Cea de-a treia seară FILIT i-a fost dedicată lui John Boyne, „cel mai tradus romancier irlandez din toate timpurile“. Deși autorul a publicat, până în prezent, 14 romane pentru adulți, șase pentru copii și o colecție de nuvele, nici una dintre scrierile sale nu s-a bucurat de mai mult succes decât Băiatul cu pijamale în dungi, un roman vândut în 11 milioane de exemplare și tradus în 58 de limbi. Vedetă a celei de-a treia seri a festivalului a fost, deci, continuarea acestui roman, Ruinele timpului, publicat în septembrie 2022 și lansat în limba română de Editura RAO, în luna octombrie a aceluiași an.
Discuția a fost ghidată de Robert Șerban, care, entuziasmat ca un elev în prima zi de școală, a intrat în scenă având în mâini toate cărțile lui John Boyne traduse în română. Între cei doi s-a stabilit rapid un ritm al conversației, jonglând cu tot felul de subiecte, pornind de la apropierea de literatură și traversând, astfel, parcursul literar al autorului irlandez. Cu toate acestea, Robert Șerban pare să se fi pierdut, din când în când, în răspunsurile lui John Boyne, întorcându-se conștiincios la întrebările pregătite și lăsând în aer continuarea unor teme de discuție.
Lecții despre scris
Având un public plin de tineri, elevi, studenți, scriitori aspiranți și chiar scriitori, cei doi autori prezenți pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ Iași s-au cufundat, la începutul discuției, într-un dialog axat pe sfaturi și idei despre scris. Pornind de la propriul „decalog“, în care scriitorul irlandez spune că e important să te „denumești scriitor, nu aspirant la a fi scriitor. Dacă stai și scrii în fiecare zi, îți vin cuvintele și atunci ești scriitor“, acesta a detaliat motivele pentru care e important să existe disciplină în scris.
John Boyne a povestit cum, de la vârsta de 8 ani, când a început să meargă în fiecare miercuri la bibliotecă împreună cu mama sa, a început și să scrie în fiecare zi, continuând poveștile personajelor din cărțile citite. „Tot timpul am legat scrisul de citit, am simțit că nu puteam face una fără alta“, spune scriitorul, amintindu-și despre începutul călătoriei sale în literatură.
Dacă la primele cărți stilul de lucru a lui Boyne era unul mult mai strict și structurat, așa cum o spune chiar el, planificându-și fiecare capitol și fiecare scenă, asta s-a schimbat odată cu publicarea primelor romane, alegând să pornească de la o idee, de la un personaj sau o temă, ca mai apoi să se lase condus de aceste lucruri în procesul de scriere. „În prima formă a manuscrisului pun scene despre care nu știu de ce sunt acolo, dar pe parcurs toate aceste mistere se rezolvă. Asta e partea frumoasă a scrisului“, conchide John Boyne.
În unele cazuri, așa cum este și cel a lui Gretel, sora lui Bruno, unul dintre personajele principale din Băiatul cu pijamale în dungi, protagoniștii și poveștile lor par să îl urmărească pe scriitor, făcându-l să se întoarcă, chiar și zeci de ani mai târziu, cu gândul de a-i readuce la viață și a le defini o identitate. „Am știut mereu că mă voi întoarce la Gretel. Timp de 15 ani am ținut în computer un folder care se numea Povestea lui Gretel. Am ales să o scriu acum pentru că ea ar avea vârsta de 91 de ani, ar putea să fie încă în viață. Dacă aș fi scris-o mai târziu, atunci ar fi devenit un roman istoric, iar eu am vrut să am o poveste contemporană“, explică autorul modul în care a luat naștere romanul Ruinele timpului.
Un roman despre prietenie
Bântuit a fost și de povestea Băiatului cu pijamale în dungi, pe care, așa cum a spus în repetate rânduri, a scris-o în doar trei zile, disperat de gândul că, dacă se va opri din scris fie și doar pentru o noapte, ideea îi va scăpa printre degete. Publicată în 2006, cartea pare să fi rămas impregnată în persoana autorului, căci, indiferent de modul în care discuția de pe scenă evoluează, aceasta se întoarce, din nou și din nou, la acest roman.
„Oamenii se gândesc la Băiatul cu pijamale în dungi ca fiind un roman despre Holocaust sau un roman despre război. Eu nu-l văd deloc așa, eu îl văd ca o carte despre prietenie“, spune autorul, vorbind despre cum singurele momente în care Bruno și Shmuel se simțeau cu adevărat liberi erau cele în care, stând unul în fața celuilalt, vorbeau despre „lucruri despre care vorbesc copiii în general“. John Boyne povestește și despre cum, până a ajunge la finalul romanului, a scris mult despre asemănarea dintre cei doi băieți. „Am transformat gardul într-un fel de oglindă: când unul dintre ei se așază, se așază și celălalt, când unul dintre ei stă în picioare, se ridică și celălalt“, spune scriitorul.
Vorbind însă despre violența și realitatea războiului, autorul se întoarce tot înspre cărțile sale, spunând că „un motiv pentru care am scris despre copii și război este faptul că războiul nu face deosebiri. Aș vrea ca cititorii tineri să înțeleagă realitatea, ca, atunci când vor ajunge ei să conducă lumea, să o facă altfel“.
Cu manuscrisul terminat chiar de ziua lui, pe 30 aprilie, John Boyne părea să aibă mai multă încredere în povestea celor doi băieți decât toți cei din jurul său. Iar apoi s-a lovit de altceva: atunci când l-a trimis primelor edituri, acestea l-au refuzat vehement (din cauza finalului trist, bănuiește scriitorul). Cu toate acestea, la doar un an de la publicarea romanului, în aprilie 2007, începeau filmările pentru ecranizarea lui. „Pentru scriitorii aspiranți din sală: dacă începeți vreodată o carte având ca singur țel ca acea carte să devină film, înseamnă că v-ați ales greșit cariera. Un scriitor trebuie să-și dorească să publice cărți“, îi avertizează Boyne pe spectatori, urmând totuși să spună râzând: „Cu toate astea, e destul de fain atunci când se întâmplă“.
Scriitorul, dincolo de cărți
În câteva momente ale serii, discuția s-a îndepărtat câte puțin de literatură și a ajuns să atingă subiecte reale și sensibile, despre care John Boyne vorbește deschis, chiar dacă zâmbetul îi mai dispare din când în când de pe buze. Povestește, de exemplu, despre abuzul suferit în copilărie, când era elev al colegiului Terenure, un colegiu administrat de preoți, ca astăzi trei dintre cei șapte care i-au fost profesori să fie închiși. „Dacă prima experiență sexuală pe care o ai este un abuz comis de un bărbat și tu după aceea descoperi că ești un bărbat gay, asta îți complică foarte mult emoțiile, pentru că nu poți să nu te întrebi: oare sunt gay pentru că am fost abuzat?“, explică John Boyne cu obrajii înroșiți, lăsându-și privirea în pământ pentru câteva secunde.
Așa cum o mărturisește chiar el, ceea ce l-a ajutat să treacă peste o astfel de experiență a fost să scrie despre ea și, în acest caz, să o transpună într-un roman, The History of Loneliness, care nu este încă tradus în limba română. O altă carte care nu a fost încă tradusă, My brother’s Name is Jessica, i-a adus scriitorului un val de ură și amenințări din partea multor utilizatori de Twitter, lucru care l-a făcut pe Boyne să-și șteargă contul de pe platformă și să se îndepărteze de rețelele de socializare.
„Twitter s-a schimbat, a devenit un mediu foarte ostil, oamenii nu se mai ascultă între ei. Se pare că social media vrea să-i demonizeze pe scriitori pentru ceea ce scriu. Dacă scrii despre ceva, asta nu înseamnă obligatoriu că susții ideile personajelor despre care scrii“, spune autorul, încheindu-și discursul cu o pledoarie pentru comunicare, ascultare și înțelegere, lucruri care, așa cum afirmă, sunt din ce în ce mai puțin prezente în interacțiunile de astăzi.