„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Valentina de Angela Martin, în curs de apariție la Editura Polirom.
– Fragment –
— Vină, fată, să ce tung! îi spuse Tata Mare în după-amiaza aceea intrând în curte.
Descheiat la pieptar, cu mânecile suflecate la dușancă și cu furca pe umăr, se duse însă direct în grajd fără a aștepta răspunsul Valentinei. De parcă era cumva de la sine înțeles că nici nu trebuia așteptat.
Așezată pe un scăunel în târnaț, ea dezghioca din păstăi boabele de fasole. Plouase cam mult până la sfârșitul lui octombrie și Mama Mare nu culesese niciodată a doua recoltă atât de târziu. Noroc că de-o săptămână și mai bine s-a întors vremea, au fost numai zile cu soare și a putut lăsa păstăile afară la uscat. Acum, dacă le scormoneai, fâșâiau, atât erau de coapte. Din cauza uscăciunii deveniseră tăioase, iar tecile o răneau la degete pe Valentina când le smulgea de pe vrej: numai ce le lua la mână, că se și rupeau, pocnind ca vreascurile și împrăștiind o mică pulbere în aer, în timp ce boabele albe se desprindeau singure din ochiurile lor, sărindu-i în poală ca mărgelele.
— Da’ iuce, nu mai sta! – o zori Tata Mare, în timp ce, revenit în curte, învârtea cu nădejde roata de la fântână să scoată apă –, că mintonaș vin cliențî.
— Care clienți ?
— Care?! Brata Ilie șî Adam.
Brata Ilie era cumnatu-său, iar Adam, vecinul cu casa peste drum de cimitirul nemțesc. Cimitirului sânmiclăușenii îi ziceau „morminți“, fie că vorbeau de unul românesc, fie de unul nemțesc, totuna.
Bătrânul călca apăsat, vorbea repezit, cum nu-i sta în fire, și parcă nu voia să-i întâlnească nepoatei lui privirea, atât era de agitat.
Tata Mare o tunsese pe Valentina toată copilăria, chiar aici, pe același târnaț. Cu deosebirea că pe atunci târnațul era muruit în fiecare primăvară cu un amestec de pământ galben, paie, pleavă și baligă de cal, pe când acum era pavat cu plăci de ciment. O așeza pe un hocărli și o tundea întotdeauna „bubi“. O învelea întâi, ca la frizerie, cu un peșchir alb, îndesându-i-l cu degetele aspre pe după gât sub gulerul bluziței și, când era gata tunsă, îi dădea oglinda dreptunghiulară pe care Mama Mare o avea atârnată de un șnur roșu răsucit într-un cui deasupra lăvorului de metal. Valentina se uita în oglindă și se plăcea. Cât o tundea, Mama Mare sta în picioare lângă frizer, nu se clintea de lângă el până nu termina, de teamă ca nu cumva s-o ciumpăvească tăindu-i părul prea scurt. Mai ales când îi tăia bretonul. „Gata, gata“, făcea, „nu mai lua, gata, dăstul, amu-i bine!“.
Când era mică, Valentina credea că „bubi“ era doar un cuvânt simpatic inventat de Tata Mare pentru tunsoarea pentru copii. Avea să afle însă de la coaforul ei, Laci Aladár – la care se ducea, de ani buni, o dată pe săptămână, în strada Eminescu, la Afrodita –, că Bubikopf era o tunsoare ce fusese mult timp la modă după Marele Război. Ceea ce poate că știa și Tata Mare, că doar vorbea șvăbește și era om umblat, dar el, când o tundea, o vrăjea cu altfel de povești.
— Uită-te la mine, nu vezi că-s proaspăt tunsă și frezată? Alaltăieri am fost la coafor. Stai, să-mi dau jos cârpa din cap, că mi-am pus-o să nu mi se umple părul de praf.
Tata Mare șovăi, pe urmă se uită la ea, cu toate că neîncrezător.
— No, bine c-ai fost! Ce iei și tu după tată-tu, care, în loc să vină la mine să-l tung, să duce la ungur, pă bani. Că la mine, d-a ficea, nu-i bine.
Ungurul era Jäger Ladislau, frizer în Arad, la cooperativa Igiena situată în apropiere de Banca Națională, colț cu strada Cloșca, în buricul târgului. El locuia pe aceeași stradă cu Oteștii, dar la numărul 3. Era deci vecin cu familiile Nasta și Mureșan, atât numai că locuința lui și-a soției nu era cu fața la stradă. Stăteau în clădirea din curte, la hochparter, cum urcai treptele, pe stânga.
— Da’ ce ai, ce-i cu tine, cine te-a supărat? Mai bine du-te să mănânci. Că ți-a făcut Mama Mare păsulă cu afumătură. Mie, țușpais. Dacă vrei și tu, du-te, să nu se răcească!
— Dă-mi pace, că nu mă duc!
— O să-ți pară rău. E tare bună.
— Trăbă să țâp baliga dân ștălog.
Tata Mare arunca baliga din grajd direct în grădină pe o ferestruică pătrată. Îngrășa pământul în mod natural.
— Îmi spui și mie care-i baiul? începu să-l descoase.
— Tu n-ai auzât azsară dubașu’? C-așa o bătut duba pă uliță d-o spăriat șî cânii. Amu-i musai să ne scriem la Colectiv.
— Pe naiba, ce Colectiv?
— Îi zâce Coperativa Agricolă dă Producție. Unge ne ducem tăt natu’, cu tăt ce-avem: cu pământ, cai, vaci, oi, cocie. Dacă să lăcomesc ășcia, îmi iau dân mână șî zbicu’. Mai rămânem cu hoarăle dân ocol și cu grăgina dă lângă casă.
— Da’ n-ai zis tu că nu le dai nici o palmă de pământ?
— Am zâs, dară. Am zâs șî io, or zâs șî alțî. Am zâs tăți cândni-or cemat la Căminu’ Cultural pântru lămurire. Da’ amu-i gata, nu mai mere cu lămurirea. N-ai înțăles dă vorbă bună, ce bagă la-nchisoare!
— Stai puțin, cum vine asta?
— Așcea-s timpurile, fătuța me, ce să facem? Auz, că nici pă văruică-ta Pia n-o primit-o la școală la Bucureșci, că-i scris în dosar la ea că io mi-s chiabur.
CARTEA
„O voce spune povestea unei familii din Arad, o face să curgă lent, ca un fluviu bine așezat în matcă. Captivanta, sinuoasa istorie a familiei Otescu atrage în albia sa alte zeci și zeci de mici istorii. Se decupează astfel o Europă Centrală mai puțin cunoscută, de neuitat, prin acuratețea fiecărui detaliu. Dar și prin forța de a o proiecta pe fundalul marii istorii. O istorie rea. O recompune cu un amestec de scepticism și melancolie vocea care povestește: Valentina. Valentina.“ (Adriana Babeți)
„Valentina este marca unei familii românești care trăiește în timp de-a lungul a trei generații, iar în spațiu între Arad cu împrejurimile lui, loc matricial complex, și Viena, oraș în care s-a forjat vocația europeană a vestului bănățean al țării. Valentina evoluează subtil, mai întâi ca personaj feminin juvenil, enigmatic prin condiția de vârstă și gen, apoi ca personaj matur, coagulant, dând sens credibil și fascinant unei spițe de neam românesc.“ (Rodica Zane)
„Forță epică, intrigă bine construită, personaje memorabile, de o mare diversitate umană, socială și etnică, o scriitură suplă, în care regionalismele – bine dozate – contribuie la configurarea universului ficțional și la individualizarea protagoniștilor, romanul Angelei Martin are toate ingredientele necesare unei cărți mari. Valentina este fresca unei lumi multietnice, surprinse de-a lungul mai multor ani, în care nu doar oamenii au poveștile lor, ci și cuvintele, obiectele și numele proprii. Un roman de citit și de ținut minte, original și puternic, o veritabilă anatomie a supraviețuirii în timpuri potrivnice.“ (Carmen Mușat)