Remus Boldea și-a făcut debutul în proză anul acesta, odată cu publicarea volumului de povestiri A râs și tata. Cartea a început să prindă formă în urma cursurilor de creative writing la care autorul a decis să participe în 2019, după multe începuturi de roman lăsate de izbeliște. Un an mai târziu, în 2020 a participat la o tabără de scenaristică sub îndrumarea lui Igor Cobileansk, iar împreună cu Marius Aldea a scris scenariul unui lungmetraj. Despre pasiunea pentru povești și filme, dar și despre debutul în poezie, întâmplat cu ani în urmă, în perioada liceului, am vorbit cu Remus Boldea în cadrul celei de-a zecea ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT).
Ai menționat într-un interviu că nu te-ai fi putut apuca de scris dacă nu ai fi început să citești în liceu. Când ai știut că ai citit destul încât să te poți apuca de scris?
Deși eu am început pe ușa din dos a literaturii, cu Stephen King, Dan Brown și Sven Hassel, am dat de Salinger și vocea lui Holden Caulfield m-a făcut să zic: „Ăsta sunt eu“. Atunci m-am simțit foarte înțeles, dar mi-am dorit să scriu abia când am citit Dostoievski, în liceu, deci cam pe la a 20-a carte citită. Când l-am descoperit, mi-am dat seama că așa aș vrea să scriu și eu: să fac niște personaje să vorbească încontinuu, să se contrazică.
După ce citești foarte mult, sau, mă rog, după ce citești destul, începe să încolțească în tine o aroganță: aroganța că ai putea să faci și tu chestia asta.
A rămas Dostoievski idealul la care ai vrea să ajungi?
Nu, în nici un caz. Dostoievski, tehnic vorbind, e un scriitor care și-ar lua destul de multe capace la un curs de creative writing, dar profunzimea din spatele lui e un ideal la care tind și spre care tinde cumva orice scriitor care știe ce e aia creativitate.
Ți-ai dezvoltat pasiunea pentru scris la diverse cursuri de creative writing. Ce te-a purtat spre ele și cum a fost experiența de a scrie într-un mod controlat?
M-a mânat spre ele dorința asta de a scrie care a stat cu mine de atunci, de la a 20-a carte pe care am citit-o. Înainte de cursurile astea, începeam să scriu un roman și-l abandonam. Așa mi-am dat seama că nu știu de unde să apuc lucrurile.
Am ezitat, totuși, foarte mult să merg la cursurile astea, pentru că le desconsideram. Aveam idealul conform căruia, dacă vrei să scrii, scrisul ar trebui să vină din tine, ar trebui să vorbească ceva prin tine. Cum mie nu mi s-a întâmplat chestia asta, mi-am înghițit mândria și am făcut pasul ăsta.
Cursurile m-au făcut, în primul rând, un cititor mai bun. Acum sunt curios de modul în care e compusă o frază, de muzicalitatea ei, de construcția unui personaj.
Mi-a fost foarte greu să accept că trebuie să fac asta, dar a fost cea mai bună decizie din viața mea în privința scrisului.
Cum ar fi arătat scriitura ta fără aceste cursuri de creative writing?
Ar fi fost mult balast. Ar fi fost un chin pentru cititori și pentru mine, în primul rând. Ceva fără cap și fără coadă.
Cursurile mi-au dat o structură, dar structura asta nu mi-a fost impusă. Nu mi-a spus cineva că o proză se scrie într-un fel anume, nu. Am fost expus la atât de mulți scriitori români contemporani, încât am putut să-mi aleg, din regulile învățate acolo, ce mi se potrivește. La cursurile astea nu vine nimeni să-ți spună cum e corect să scrii. Ești expus la foarte multe feluri de a scrie și atunci, în mod organic, asimilezi ceea ce se potrivește cel mai bine cu ce e în interiorul tău.
Mai mult decât atât, am învățat mult și de la colegii mei, care scriu extraordinar. Mulți dintre ei au publicat la edituri foarte OK și mulți dintre ei vor publica în continuare. Chiar am citit o carte manuscris a unei prietene, un volum absolut superb în care reușește să facă o comedie din asta curată, absolut amuzantă, dar și plină de profunzime. E o carte pe care o aștept cu nerăbdare ca să văd și reacția publicului. Eu am citit-o deja de două ori.
Debutul literar s-a întâmplat, totuși, în liceu, când ai publicat poezie în revista „Subcultura“. Mai scrii poezie?
Nu, nu mai scriu poezie. Am scris vreo 700 de poezii în liceu și toate poeziile pe care le-am scris semănau cu cele ale poeților pe care-i citeam: Nichita Stănescu, Bacovia, Gelu Naum și câți alții. Și cu câțiva muzicieni, Jim Morrison și ce mai ascultam eu pe atunci. Nu eram poet, îmi copiam prietenii care scriau, eram un hoț. N-aveam nimic al meu de zis în poezie. Din păcate nici nu prea mai citesc poezie, deși aș vrea să fac asta. Mi se pare că-mi place mai mult poezia stoarsă din proză.
Ce te-a atras spre proza scurtă?
A fost o chestie pur tehnică. Eu n-am vrut să scriu proză scurtă neapărat, am vrut să scriu și să învăț să scriu bine.
Am ascultat un interviu cu Ray Bradbury în care spunea că, dacă vrei să te apuci să scrii, să nu începi cu romane, pentru că sunt foarte puțini cărora le ies din prima. Dacă te apuci de roman, scrii șase luni, un an și nu știi unde te duce, nu știi dacă e bine sau nu, te blochezi și munca ta poate fi în van. În schimb, dacă te apuci să scrii o singură povestire pe săptămână, la finalul unui an vei avea aproximativ 52 de povestiri. Și, spune Ray Bradbury, „te provoc să scrii 52 de povestiri proaste; cel puțin una o să fie pur și simplu minunată“. Mie mi s-a întâmplat undeva pe la povestirea 34, după multe cursuri de creative writing. Povestirea e și în carte – Măsurători, cea cu bătrânul care-și comandă sicriul doar pentru că e la ofertă. Am citit-o de vreo 20 de ori după ce am terminat-o de scris și încă îmi plăcea și îmi place și acum.
Pentru mine proza scurtă a fost mai mult o igienă a scrisului. Acum a devenit o dragoste, un mariaj pe termen lung, pentru că și următoarea carte pe care vreau să o scriu o fie tot de proză scurtă. Mă simt foarte bine în scriitura asta de premisă și punch line. Eu îmi construiesc prozele așa cum un comediant își construiește gluma. Chiar dacă nu toate povestirile mele sunt amuzante, eu merg de la premisă și execuție la punch line. Cumva ultima frază trebuie să răstoarne situația.
Deși povestirile din carte par a nu fi legate între ele, numele personajelor împrumutate dintr-o poveste în alta dau de gol o anumită continuitate. Cum anume ai decis structura cărții?
Ține de bucătăria mea interioară, bucătăria mea de om care scrie. Am vrut ca primele povestiri să fie cele mai bune din carte și la final să le bag pe cele pe care nu le consider atât de bune. Mi-am dat totuși seama că, atunci când lumea citește un volum de proză scurtă, poate să înceapă și cu ultima povestire, așa că am luat una de la început și am băgat-o la final, apoi mi-am dat seama că s-a întâmplat o magie. S-a creat o poveste între prima și ultima povestire, au un fel de legătură. La început, personajul se închide în casă ca să scrie un roman; la final este afară, ia un Uber să meargă la niște prieteni. A fost un miracol. A fost o chestie inconștientă, care s-a întâmplat străduindu-mă să nu scriu o carte care să nu plictisească la început.
Cum știi cât din realitate să transpui în literatură?
Ar trebui să transpui cât mai puțin din realitate, pentru că sunt oameni din orașul tău care o să te tragă de mânecă. Elementele din realitate, întâmplările, se aseamănă cu vopselurile pictorilor: le folosesc, le îngroș puțin, le diluez, dar fac cu totul altceva din ele.
Eu nu lucrez decât cu ceea ce știu, dar, adăugând elemente diferite, îmi iese ceva nou.
Ai spus că ai început să lucrezi în industria pariurilor pentru că „s-a închis fabrica de filosofie“. Cum se leagă viața asta cu cea de scriitor?
Eu am fost la un profil de filologie în liceu și am avut 29 de colege. Eram doar trei băieți în clasă, dintre care unul era tot timpul plecat la antrenamente la fotbal. Practic eram doi tipi.
La locul ăsta de muncă la care m-am angajat după ce am terminat facultatea, toți colegii mei, cu excepția unei singure fete, sunt băieți. S-a inversat raportul de la filologie. Acolo mi-am trăit, practic, băiețeala pe care ar fi trebuit să o trăiesc în liceu. Am trăit-o mult mai intens. Primii ani la corporație au fost un soi de al doilea liceu pentru mine. Acei ani m-au stimulat foarte mult, dar nu pentru cartea asta, A râs și tata, ci pentru un următor volum.
Mă stimulează orice când vine vorba de scris. Mai mult decât atât, industria asta a jocurilor de noroc e și una foarte ofertantă, pentru că ai de-a face cu natura umană, cu șubrezenia ei, iar tot ce înseamnă defect e foarte stimulant pentru literatură.
Te-ai gândit să scrii despre viața din corporație?
Încerc să nu scriu despre nișa asta a poveștilor de corporație, pentru că în literatura română contemporană sunt deja câteva cărți foarte mișto pe tema asta. Eu m-am temut de ea, dar la următoarea carte voi încerca să scriu măcar o povestire despre asta.
În plus, e o experiență recentă. Poveștile pe care le am din corporație au doar câțiva ani, deși lucrez în mediul ăsta deja de șapte ani. Poveștile care mă cheamă și care se cheamă spre a fi scrise sunt cele îndepărtate, cele care au timp să stea acolo, în sosul lor, să se coaguleze și să se cearnă. Cam așa funcționează pentru mine: tot ce înseamnă eveniment îndepărtat are o mult mai mare profunzime.
Totuși, în A râs și tata există o poveste – Mereu fără bani în ultima zi –în care naratorul e mai apropiat de vârsta mea. Mi se pare că pot șlefui mai bine poveștile care sunt mai îndepărtate în timp.
Ai spus într-un podcast că încă nu ți-a ieșit ce vrei prin această carte, că nu ai transmis sentimentele pe care voiai să le transmiți. Ce anume căutai?
Nu simt că am zis tot ce aș putea zice. Mai am material și pentru următoarea. Cu cartea asta n-am vrut să zic ceva neapărat, cartea nu are un mesaj. E o colecție de povestiri care sunt spuse de dragul de a fi spuse, de dragul unui sentiment interior că rămâne ceva acolo. Nici eu nu știu ce rămâne, dar cumva simt nevoie să te iau de mână și să-ți spun: „Hai să-ți zic faza asta, să-ți zic ce s-a întâmplat“. E o chestie instinctivă, ca nevoia de a mânca. E o nevoie primară, o nevoie aproape fiziologică de a zice povești. Cam asta e pentru mine.
Crezi în terapia prin expunere. Ce ai vindecat prin scrierea și lansarea cărții A râs și tata?
Da. Barometrul sunt prietenii mei ,care îmi spun că după ce am publicat cartea asta sunt altfel, sunt mult mai relaxat. Mi se pare că am devenit mai sincer, nu mai bun, doar mai sincer.
Cum te-ai obișnuit cu feedbackurile și critica?
Nu m-am obișnuit deloc. În fiecare zi când mă trezesc mi se pare incredibil că un fiu de miner din Motru a scris o carte despre care Mircea Cărtărescu a avut ceva bun de spus. Un tip care n-a avut nici o carte în casă, nici măcar Biblia, a scris o carte lăudată de unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani. E o chestie la care mă gândesc zilnic, de luni de zile de când s-a întâmplat, și încă sunt într-un fel de vis. Faza dubioasă și interesantă în același timp e faptul că A râs și tata s-a bucurat de niște recenzii atât de pozitive în primele trei luni, încât acum, când încep să apară și recenziile negative, nu mă ating deloc. Tot ce s-a zis la început e ca o armură care mă protejează de toată vremea asta vitregă a vorbelor urâte care se zic acum.
În carte, unul dintre personaje menționează că recititul atent îți arată meșteșugul din spatele prozei. Au fost cărți la care te-ai întors după cursurile de creative writing și pe care le-ai văzut cu alți ochi?
Da, mi s-a întâmplat chiar cu Salinger, care este unul dintre zeii mei. După cursurile de creative writing i-am recitit toată opera – are doar patru cărți, deci nu e foarte amplă – și încă mi-a plăcut foarte mult Franny și Zooey, Nouă povestiri, Seymour, dar când am ajuns la De veghe în lanul de secară, cartea care a trezit în mine pasiunea asta, nu mi-a mai plăcut. Mi s-a părut ușor naivă și mi-a fost foarte greu să empatizez cu personajul. Mi s-a părut un paradox foarte mare. Senzația pe care am avut-o la 16 ani nu se compară cu senzația pe care am avut-o la 28, când am recitit-o. E ciudat, e un paradox pe care nu pot să mi-l explic, pentru că personajele din A râs și tata, multe dintre ele, sunt de vârsta lui Holden Caulfield.
Cum e procesul de recitire a propriilor scrieri?
E ca în Lecția despre cub a lui Nichita Stănescu. E groaznic, pentru că ești tentat să tai, să adaugi, să ucizi textul. Tocmai de asta, în timp ce lucram la povestirile din A râs și tata, mi s-a făcut rău fizic la cât am stat pe ele. Așa am ajuns să mă conving că nu trebuie să fie 100% perfecte, pentru că nu există așa ceva. Am lăsat intenționat niște imperfecțiuni doar ca să respire textul, să aibă viață.
Ai lucrat alături de Marius Aldea la scenariul unui film de lungmetraj. Cum a fost experiența de scenarist?
Experiența asta mi-a schimbat viața, pentru că eu sunt nebun cu filmele. Pe când eram puști mă uitam 14 ore pe zi la televizor. După ce se terminau desenele animate mă uitam la filme. La sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, se dădeau filmele cu Van Damme – cu alea m-am educat. Apoi, la liceu am trecut la Bergam, Fellini, Scorsese, Tarantino.
Nu voiam să fac film, pur și simplu eram consumator, dar, îndrăgostindu-mă foarte mult de Tarantino și de filmele lui, ascultând foarte multe interviuri cu el, m-a virusat chestia asta și mi-am zis că poate pot și eu să scriu un scenariu. Tarantino spunea că scenariul e o formă de literatură de fapt. Nu e ceva scris sec, nu sunt doar niște instrucțiuni pentru o echipă de filmare.
M-a ajutat, deci, foarte mult lucrul la scenariu cu Marius, pentru că în timp ce îl scriam lucram și la povestiri și exersam foarte mult dialogul. A fost un laborator pentru a exersa dialogul și unul dintre punctele tari ale cărții (pe care l-a observat și Mircea Cărtărescu) sunt dialogurile.