Colecția de biografii romanțate a Editurii Polirom s-a îmbogățit recent odată cu volumul Hasdeu. Duhuri, semnat de prozatorul George Cornilă. Acest rol de recuperator al istoriei i s-a potrivit mănușă, dovedind asta prin întruparea firească în cel care a avut el însuși un rol major în recuperarea istoriei vechi, în salvarea din întunericul timpului, în cultura română de-a lungul anilor de efervescență politică și socială.
Tadeu Hâjdeu, născut în 1838 la Cristinești (Ucraina de astăzi) ne dă voie să-i pătrundem în spirit, să-i urmăm emoțiile, judecățile, trăirile și aventurile de-a lungul anilor de școală, de militărie, de aprige înfruntări și confruntări din viața politică, fie prin gestul său de a-și rupe pașaportul rusesc, fie prin criticile aduse lui Maiorescu, Kogălniceanu și tuturor celor care aveau neșansa de a-l întărâta.
Va scrie și va publica articole de opinie, piese de teatru, romane istorice, poezii, fiind totodată fondatorul mai multor reviste literare. După șase ani de la momentul în care e închis timp de nouă zile la Văcărești, e numit director al Arhivelor Statului și, mai apoi, primit în Societatea Academică Română. În același timp, duce o muncă uriașă de recuperare a istoriei României, a teritoriilor care vor cunoaște unirea în timpul vieții sale.
Reumplerea unor goluri prin această biografie
Va fi și va rămâne ființa „croită pentru polemică și războire cu toți și cu toate“, un om crescut la umbra tatălui său, dar numai pentru a-l întrece la maturitate: „Mă înhămam la mai mult decât putea duce un om, orice om, chiar și un Hasdeu, căci enciclopedismul este o îndeletnicire maniacală, e mutarea deșertului dintr-o parte în alta, grăunte cu grăunte, poate cel mult folosindu-te de o linguriță de ceai“. În același timp, va avea tinerețea zbuciumată a celui care își îndrăgește personalitatea chiar și atunci când o critică. Imaginarea parțială a unor trăiri și gânduri, reumplerea unor goluri prin această biografie romanțată este o misiune de care George Cornilă se achită mai mult decât onorabil, dovedind o abilitate înaltă de a se pune în pielea celui care, se presupune, ar trebui să scrie aceste rânduri. Astfel, cel care va fi, în același timp, „tânărul nerușinat și pus pe năzdrăvănii și junele cărturar care trudea peste nimbul lumânării până târziu în noapte“, va primi de la cărturarul contemporan dreptul la o mărturie finală în fața cititorilor de azi. Documentarea asiduă din spatele acestei noi opere se remarcă prin naturalețea cu care George Cornilă și l-a însușit pe Hasdeu, prin felul în care, în mod excepțional și cinematografic, îi vedem viața cap-coadă ca într-un film de care nu ne putem desprinde.
Relația cu tatăl, cu Iulia, soția, și cu Lilica, fiica lor, sunt paginile unui jurnal firesc, pagini de dureroase amintiri sau, dimpotrivă, aparțin unui trecut cu o frumusețe de neuitat. Este, la fiecare pas, alert, conștient de propria sa persoană, de propriile emoții, de felul în care trăiește fiecare moment: „Preaplinul unei existențe tragicomice, insomniile de amorez, măștile din ce în ce mai elaborate, toate câte erau date unui om să trăiască de-a lungul unei vieți, îngrămădite în câțiva ani, tocmai aceia fragezi, care încă ar mai fi îngăduit puțină copilărie“.
Nimic nu e lăsat la voia întâmplării
Această analiză, deloc ușoară, a vieții lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, acest fel de a scrie biografia urmărind să-l redea pe Hasdeu cititorilor contemporani este un parcurs pe care George Cornilă l-a împlinit cu succes, fără compromisuri, adăugând propria magie în ecuațiile filelor arhivate atunci când se vorbește, de exemplu, despre iubirea pentru cărți și istoria veche: „Atunci când, în zorii reci, descuiam ușile și pătrundeam în aerul greu, plin de miresme îmbătătoare, tuș, piele, clei și hârtie veche, trăgeam la o parte draperiile și priveam în jur rafturile încărcate până la refuz, teancurile de tomuri așteptând să fie triate, eram convins că omul nu înfăptuise nimic mai măreț“. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, glasul autentic al lui Hasdeu răzbate dincolo de zidurile castelului pe care avea să-l construiască pentru Lilica.
Cu „un dandism de multe ori exagerat“, își face dușmani „prin scrierile istorice și politice combative, prin articole sarcastice și adeseori injurioase, cum nimeni nu mai făcuse“, mânat de ceea ce se va dovedi, în cele urmă, o premoniție: „Cumva, îmi doream martiriul, în parte ca o aureolare a unor isprăvi care altfel riscau să rămână uitate, în parte ca pedeapsă pentru multele mele greșeli“. Infuzia de trăiri și maniera excepțională de a descrie locurile, fie că e vorba de Harkov sau Cahul, fie de Iașiul și Bucureștiul vechi împrumută din aerul timpului, evitând însă arhaismele care ar fi îngreunat lectura și reușind astfel un paradox care face din Hasdeu. Duhuri una dintre cele mai convingătoare biografii romanțate.
Autorul ei a intuit, dezvelit și recuperat ceea ce nu se vedea, tot ceea ce doar Hasdeu ar fi putut simți și gândi alături de Iulia și Lilica, alături de cele care vor învăța, în feluri diferite, să-i fie aproape până la momentul plecării la Paris.
Trăim o viață de om în aproape trei sute de pagini
Iar scrisul e unica manieră de a scoate totul la iveală, de a reorândui fragmentele din arhive, documente, cărți și mărturii, de a țese pe marginea acestora, de a recompune un chip fragmentat, căci omul e întotdeauna infinit mai mult decât ceea ce lasă să se vadă în societate, iar rănile trecutului sunt întotdeauna cel mai bine ascunse: „Scriind, simțeam cumva că trăisem atunci, cu secole în urmă, parcă știam întocmai cum se petrecuseră faptele zugrăvite. Dacă exista reîncarnare, atunci trăisem neîndoielnic atât în Evul Mediu, cât și în Antichitate, întâlnisem acele figuri ilustre care schimbaseră lumea, fusesem contemporan cu strămoșii mei. Uitasem, dar îmi puteam aminti. Poate că acesta era și darul suprem al scrisului, puterea de a-ți recupera viețile anterioare“.
Regretele nu-l ocolesc, nici față de Iulia, nici față de cea de-a doua Iulie, fiica sa, Lilica cea pentru care viața se oprește mult prea devreme: „O împinsesem până dincolo de margine, o dresasem, astfel încât, chiar și când îmi luam mâna de pe ea, ea să continue să încerce să-mi facă pe plac, să mulțumească un om imposibil de mulțumit. Am învățat-o atâtea, dar n-am învățat-o să fie fericită, pentru că nici eu n-am știut cum să fiu, deși citisem învățăturile Sfântului Augustin, care spunea că secretul fericirii este să-ți dorești ceea ce ai deja“. Umbrele fericirii se recuperează prin misticism, prin întâlniri secrete și dorința de a-și revedea fiica, prin încăpățânarea de a o reîntrupa, prin convingerea că, de oriunde s-ar afla, Lilica îi vorbește.
Pas cu pas, cu iscusință, trăim o viață de om în aproape trei sute de pagini, simțim fiorii aplauzelor „frenetice“ de la una dintre reprezentațiile piesei de teatru Răzvan și Vidra sau simțim îndeaproape tumultul copleșitor al celui care, în anii din urmă, se va pierde pe sine. Îl salvează, din nou, cu dibăcie, cel care îi oferă un cadru perfect, o vizită în cabinetul unui psihiatru de pe Strada Franceză, acolo unde însuși Hasdeu locuise cândva. E ieșirea perfectă din scenă, e salvarea care lasă loc unor semne de întrebare care învăluie totul în mister și în candoare în egală măsură. E o reverență în fața unui număr complex de magie, la finalul vieții unui om care nu a știut să fie fericit, dar care a făcut totul pentru a construi o lume mai bună pentru ceilalți. Remarcabila biografie scrisă de George Cornilă redă cititorilor un Hasdeu care, pentru a doua oară, va fascina întreaga lume.
George Cornilă, Hasdeu. Duhuri, colecția „Biografii romanțate“, Iași, Editura Polirom, 2022