Au trecut deja zece ani de la prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traduceri Iași (FILIT). Zece ani în care ai crede că orașul a avut îndeajuns timp să înțeleagă și să se acomodeze cu forfota și zumzetul care înconjoară evenimentul, iar participanții să se obișnuiască și ei cu entuziasmul care începe să-i furnice încă de pe la începutul toamnei. Cu toate acestea, prima seară a festivalului încă își găsește participanții și invitații emoționați, așteptând deschiderea ușilor Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași.
În Sala Mare, pe scena al cărei decor este acum format doar de două fotolii verde smarald și o lampă înaltă și stingheră, o față cunoscută își face apariția, așa cum o face în fiecare an. Cătălin Sava, prezentatorul serilor FILIT, rostește, și de această dată, cuvintele de deschidere, făcându-le mai apoi loc invitaților care urmează să plonjeze într-o discuție ce se va întinde pe parcursul câtorva zeci de minute.
Pierzând parcă fluierul de start, Manuel Vilas și Marin Mălaicu-Hondrari înaintează stingheri, ieșind din ascunzișul scenei. Odată lipsiți de siguranța cortinei și învăluiți de aplauzele spectatorilor, cei doi se invită reciproc spre mijlocul podiumului, înaintând cu pași mărunți, pentru ca mai apoi să încremenească, pentru o scurtă secundă, pe fotoliile din centru. „Voi sunteți cei care dați sens muncii noastre, pentru că fără voi munca noastră nu ar avea înțeles. Această sală plină îmi transmite următorul mesaj: trebuie să continui să scriu“, este modul prin care Manuel Vilas îi întâmpină pe cei adunați să-l asculte în această seară.
Rătăciți printre cuvinte
Deși stângace la început, discuția dintre cei doi scriitori prinde contur odată cu minutele care se scurg, începând să semene cu o convorbire între doi prieteni care nu s-au mai văzut de mult timp și care își amintesc pe parcurs de modul în care ar trebui să se comporte unul cu celălalt. Umorul vioi și jucăuș al lui Vilas e complimentat de replicile seci și directe ale lui Mălaicu-Hondrari, făcând ca în sală să răsune hohote de râs.
Cele două traducătoare pitite în dreptul scenei încearcă să țină pasul cu ritmul alert în care scriitorul spaniol își spune poveștile. Uneori chiar și ele scapă câte un râset și pierd șirul frazei, fiind deja îngânate de autorul care pare că nu poate vorbi într-un ritm fragmentat de pauzele necesare traducerii. Abia pe la mijlocul conversației pare că lucrurile încep să se așeze, cam în același timp în care publicul pare să fi început și el să înțeleagă limba spaniolă sau cel puțin să deprindă gestica lui Manuel Vilas, căci pentru câteva minute toată lumea din sală a înțeles și a reacționat la emoția transmisă de autor fără ca aceasta să mai fie exprimată și în română.
Discuția se învârte în jurul singurei cărți a lui Vilas care a fost tradusă în română – În toate a fost frumusețe. Marin Mălaicu-Hondrari extrage fragmente din roman, expunându-le în fața autorului în așteptarea unei explicații. Scenele alese pot părea foarte banale în economia cărții, dar scriitorul le descompune cu atât de mult haz încât poți îți poți crea imagini clare despre modul în care au fost construite personajele pe scheletul realității, demonstrând că, așa cum o spune chiar el, „viața și literatura se amestecă“.
„Minunea literaturii e că trece dincolo de granițele țării ei. Literatura sparge frontierele și are puterea de a ajunge la inimile oamenilor dincolo de granițe“, explică Manuel Vilas, iar ceea ce spune se poate observa și în sala Teatrului Național, în care oamenii par să fi doborât barierele lingvistice și să se fi angrenat în discuția celor doi interlocutori, savurându-le fiecare cuvânt. La fel ca publicul, cei doi invitați s-au relaxat și ei, obișnuindu-se deja unul cu prezența celuilalt. Trec apoi la un schimb de replici mai jovial, încercând parcă să se tachineze reciproc.
Atunci când Vilas plonjează în anecdote pline de haz, Mălaicu-Hondrari îl ascultă cufundat în fotoliu, întâmpinând finalul poveștilor cu o pauză de câteva secunde, incomodă parcă pentru autorul spaniol. Aceste glumițe joviale stârnesc hohote de râs în public, reacții la care scriitorul răspunde mereu cu un zâmbet larg și cu un scurt bueno, care cel mai adesea marchează începutul unei alte istorisiri.
Adolescența în Barbastro, tinerețea în Teruel
„Omul este locul în care se naște, locul în care a trăit 18 ani“, spune Manuel Vilas povestind despre Barbastro, orășelul său natal. Pe măsură ce se adâncește în detalii, te poți transpune în universul de acolo, pregătindu-te pentru testul la științe care urma să fie anulat, plimbându-te pe lângă singura vitrină din oraș care expunea discuri ale cântăreților străini.
„Îmi plăcea muzica rock. Locuiam într-un oraș în care erau numai preoți și militari și mă întrebam unde sunt acei oameni pe care-i vedeam pe coperțile discurilor din vitrine; voiam și eu să trăiesc acolo.“ Amintirile acestea pure și inocente ale unei copilării trăite într-o comunitate restrânsă învăluie sala într-un fel de magie care îi trimite pe oameni înapoi în timp, căci, așa cum punctează și Mălaicu-Hondrari, „după un mare șoc, după o mare schimbare, țările încep să semene“.
Manuel Vilas povestește cu umor despre momentul în care l-a „cunoscut“ pe Francisco Franco. „Când a murit Franco aveam 12 ani. Într-o zi am ajuns la școală, aveam o lucrare de control la științe naturale și un coleg mi-a spus că nu o mai dăm. L-am întrebat de ce și mi-a spus că motivul e moartea lui Franco. Mi-a zis că e cineva important și l-am întrebat dacă e atât de important încât să ne scutească de lucrare.“ Din nou, inocența copilărească prin ochii căreia povestește episodul stârnește reacții din partea publicului, care nu pare să se mai poată opri din râs.
Îndepărtându-se rapid de valențele politice ale discuției printr-o glumă jovială – „Cred că ar trebui să fiu eu prim-ministru al Spaniei, dar nici un partid nu mi-a propus asta. Vă jur că m-aș descurca mai bine decât actualul prim-ministru“ –, autorul, ajutat de Marin Mălaicu-Hondrari, face încă un salt în trecutul său, întorcându-se în Teruel, locul în care l-a cunoscut pe Franz Kafka.
Manuel Vilas descrie cum, izolat de societatea în care trăise până atunci, „exilat“ ca profesor într-un oraș necunoscut, Teruel, nu a avut altceva de făcut decât să-și găsească timpul necesar pentru a înțelege că în fond „Kafka era un umorist. Toată opera lui Kafka e o mare glumă. Asta am învățat eu de la el: marea comedie este viața“.
Orice ai face, să nu mori
Deși întreaga discuție a fost caracterizată de un umor profund care te punea pe gânduri chiar dacă nu te puteai opri din râs, cei doi scriitori nu s-au ferit de teme dureroase, discutând despre moarte și emoția din jurul acesteia, despre pierdere și modul în care oamenii rămân, totuși, cu noi.
„Am 60 de ani și tata a murit acum 16 ani. Dacă las mașina acum la soare, sufăr. Sunt un alt om care caută umbră și tata trăiește prin acest obicei. Așa înțeleg eu moștenirea. Ca o formă puternică de comunicare cu ființele pe care le-ai iubit“, explică Manuel Vilas, revenind la una dintre poveștile cu care a început seara.
Totul se încheie printr-o ciclicitate a lucrurilor, un discurs despre importanța vieții, mai ales în contextul sociopolitic actual, căci „nimic nu justifică cadavrul unui copil de 20 de ani. Ce îi explici unei mame, că fiul ei a murit ca să-ți apere țara? Ce face o mamă cu explicația asta?“. Viața rămâne ceva ce nu poate fi negociat, iar Manuel Vilas ne dezvăluie câteva dintre secretele acesteia: important e să mâncăm, să bem, să citim și să iubim.