as vrea ca lumea sa stie despre mine si nu stie? In anul universitar 2007-2008 am fost inclus in doua proiecte de mare importanta pentru imaginea Romaniei si a romanilor in Franta, dar si in lume. In cel dintii am fost cooptat ca membru in Comitetul stiintific, un fel de ghid in cultura si civilizatia poporului roman, solicitat de catre celebrul autor francez de albume de calatorie, Alain Kerjean, in redactarea albumului Calatorie in Romania, aparut in acest an la editura pariziana Glenat, cu o prefata de Angela Gheorghiu. A cunoscut un foarte mare succes in Franta. Ca urmare, am devenit membru de onoare al Societatii de Geografie din Paris, printre ai carei fondatori s-a numarat regele Carol I, eu fiind cel de-al cincilea roman caruia i s-a facut aceasta onoare. In cel de-al doilea proiect cultural, de data aceasta in Elvetia, am fost invitat ca membru in Comitetul de onoare al organizarii expozitiei In zorii Europei. Neoliticul romanesc. In numarul de pe luna noiembrie 2007 al „Magazinului Istoric”, elvetianul Laurent Chrzanovski povestea, in articolul intitulat „Zorii Europei. Cum s-a nascut o mare expozitie”, cum a venit in Romania cu cartea mea Une ile de latinite, pe a carei coperta trona Ginditorul de la Hamangia, capodopera neoliticului romanesc, ca sa vada minunea. Extrem de impresionat de neoliticul nostru, i-a incoltit ideea unei expozitii in Elvetia. Vernisajul expozitiei a avut loc pe 2 iunie 2008, cu participarea presedintelui Confederatiei Elvetiene, Pascal Couchepain, si in prezenta celor mai mari specialisti din domeniu de pe continent. S-au pronuntat unanim in favoarea ideii ca neoliticul romanesc este capodopera neoliticului european si chiar mondial, vatra culturala a Europei fiind spatiul carpato-danubiano-pontic. Peste 1.200 de exponate din 31 de muzee si institutii de cultura romanesti s-au regasit acolo intr-o formula, cum nu se putea mai inspirata, de omagiere a Romaniei si a romanilor. In superbul album consacrat expozitei mi-a fost publicat eseul inspirat de catre Ginditorul de la Hamangia, bucurindu-ma astfel, cum s-ar zice, de partea leului. A fost apreciat drept cel mai mare eveniment cultural al Elvetiei. Expozitia va fi itineranta: Paris, Bruxelles, Berlin, Pekin, New York. Deocamdata. M-am simtit extrem de onorat sa leg patronimul marelui Octavian Goga de proiecte culturale de o asemenea amploare. Imi place sa-mi inchipui ca, acolo sus de tot, in largul care cinta, Poetul cu ochi albastri suride fericit.