Acum, cât mai este zăpadă și gheață pe afară, e momentul potrivit pentru a sta liniștiți la căldură, cu o carte în mână. Așa că ne-am gândit că nu ar strica deloc la acest început de an o serie de recomandări de lectură, din diverse domenii, pentru fiecare dintre noi. De la lucrări științifice la literatură, de la clasici la noi apariții, sperăm ca titlurile de mai jos să se potrivească tuturor. Lectură plăcută!
Alasdair Gray, Sărmane creaturi
Roman distins cu Whitbread Novel Award și The Guardian Fiction Prize
Traducere din limba engleză și note de Magda Teodorescu
Ce secret straniu a făcut-o pe bogata, frumoasa, impetuoasa Bella să i se pară irezistibilă lui Archie McCandless, un student la medicină sărac? Să fi fost originea ei misterioasă în casa monstruosului său prieten Godwin Baxter, geniul a cărui voce putea perfora timpane? Această poveste despre dragoste adevărată și cutezanță științifică poartă cititorul din sălile de operații private ale Glasgow-ului de la sfârșitul epocii victoriene prin cazinouri pentru aristocrați, drojdia Alexandriei și un bordel parizian, pentru a ajunge la un apogeu întrerupt într-o biserică scoțiană.
„Cel mai important romancier scoțian de la Sir Walter Scott încoace.“ (Anthony Burgess)
„O carte splendidă, captivantă… un triumf al ventrilocvismului literar.“ („New Statesman & Society“)
„Spiritual și încântător scris.“ („The New York Times Book Review“)
Andreï Makine, Calendarul unei vechi iubiri
Autorul bestsellerului Testamentul francez
Traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici
Romanul Calendarul unei vechi iubiri spune povestea lui Valdas Bataev, care se vede obligat să înfrunte, încă de tânăr, evenimentele tragice ale epocii sale – secolul XX, un secol de furie și sânge. Dar în mijlocul furtunii, Valdas reușește să se sustragă cruzimii lumii: o iubire clandestină într-o paranteză fericită, între calendarul pe stil vechi al Rusiei țariste și noua cronologie impusă de „constructorii unui viitor luminos“. O capodoperă extrem de concisă, acest roman despre trădare, sacrificiu și mântuire ne face să retrăim, la nivel uman, dramele Istoriei: revoluții, conflicte planetare, diferendele de după încheierea războiului. Și totuși o tramă secretă, dincolo de atrocele comedii umane, ne eliberează de influența acestora, conferind o dimensiune infinită efemerității unei iubiri rănite.
„Dacă opera lui Andreï Makine este irigată de o varietate de surse de inspirație, unul dintre firele roșii care leagă romanele sale constă în trasarea destinelor neobișnuite ale unor oameni obișnuiți prinși în inima frământărilor Istoriei.“ („Le Figaro littéraire“)
„Într-o limbă cizelată, cel mai siberian dintre academicienii francezi urmărește destinul haotic al unui bătrân rus marcat pentru totdeauna de prima femeie pe care a strâns-o în brațe. Un frumos roman slav pe stil vechi, extrem de melancolic, dublat de o incursiune în evenimentele tulburi ale secolului XX și de un joc subtil cu timpul.“ („Le Monde“)
„Prins între focul Revoluției Ruse și cel, adesea mai arzător, al primilor fiori ai dragostei, eroul stendhalian din Calendarul unei vechi iubiri, al douăzecilea roman al lui Andreï Makine, ne povestește viața lui furtunoasă. Autorul Testamentului francez ne antrenează într-o traversare telescopică și romantică a secolului XX.“ („Le Devoir“)
Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484 (ediție nouă)
Ediția a IV-a
Prefață de Mircea Eliade
Postfață de Sorin Antohi
Traducerea textelor din limba latină de Ana Cojan și Ion Acsan
„Ne găsim în prezent la răscrucea a două epistemologii: prima, cu rădăcini încă în epoca Luminilor, crede că progresul științific este cumulativ și că omenirea va sfârși prin a descoperi cândva Adevărul; a doua, care nu există decât de un sfert de secol, consideră că toate viziunile asupra lumii sunt valide, că toate se află departe de Adevăr și că între ele nu există continuitate. Conform acestei epistemologii, viziunea asupra lumii specifică Renașterii și aceea a științei moderne, deși aflate în succesiune cronologică, ar fi pur și simplu incomensurabile.
Știința renascentistă, căreia îi sunt examinate aici principiile generale, este un sistem coerent, întemeiat pe dimensiunea spirituală, pneumatică a lucrurilor. Această dimensiune este una reală. Sunt oare atunci de asemenea reale operațiile intersubiective, a căror existență este afirmată de magie? Într-un anume sens, se poate spune că da.
Dacă însă științele renascentiste nu sunt lipsite de o «valoare de întrebuințare», de ce a trebuit să intervină schimbarea revoluționară care, începând cu secolul al XVII-lea, le-a tulburat și apoi le-a distrus?
Revoluția științifică europeană care a condus la anihilarea științelor renascentiste se bazează pe factori religioși, lipsiți de orice legătură cu științele înseși. Și tot de către religie sunt antrenate societățile europene într-o aventură riscantă ale cărei consecințe suntem încă departe de a le putea evalua.“ (Ioan Petru Culianu)
Daniela Ulieriu, Regele din Bissap
Un covor țesut de o bunică dintr-un sat din Oltenia și un Ndop, o țesătură sacră, lucrat de ultimul artizan bamileke din Camerun, devin vasele comunicante a două culturi diferite, dar care au în comun simbolurile și un întreg imaginar încărcat cu sensuri mai mult sau mai puțin vizibile. Însă nebănuite sunt căile pe care cele două ajung să se asocieze. O căsnicie de zece ani armonioasă, cu vacanțe și vizite în cele mai râvnite locuri de pe planetă și o situație materială de invidiat, o lume cât se poate de concretă și firească pentru un cuplu, se sfârșește brusc în urma unei întâmplări cu consecințe grave pentru Iris, care se hotărăște să fugă din țară. Se angajează la Paris la o fundație ce o trimite să lucreze în Camerun, unde va contribui la promovarea unui rege bamileke. Pentru a putea face asta însă, trebuie să treacă printr-o inițiere, fapt care se dovedește a avea o miză dublă.
Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt, România interbelică. Modernizare politico-instituțională și discurs național
„Volumul de față cuprinde 17 studii concentrate pe câteva dintre direcțiile esențiale menite să ofere o înțelegere cât mai complexă a României interbelice, din perspectiva politico-instituțională și a discursului național dedicat modernizării. Lucrările reflectă stadiul actual al cunoașterii, dar și noile direcții de cercetare, în special în istoria administrației, istoria tineretului, istoria politicii sociale sau perspectivele asupra relației dintre stat și biserică. Fără să pretindă că oferă un bilanț complet asupra unui domeniu de cercetare altfel bine structurat, volumul ar putea constitui mai curând punctul de plecare pentru o nouă generație de istorici care să-și îndrepte atenția către această epocă, atât de importantă pentru istoria contemporană a României: pentru că România de astăzi a fost în multe privințe fondată în perioada interbelică, când pentru prima dată majoritatea românilor au locuit într-un singur stat.“ (Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt)
Construind România Mare. Democrație, integrare, birocratizare • O societate în mișcare spre noi orizonturi. Feminism și tineret • Credința și credincioșii în societatea de masă. Biserica și statul • În căutarea unei noi Românii. Elitele politice și discursurile modernizatoare • O Românie nu doar pentru români • Minoritățile naționale sau ceilalți 30% • România Mare între declin democratic și catastrofă
Steven Maras, Scenariul de film. Istorie, teorie și practică
Coeditare cu UNATC PRESS
Traducere de Lucian Georgescu (coord.) și Andreea Borțun
Prefață și note de Lucian Georgescu
Cuvânt înainte la ediția în limba română de Steven Maras
„Printr-un remarcabil efort academic, volumul de față ne provoacă să înțelegem ce este scenariul de film și ce implică scrierea lui. Este un studiu al discursului despre scenariul de film și scenaristică din perspectiva diacronică a poziționării textului pentru marele ecran în procesul de producție de la începuturi și până astăzi. Cartea lui Steven Maras este o lucrare importantă, limpede și extrem de bine articulată.“ (Adrian Martin, Monash University)
„Un text de o valoare inegalabilă pentru cei interesați de domeniul scenaristicii, fie ei cercetători, profesori, studenți sau practicieni. O lucrare extrem de originală, complexă și fără rival ca amploare, o contribuție substanțială la discursul academic despre scenariu.“ (Jill Nelmes, University of East London)
„Este una dintre cele mai importante lucrări academice dedicate scenaristicii, dacă nu chiar cea mai importantă, prin abordarea integratoare a celor trei domenii fundamentale, demers sisific, dus magistral până la capăt. Cartea lui Maras înseamnă «1.001 de cărți într-una singură».“ (Lucian Georgescu, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“)
Dimitrie Cantemir, Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte
Stabilirea textului latin de Dan Slușanschi și Liviu Stroia
Ediție îngrijită și traducere de Vlad Alexandrescu
„Lectura capodoperei lui Dimitrie Cantemir ne aduce în fața constatării unui foarte subtil parcurs filosofico-teologic, care, pornind de la evocarea diverselor facultăți de cunoaștere ale omului, conchide asupra deschiderii intelectului către un adevăr simplu. Ce este acest adevăr simplu? El este contemplarea chipului divin în om, prezent prin intermediul semințelor de adevăr sădite în intelect, cu ajutorul cărora acesta se înalță deasupra mărcilor vizibile către chipul inefabil, deasupra reprezentărilor către nereprezentabil. Așa cum, în încercarea de a-l cunoaște pe Dumnezeu, omul depășește calea catafatică spre cea apofatică, deschizându-se către o contemplație impregnată de iubire, cunoașterea de sine a omului depășește condiția reprezentării sau a imaginării, închipuind o antropologie apofatică, singura capabilă să dea seamă, per speculum et in aenigmate, despre demnitatea sufletului intelectual «care poartă asemănarea lui Dumnezeu și Chipul Făurarului, prin condiție, mai nobil și mai distins decât înșiși Îngerii».“ (Vlad Alexandrescu)
Paul Țanicui, Bob în Țara Tuturor. Cartea iepurelui de Crăciun
Vârsta recomandată 11+
Cu ilustrații de Vladimir Alexandru Chircă
Conține rețeta pentru cea mai bună turtă dulce din lume.
Bob în Țara Tuturor e cartea iepurelui alb de Termonde, Bob pe numele lui, care-și dorește o nouă condiție – din simbol al Paștelui vrea să devină o marcă a Crăciunului și vrea să fie recunoscut ca atare. Cu această dorință arzătoare în suflet, dar fără să aibă habar ce-l așteaptă, pornește într-o călătorie inițiatică spre Țara de Gheață pentru a se întâlni cu faimosul Consiliu al Renilor, singura entitate în stare să-i preschimbe visul în realitate. Drumul e lung și anevoios. Se rătăcește, e atacat, ținut captiv, aproape gata să moară de foame și frig. Dar totodată întâlnește ființe de la care învață să se orienteze și deprinde curajul, bunătatea, detașarea și un pic din misterul lumii ca, atunci când i se va cere, să fie gata să prepare cea mai bună turtă dulce dintre câte există.
John Steinbeck, Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea
Premiul Nobel pentru Literatură 1962
Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu
Scurta domnie a lui Pépin al IV‑lea este o satiră politică extrem de amuzantă și atipică în ansamblul operei lui Steinbeck. În Franța secolului XX, comunismul și‑a pierdut în întregime forța contestatară și spiritul de revoltă. De aceea, toate partidele politice cad de acord că singura mișcare ce i‑ar putea reda gloria de altădată este restaurarea monarhiei. Așa se face că Pépin Héristal, astronom amator și jalnic urmaș al lui Charlemagne, se trezește – peste noapte și împotriva voinței sale – rege. Deranjat de absența intimității, de disconfortul șederii la Versailles și de lipsa de putere a unui rege de paie, Pépin al IV‑lea își petrece cea mai mare parte din timp făcând escapade cu motoscuterul, deghizat în cetățean obișnuit, pentru a afla părerile poporului. Când hotărăște însă să-și asume rolul de monarh și propune reforme incomode, lucrurile iau o întorsătură urâtă.
„Unul dintre gândurile sub care stă romanul lui Steinbeck este că șotronul politic e unul dintre cele mai vii spectacole ale ridicolului. Asta mai cu seamă când spectacolul implică ungerea unui anume Pépin Arnulf Héristal (quel nom, mon Dieu!) ca rege al Franței în plin proiect republican. Suirea lui pe tron e un gest revizionist în care se ghicesc sâmburii farsei. Cu atât mai mult cu cât printre actanții de pe scena politică a Franței se numără radicalii conservatori și conservatorii radicali, centriștii de dreapta și centriștii de stânga, ateii creștini și creștinii atei. Și dacă ar fi doar ei. Numai că în același peisaj mai apar staliniști, troțkiști și hrușciovnici, spre a nu mai vorbi de câteva stafii ale desuetudinii istorice: vercingetorieni, merovingieni, carolingieni, capețini, burgunzi, orléaniști, bourboni și bonapartiști. Parodia istorică nu s-a ridicat foarte des la cotele atinse de Steinbeck în Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea.“ (Radu Paraschivescu)
„O satiră savuroasă… incitantă… extrem de amuzantă.“ („Saturday Review“)
J.D. Salinger , De veghe în lanul de secară (ediție nouă)
Ediția a V-a
Traducere din limba engleză de Cristian Ionescu
Aflată de ani de zile în topul preferințelor cititorilor din România, De veghe în lanul de secară continuă să fie cartea de căpătâi a adolescenței. Ce poate fi uimitor pentru tinerii care o citesc acum, la 16 ani, și ai căror părinți s-au născut, probabil, în aceeași perioadă ca și romanul, e că trec prin aceleași episoade, angoase și mirări precum Holden Caulfield. Doar că el nu folosea atât de des cuvântul „cool“ și nu naviga pe Internet. Iar când simțea nevoia s-o sune pe fata de care era îndrăgostit, ori renunța, pentru că nu avea chef, ori intra în prima cabină de telefon. Problemele lui rămân însă, și chiar și modul în care sunt rezolvate: prin revoltă, prin negare sau, uneori, prin ignorarea lor. Există voci care se întreabă de ce totuși a avut romanul un succes atât de uimitor, în toată lumea și, deja, de atâția ani. În fond, nu e singura carte care-și păstrează prospețimea cu trecerea timpului. E vorba despre altceva, un ceva despre care s-au scris zeci de mii de pagini. Ceva imposibil de sintetizat într-o scurtă prezentare. Poate, pur și simplu, e o carte foarte-foarte bună. Atât. Alăturați-vă milioanelor de tineri care au citit-o și veți înțelege.
Cédric Gras , Alpiniștii lui Mao
Traducere de Nicolae Constantinescu
În 1953, Edmund Hillary și Tenzing Norgay au cucerit cel mai înalt pisc din lume urcând din Nepal. În schimb, versantul tibetan al Everestului rămânea un mister. Încercând să-l escaladeze, britanicii Irvine și Mallory pieriseră în 1924, iar trupurile nu le mai fuseseră găsite.
După ce a ocupat Tibetul în 1951, China comunistă făcea mari eforturi să-l integreze. Escaladarea feței nordice a Everestului și înfigerea în vârful său a drapelului chinez păreau a fi un mijloc firesc de a desăvârși anexarea noului teritoriu. Partidul a ales câteva zeci de tineri proletari, dintre care mulți nu mai văzuseră niciodată un munte de aproape, și i-a trimis în Uniunea Sovietică să se inițieze în alpinism. În 1960, după o amânare de un an cauzată de revoltele din Tibet, o expediție chineză pornește să cucerească Everestul dinspre nord și să așeze sus în vârf bustul președintelui Mao. Cartea lui Cédric Gras spune povestea aproape de necrezut a celor puși să îndeplinească această misiune măreață.
Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului (ediție nouă)
Ediția a IV‑a
Traducere de Tereza Culianu‑Petrescu
Cuvânt înainte al autorului
Postfață de H.‑R. Patapievici
„Cercetarea de față își propune să studieze miturile vehiculate de un grup specific de curente religioase: le-am numit «dualisme ale Occidentului» pentru că timp de mai bine de un mileniu au fost ținta unei preocupări constante din partea bisericilor creștine. Sistemele gnostice, Marcion, maniheismul, paulicianismul, bogomilismul și catharismul – aceasta este în mare succesiunea cronologică a curentelor respective, succesiune care pare să implice… o filiație directă sau indirectă. Dar problema raporturilor de dependență dintre «dualismele Occidentului» nu va fi examinată aici decât la nivelul structurilor mitologice.
Miturile gnostice, în virtutea unei reguli simple de generare, exploatează un număr foarte mare de posibilități logice prezente în secvențele lor, recombinându-le aproape întotdeauna într-o manieră nouă. S-ar spune că, odată pus în funcțiune, sistemul are tendința de a-și epuiza toate virtualitățile. Într-adevăr, maniheismul pleacă de la o ipoteză aflată doar marginal în gnosticismul care-l precedă, explorându-i până la capăt consecințele. Începând cu Marcion, dualismele Occidentului vor supune Biblia unei exegeze dualiste ce pare să utilizeze toate posibilitățile sistemului. Acesta însă continuă să funcționeze timp de secole în alte curente de gândire. În secolul al XVII-lea, drumurile Occidentului se încrucișează din nou cu cele ale dualismului. Prin ocolișuri bizare, gnoza ajunge la Goethe, apoi la Hegel. De aici înainte, sistemul însuși se pune din nou în funcțiune. Romanticii sunt în același timp creatori de mituri de aparență gnostică și exegeți oarecum marcioniți ai Bibliei. Iar dezbaterea asupra gnozei a fost relansată recent în științele politice și în filosofia științei, mai ales a biologiei.“ (Ioan Petru Culianu)
„Potrivit cu abordarea lui Culianu, istoria religiilor nu trebuie să fie văzută ca o dezvoltare hegeliană, o transmitere istorică de idei, și nu există așadar evoluție sau condiționare a dezvoltării religioase de către factori sociali sau politici, ci numai o desfășurare continuă de posibilități ce se află în așteptare în componentele de bază ale anumitor sisteme.“ (Moshe Idel)