Unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului trecut, José Saramago ar fi făcut pe 16 noiembrie o sută de ani. Asta în ciuda documentelor oficiale care îl arată pe José de Sousa Saramago ca fiind născut pe 18 noiembrie, două zile mai târziu. A început să scrie cu adevărat la vârsta maturității, adică atunci când deja trecuse pragul de 50 de ani. Până atunci a avut multe alte meserii, de la mecanic auto la jurnalist. Abia în 1982 cunoaște succesul, un succes care avea ca în 1998 să îi aducă și Premiul Nobel pentru Literatură, în ciuda faptului că scrierile îi sunt impregnate de apartenența la Partidul Comunist din Portugalia. Juriul a motivat acordarea premiului marelui scriitor arătând că „prin parabole hrănite de imaginație, compasiune și ironie ne ajută încontinuu să înțelegem din nou o realitate iluzorie“. La o sută de ani de la nașterea sa, vă oferim două fragmente din scrierile sale, ambele definitorii: unul pentru José Saramago, al doilea pentru dragostea sa, Lisabona.
Fărâme de memorii, traducere și note de Georgiana Bărbulescu, Iași, Polirom, 2009, pp. 52-56
Am povestit cu altă ocazie cum și de ce mă numesc Saramago. Că acest Saramago nu era numele de familie dinspre tată, ci porecla cu care era cunoscută familia în sat. Că, ducându-se tata să declare, la Starea Civilă din Goleg, nașterea celui de-al doilea fiu al său, s-a întâmplat că funcționarul (se numea Silvino) era beat (de ciudă, tata îi reproșa mereu acest lucru) și că, sub efectul alcoolului și fără ca nimeni să-și dea seama de frauda onomastică, a hotărât, pe socoteala și riscul său, să adauge Saramago [hrean, n.r.] la numele laconic de José de Sousa, pe care tatăl meu dorea să-l port. Și că, în felul acesta, la urma urmelor, datorită intervenției, după toate aparențele, divină, mă refer, bineînțeles, la Bachus, zeul vinului și al acelora care se întrec să-l bea, n-a trebuit să inventez un pseudonim pentru a-mi semna cărțile, având în vedere că exista un viitor în acest sens. Am avut noroc, mare noroc, că nu m-am născut în vreuna dintre familiile din Azinhaga care, în vremea aceea și timp de mai mulți ani, au trebuit să târască obscenele porecle de Pichatada, Curroto și Caralhana. Am intrat în viață marcat cu acest nume de familie, Saramago, fără ca familia să bănuiască și numai la șapte ani, când, ca să mă înscrie la școala primară, a fost necesar să prezinte certificatul de naștere, adevărul a ieșit gol-goluț din puțul birocratic, spre marea indignare a tatălui meu, pe care, de când se mutase la Lisabona, porecla îl supăra. Dar cel mai rău a fost când, numindu-se el doar José de Sousa, așa cum se putea vedea în hârtiile lui, Legea, severă, bănuitoare, a vrut să știe cum se făcea că avea un fiu al cărui nume complet era José de Sousa Saramago. Astfel somat și pentru ca totul să fie cum trebuie, sănătos și cinstit, tata n-a avut altă soluție decât să procedeze la o nouă înscriere a numelui său, numindu-se de atunci și el José de Sousa Saramago. Presupun că acesta trebuie să fi fost unicul caz în istoria umanității în care fiul a fost cel care i-a dat numele tatălui. Nu ne-a fost de mare folos, nici nouă, nici Legii, pentru că tata, ferm în antipatiile sale, întotdeauna a vrut și a reușit să facă în așa fel încât să i se spună doar Sousa.
Caietul: texte scrise pentru blog: septembrie 2008 – martie 2009, traducere și note de Simina Popa, Iași, Polirom, 2010, pp. 11-16
15 septembrie 2008
Umblând prin niște hârtii care și-au pierdut prospețimea noutății, am dat peste un articol despre Lisabona scris acum câțiva ani și, nu mi-e rușine s-o mărturisesc, m-am emoționat. Poate pentru că nu e vorba, de fapt, de un articol, ci de o scrisoare de dragoste, de dragoste pentru Lisabona. Așa că m-am hotărât s-o împărtășesc cu cititorii și prietenii mei, publicând-o din nou, de data asta pe pagina infinită a internetului, și să-mi inaugurez cu ea spațiul meu personal pe acest blog.
CUVINTE PENTRU UN ORAȘ
Era o vreme când Lisabona nu se numea așa. I se spunea Olisipo pe vremea romanilor, Olissibona când au cucerit-o maurii, iar aceștia au ajuns să-i spună Aschbouna, poate pentru că nu știau să pronunțe barbarul cuvânt. Când maurii au fost învinși în 1147, după un asediu de trei luni, numele orașului nu s-a schimbat imediat, în orele următoare: presupunând că acela care avea să fie primul nostru rege a trimis o scrisoare familiei, anunțându-și înfăptuirea, cel mai probabil e să fi scris în susul paginii Aschbouna, 24 octombrie, sau Olissibona, însă nicidecum Lisabona. Dar oare când a început Lisabona să fie Lisabona, de fapt și de drept? Au trebuit să treacă cel puțin câțiva ani până să se nască noul nume, cam atâția câți le-au trebuit și cuceritorilor galicieni ca să devină portughezi…
Mărunțișurile acestea istorice nu sunt de mare interes, s-ar zice, dar pe mine m-ar interesa foarte mult, nu doar să aflu, dar să și văd, în sensul propriu al cuvântului, cum s-a transformat de-a lungul timpului Lisabona din zilele acelea. Dacă ar fi existat cinematograful pe-atunci, dacă bătrânii cronicari ar fi fost operatori de cameră, dacă cele o mie și una de schimbări prin care a trecut Lisabona de-a lungul secolelor ar fi fost înregistrate, am fi putut să vedem acea Lisabonă de opt secole crescând și mișcându-se ca o ființă vie, ca florile pe care ni le arată televizorul, deschizându-se în câteva secunde, de la bobocul încă strâns, la splendoarea finală de forme și culori. Cred că aș iubi acea Lisabonă mai presus de orice.
Fizic, ocupăm un spațiu, dar sentimental, suntem ocupați de o amintire. Amintirea unui spațiu și a unui timp, amintirea înăuntrul căreia trăim, ca o insulă între două mări: una căreia îi spunem trecut, alta căreia îi spunem viitor. Putem naviga pe marea trecutului apropiat mulțumită memoriei personale, care a păstrat amintirea itinerariilor ei, dar pentru a naviga pe marea trecutului îndepărtat ar trebui să folosim amintirile acumulate în timp, amintirile unui spațiu în continuă transformare, la fel de fugarnic precum timpul însuși. Un asemenea film al Lisabonei, comprimând timpul și extinzând spațiul, ar fi memoria perfectă a orașului.
Cunoaștem un loc atunci când se întâmplă să coincidem cu el, în timpul și spațiul pe care îl reprezintă. Locul era acolo, a apărut omul, apoi omul pleacă, locul rămâne tot acolo, locul a făcut omul, omul a transformat locul. Când a trebuit să recreez spațiul și timpul Lisabonei în care Ricardo Reis se presupune că și-a trăit ultimul an, știam de la început că cele două noțiuni de timp și de loc nu aveau să coincidă: cea a adolescentului timid, cum eram, închis între limitele condiției sale sociale, și cea a poetului lucid și genial care frecventa cele mai înalte regiuni ale spiritului. Lisabona mea a fost dintotdeauna cea a cartierelor sărace, iar când, mult mai târziu, împrejurările m-au adus să trăiesc în alte medii, amintirea pe care am preferat să o păstrez a fost cea a Lisabonei din primii mei ani, Lisabona oamenilor care au puțin și simt mult, încă rurală în obiceiuri și în înțelegerea lumii.
Probabil nu se poate vorbi de un oraș fără să citezi câteva date notabile din existența sa istorică. Aici, vorbind despre Lisabona, a fost menționată doar una, anume cea a începutului ei portughez, deși n-ar fi așa de grav păcatul preamăririi.
Ar fi, da, în cazul în care am ceda acelui gen de exaltare patriotică, cea care, în lipsa unor inamici reali asupra cărora să își asmută presupusa putere, caută stimuli facili ai evocării
retorice. Retoricile comemorative, nefiind neapărat ceva rău, comportă totuși un sentiment de autocomplăcere, care duce la confuzia dintre cuvinte și fapte, atunci când nu le plasează în locul care le aparține de drept.
În acea zi de octombrie, abia-începuta Portugalie a făcut un mare pas înainte, și încă unul atât de hotărât, încât Lisabona nu s-a mai pierdut de atunci. Dar să nu ne îngăduim napoleonica vanitate de a exclama: „Din înălțimile acelui castel, opt sute de ani ne contemplă“ – ca apoi să ne aplaudăm unii pe alții pentru că am rezistat atât… Să ne gândim mai degrabă că din sângele vărsat de-o parte sau de alta este făcut sângele care ne curge azi prin vine – nouă, moștenitorilor acestui oraș, fii de creștini și de mauri, de negri și de iudei, de indieni și de galbeni, în fine, de toate rasele și credințele pe care le considerăm bune, de toate credințele și rasele despre care se spune că sunt rele. Să lăsăm în ironica pace a mormintelor acele minți aberante care, într-un trecut nu prea îndepărtat, au inventat pentru portughezi o „zi a rasei“ și să ne revendicăm magnificul metisaj, nu doar cel al sângelui, ci mai ales al culturilor, cel care a pus bazele Portugaliei și a făcut-o să dăinuiască până azi.
Lisabona s-a tot transformat în ultimii ani și a reușit să trezească în conștiința cetățenilor săi mugurii forțelor care au smuls-o din marasmul în care căzuse. În numele modernizării, se ridică ziduri de beton peste pietrele vechi, se modifică profilurile colinelor, se schimbă peisajele, se transformă unghiurile de vedere. Dar spiritul Lisabonei supraviețuiește, iar spiritul este cel care face orașele eterne. Fermecat de acea dragoste nebună și acel entuziasm divin care stăpânesc poeții, Camões a scris cândva despre Lisabona: „[…] Tu, Lisabonă nobilă, cu anii/ Ajunsă-a lumii falnică regină“. Să-i iertăm exagerarea. E de ajuns ca Lisabona să fie pur și simplu cum se cuvine să fie: cultă, modernă, curată, organizată – fără să-și piardă nimic din sufletul ei. Iar dacă toate aceste bunătăți o vor face o regină până la urmă, atunci așa să fie. În republica pe care o alcătuim cu toții, vor fi întotdeauna bine-venite asemenea regine.
José Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922 în Azinhaga (Ribatejo), într-o familie modestă. Destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură (1998). După debutul din 1947 cu un roman ulterior renegat de scriitor, urmat de o tăcere de aproape două decenii, Saramago a publicat volume de poeme, cronici literare și politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri, revenind la roman abia în 1977, cu Manual de pictură și caligrafie (Polirom, 2010, 2022). Ridicat de la pământ (1980) îi aduce recunoașterea în spațiul lusitan și impune fraza și punctuația care vor constitui de acum înainte marca inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internațională o dobândește cu Memorialul mănăstirii (1982; Polirom, 2007, 2017), care, alături de Anul morții lui Ricardo Reis (1984; Polirom, 2003, 2009, 2018) și Istoria asediului Lisabonei (1989; Polirom, 2004, 2014, 2018), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenție specială „originii și identității portugheze“. În 1991 publică Evanghelia după Isus Cristos (Polirom, 2003, 2012), cel mai polemic roman al său, care reconstruiește o viață apocrifă a lui Isus. O cotitură în universul tematic romanesc al lui José Saramago o constituie seria de ficțiuni ucronice și alegorice începută cu Pluta de piatră (1986; Polirom, 2002, 2015) și continuată de Eseu despre orbire (1995; Polirom, 2005, 2008, 2013), Toate numele (1997; Polirom, 2002, 2008, 2011), Peștera (2000; Polirom, 2005, 2009, 2013), Omul duplicat (2002; Polirom, 2009, 2016), Eseu despre luciditate (2004; Polirom, 2008, 2014) și Intermitențele morții (2005; Polirom, 2007, 2009, 2013). La Editura Polirom au mai apărut: Călătoria elefantului (2010, 2014), Cain (2012, 2014), Caietul. Texte scrise pentru blog: septembrie 2008 – martie 2009 (2010), Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009 – noiembrie 2009 (2011), Călătorie prin Portugalia (2011), Lucarna (2013), Halebarde, halebarde (2015), De la statuie la piatră (2017) și Jurnalul din anul Nobelului (2021). José Saramago și-a petrecut ultimii ani în Lanzarote, Insulele Canare, continuând să scrie și să publice. S-a stins din viață în iunie 2010.