Monica Ramirez este scriitoare româno-americană și mamă a patru copii. A absolvit Belford University din California și are o diplomă în creative writing, este membră a Espionage Writers of America (EWA) și Romanian Crime Writers Club.
A debutat în America, iar cărțile sale au fost traduse în română și publicate la editura Tritonic.
În România, Monica a terminat Liceul de Artă „George Enescu“ din București, secția Coregrafie, după care a fost pe rând balerină și acrobată, fiind atrasă de activități riscante. Scrisul a apărut în viața ei mai târziu, după o carieră artistică de nouă ani pe vase de croazieră. Așa a și ajuns în America. „Acum, pentru mine scrisul este viață, nu aș putea să trăiesc fără să scriu. Am avut un mare noroc cu scrisul odată ce am terminat cu scena. În general, artiștii când se retrag din activitate, trec prin episoade de depresie, dar eu mi-am canalizat toată forța creativă înspre scris“, a mărturisit ea.
Scriitoarea s-a îndreptat instinctiv spre personaje
cu stil de viață nonconformist, pe care le-a creat folosindu-se și de experiențele proprii. S-ar putea spune că literatura de spionaj a ales-o în mod firesc, atunci când a aflat de povestea unei spioane românce din perioada comunistă. Fascinată de viața acesteia, i-a dedicat o poveste care îmbină istoria cu ficțiunea întinsă pe 1.500 de pagini și pe care a împărțit-o în șase volume. Ulterior, seria de volume Alina Marinescu s-a dovedit a fi un succes atât în România, cât și în SUA.
Povestea evocată în cele șase volume este dramatică și incitantă, personajele duc o viață pe muchie de cuțit, specifică celor din filme celebre precum Misiune Imposibilă sau Agent 007. La asta se mai adaugă și iubirile
interzise și imposibile pe care personajele le împărtășesc, ingrediente-cheie pentru un bestseller american. Deși se bucură de succes peste ocean, Monica Ramirez a ales să se întoarcă în țară pentru a-și crește copiii aici, găsind pământul american ceva mai arid din punct de vedere al conexiunilor umane. Însă aici s-a lovit de o serie de stereotipuri legate de literatura pe care o scrie. Spune cu mândrie că scrie cărțI comerciale dedicate publicului larg șI că menirea unui scriitor este să ofere cititorilor o poveste în care să se piardă. Scriitoarea româno-americană a fost prezentă șI la FILIT unde a vorbit despre Alina Marinescu și a povestit pentru „Suplimentul de cultură“ despre diferențele pe care le-a sesizat între cele două piețe de carte unde activează, cea din SUA comparativ cu cea din România, dar și despre cum vede ea rețeta unui roman de succes.
Ce te-a determinat să alegi literatura de spionaj, domeniu perceput adesea ca fiind destul de masculin?
Am început cu seria Alina Marinescu pentru că ideea cărții este concepută după o poveste reală, care merita să fie spusă. Sigur, m-am și documentat foarte mult și am citit foarte mult spionaj pentru că altfel nu se poate. Pe lângă documentarea din cărți, am fost și la școală, ca să spun așa. Școala de spioni, mai exact. Există niște cursuri în America unde poți să înveți efectiv cum să fii spion. Te învață acolo foarte multe lucruri, inclusiv despre gadgeturi și tehnică, arme ș.a.m.d.
În paralel cu asta am început să scriu și așa m-am trezit cu o serie de șase cărți. Eu am scris-o pe toată odată, după care am împărțit în volume.
Avea cam 1.500 de pagini, iar asta sperie. După ce am terminat de scris, am trimis manuscrisul unui fost agent CIA pentru a verifica logica și acuratețea, iar el a făcut doar mici modificări pe partea de tehnică de spionaj. Așa a apărut seria Alina Marinescu de care sunt foarte mândră. Au apărut câte două volume pe an, dar a trebuit să scriu așa pentru că era o poveste cap-coadă pe care nu o puteam întrerupe. Intrasem în ritm și nu am vrut să mă opresc. Nu-mi planificasem un număr de volume anume, ci doar am scris până când s-a terminat povestea.
Am scris-o în engleză, locuiam în America și mi s-a părut mai ușor așa decât s-o traduc ulterior din română, însă chiar a fost primită foarte bine în State pentru că, pentru ei, personajele acestea din Europa de Est sunt ceva exotic, mai ales că povestea pleacă din perioada comunistă și ajunge până în zilele noastre. Cred că cel mai mare compliment a fost când mi s-a spus că am scris scenele de luptă ca un bărbat și scenele de romance ca o femeie. Cumva, am îmbinat două voci.
Cum a fost tranziția din România în America?
Nu a fost foarte greu. Pentru că eu am făcut un liceu de coregrafie, oricum am fost mai mult plecată din țară, iar în Statele Unite ale Americii am ajuns lucrând pe vapoare de croazieră. Am făcut asta timp de nouă ani, acolo mi-am întâlnit fostul soț. Așadar, după ce m-am căsătorit am rămas acolo. Nu pot spune că tranziția a fost una grea, însă o experiență este să fii vizitator și cu totul altă experiență este să trăiești acolo.
Nu m-am înțeles prea bine cu stilul american, de asta m-am și întors cu patru copii după mine. Este foarte frumos de vizitat, însă nu prea există interconectare, nu pot să te conectezi ușor cu cineva. De exemplu, în România, poți să mergi pur și simplu pe stradă și să ajungi să ai o discuție foarte profundă cu cineva total necunoscut, dar în America simțeam că nu pot trece de lucrurile astea de rutină. Pentru noi, un popor de oameni sociali și sociabili, este foarte greu.
Pe de altă parte, din punct de vedere cultural, aș putea spune că am avea câte ceva de învățat de la americani, cel puțin în ceea ce privește industria cărții. Există o formulă care a funcționat mult timp și încă funcționează în America, în Marea Britanie și în Europa de Vest, în general. În cazul genului literar nordic noir, de exemplu. Mereu am avut impresia că la noi se face totul după ureche și nu am înțeles de ce nu vrem să luăm și noi formula aia s-o aplicăm.
În SUA există un alt fel de proces de a trimite manuscrisul la o editură și totul este foarte bine stabilit. În primul rând, ai un agent literar la care apelezi mai întâi pentru că este foarte greu sau aproape imposibil să publici altfel. În România autorii își trimit care și cum pot manuscrisele pe la mai multe edituri și nu se știe unde ajunge exact, dar în America nu ai voie să-ți trimiți manuscrisul la o altă editură până nu primești un răspuns clar de la cea la care ai trimis inițial. Sunt niște reguli, deloc multe sau aspre, dar care tocmai pentru că au fost respectate au asigurat succesul pieței de carte din aceste țări.
Să înțeleg că succesul cărților tale a venit și pe fondul unui context favorabil din cultura americană și că a fost mai ușor să te lansezi acolo?
Cred că da, chiar m-a ajutat foarte mult. În România, însă, m-am orientat către edituri mai mici, cu care să pot lucra îndeaproape. A fost o întâmplare foarte haioasă. În momentul în care am ajuns în aeroport, cu bagajele și copiii după mine, erau niște standuri cu cărți. Văzusem o copertă ce înfățișa o femeie care ține mitralieră în mână și părea similar cu ce scriu eu. Am scris editurii în mod oficial, cu o scrisoare de intenție, așa cum eram obișnuită din SUA, și am fost invitată la scurt timp după asta să ne vedem. Dar sunt conștientă că m-a ajutat foarte mult faptul că am publicat mai întâi peste ocean.
Ce autori ai citit în copilărie sau adolescență, care să îți deschidă interesul pentru literatura de spionaj? Curiozitatea vine mai mult prin prisma faptului că ai copilărit în comunism, când piața de carte nu era chiar atât de deschisă spre occident. Pe de altă parte, nu pot să nu fac o paralelă între Alina Marinescu și personajele conturate de Rodica Ojog-Brașoveanu.
Sincer, nu prea citeam astfel de literatură în adolescență. Cartea mea preferată a fost și este în continuare Toate pânzele sus, de Radu Tudoran. N-am avut nici o legătură cu spionajul, dar această poveste, a Alinei Marinescu, mi-a picat în brațe pur și simplu, iar eu am construit ficțiunea din jurul ei, am considerat că această poveste nu trebuie să se piardă și că a ajuns la mine cu un scop. Dar n-am avut neapărat contact cu lecturi care să mă atragă spre zona aceasta.
Spuneai într-un interviu din 2020 că „în genurile strict definite s-a spus cam tot ce era de spus. Rar mai găsești un roman de spionaj, spre exemplu, care să nu includă și romance, câteodată chiar fantasy ori poate horror“. Ce consideri că aduc în plus cărțile tale?
În primul rând, spre deosebire de cărțile de spionaj scrise de autori de gen masculin, la mine este un anumit element romantic în plus. În seria Alina Marinescu, de exemplu, se întâmplă o poveste de dra- goste pasională, dar fără să fie siropoasă sau sufocantă și cred că este un „condiment“ binevenit. Povestea în sine este foarte dură. Avem misiuni peste misiuni, iar elementul romance îmblânzește. De multe ori, când oamenii au de-a face cu moartea, au nevoie să-și reafirme faptul că sunt vii și atunci o fac tocmai cu ajutorul acestor scene romantice.
Am stat de vorbă cu niște agenți adevărați în timpul procesului de documentare și mi-au dezvăluit faptul că, de multe ori, după ce scapă dintr-o misiune extrem de grea, exact asta caută. O noapte de dragoste dezlănțuită. Nu neapărat pentru că ar vrea să continue o relație de genul acesta, ci pentru că au nevoie să simtă că sunt vii și că au pe cineva viu lângă ei. De aceea am considerat că ar fi un atu acest element pentru cărțile mele. Cei care au citit cărțile mi-au spus că seria și personajele i-au obsedat mult timp după ce au terminat lectura și că analizează mai atent oamenii de pe stradă. Nu știi niciodată cine trece pe lângă tine.
Varianta tradusă în română este ușor modificată, am schimbat unele scene pentru că varianta originală în engleză are multe referințe despre viața în comunism. Americanii au acest apetit, însă cititorii din România s-au săturat de asta, nu mai vor încă o carte despre comunism, așa că am lăsat doar cât să se înțeleagă de unde pornește acțiunea.
În același interviu mărturiseai deschis că romanele tale pot fi considerate comerciale și nu găsești absolut nici o problemă în asta. Care este rolul sau farmecul literaturii comerciale?
Da, scriu cărți comerciale și nu mi-e rușine s-o spun pentru că mi se pare puțin ciudat că în România este percepută astfel. La polul opus, în SUA, 90% din industria de carte și film se bazează pe astfel de produse așa-zis comerciale.
Dar ce înseamnă de fapt literatură comercială? O poveste cu ajutorul căreia omul să se poată rupe puțin de cotidian și să intre într-o altă viață, într-o altă lume. Nu înseamnă neapărat că nu ar avea valoare din punct de vedere literar. Nu înțeleg de ce se feresc autorii să spună că scriu literatură comercială. Până la urmă, ce fac ei este să scrie,t otuși, pentru marele public.
Cred că am rămas noi ca oameni cu anumite frustrări, simțim nevoia să părem mai sofisticați decât suntem în realitate. Paradoxal, au fost unii critici literari care mi-au șoptit pe la târgurile de carte că au citit seria mea, că le-a plăcut, dar că nu pot scrie despre asta. În definitiv, eu mă bucur că lumea citește. Atât. Niciodată nu am urmărit vedetismul, ci mereu m-am gândit că dacă pot oferi măcar unui cititor momentele de bucurie pe care și eu, la rândul meu, le-am petrecut cu o carte bună în brațe, atunci consider că mi-am îndeplinit menirea de scriitor.
Nu am nevoie de recunoaștere sau de premii, doar mă bucur când lumea citește, fie chiar și pe ascuns. Mă bucur că pot să le ofer ocazia de a se pierde într-o poveste și să evadeze puțin din cotidian. Uneori nu mai vrem să ne punem întrebări și nu avem nevoie de angoasele altcuiva. De aceea, mie îmi place să spun că scriitorii sunt arhitecți de povești. În momentul în care pierzi din vedere lucrul acesta și începi să te pierzi în propriile angoase, nu mai oferi omului povești, ci mai multe probleme, iar poate cititorii caută în cărți o salvare. De aceea, până acum chiar m-am simțit așa în underground puțin pentru că literatura comercială este privită într-un anumit fel.
Trăind împărțită între România și America unde cărțile de spionaj sunt la mare căutare, care crezi că este diferența dintre cele două piețe dacă ne raportăm la ideea de bestseller și ce am numi noi carte de succes?
În primul rând, în America este o adevărată industrie în care se investește masiv, lucru pe care nu aș putea să-l afirm și legat de România. Acum, dacă e să ne referim strict la ceea ce înseamnă bestseller, vorbim de vânzări. Când se atinge un anumit prag de exemplare vândute, cartea respectivă este catalogată automat ca fiind bestseller. În industria din România lucrurile merg altfel, nu prea avem această cultură a bestsellerului și, din câte știu eu, nu este vreo publicație care să intervină din când în când cu un anunț cum face cei de la „New York Times“. Nu știu sigur, dar cred că nu se ține o statistică din acest punct de vedere. Putem să vorbim doar de bestselleruri raportate pe edituri, o statistică de casă cum ar veni. De exemplu, cam pe la toate editurile pe unde am publicat, cărțile mele au fost bestseller raportat la vânzările acelei edituri și cam de fiecare dată când am participat la un târg de carte am vândut tot stocul.
Mă referam la ideea de rețetă, spuneai mai devreme că piața de carte are o rețetă după care funcționează. Aș vrea să știu care e după tine rețeta de succes, în accepțiunea celor două culturi.
Da, în America au succes 100% tocmai aceste cărți comerciale despre care vorbeam, iar ca gen favorit vorbim de tot ce intră sub cupola genurilor thriller, polițist și spionaj.
Așa cum spuneam, nu prea mai întâlnești romane care să fie doar literatură polițistă sau care să se încadreze doar într-un anumit gen literar. În România, am observat că există un apetit foarte mare pentru fantasy, cu influențe de thriller, motiv pentru care am trecut puțin și spre genul acesta de povești în distopia mea Metropolis, care a avut succes. Cred că încă mai merge și romance, dar la o anumită categorie de vârstă, dar în general greu găsești o carte romance bună care să nu sară spre extrema 18+.
Galerie foto
