Nu, nu exista nici un fel de legatura. Chiar este amuzant intr-un fel, pentru ca am scris acest roman, in care este vorba despre tot felul de accidente, in care fiecare vorbeste despre accidente. Ei, bine, tot accidental am dat peste o nota de subsol intr-un studiu de fizica in care se spunea ceva de genul „cf. Dieter Zeh“. Si asta era numele meu, asa ca am fost putin socata, nu stiam ca exista acest tip si ca, mai ales, are aceasta teorie a universurilor multiple, despre care este vorba in roman.
Te-am intrebat asta gindindu-ma ca nu se poate sa nu existe o legatura, pentru ca in carte fizica nu este doar un fundal pentru actiune, ci face parte din carte, iar tu stii foarte bine despre ce vorbesti. Cum ai lucrat pentru Schilf?
Pentru inceput, m-am ocupat putin de fizica, dar nu in sens matematic, ar fi fost prea complicat pentru mine, mai degraba intr-un mod amatoristic. Am facut-o mai mult din amuzament si asta m-a tinut un an sau doi. Am descoperit astfel ca multe dintre topicurile fizicienilor au valoare filosofica si asta m-a interesat indeosebi. Nu atit partea de stiinta naturala, cit punctele in care se intersecteaza cu filosofia. Am citit citeva eseuri, am vorbit cu oameni. Cind m-am apucat insa de roman, am devenit mai aplicata: am inceput sa citesc studii si carti, chiar daca nu dintre cele scrise pentru profesionisti, ci mai degraba de popularizare. La un moment dat, am intilnit un profesor de fizica. Chiar simteam nevoia unui astfel de ajutor, aveam niste intrebari la care cautam raspunsuri. In acelasi timp, imi doream foarte mult sa aflu de la el mai multe despre viata privata a lor, daca merg in puburi si despre ce vorbesc, ce fac in timpul liber etc. Nu cunosteam nici un fizician si nu eram sigura daca ei, cind se intilnesc, vorbesc despre chestii filosofice. „Ei, da, vorbim si despre asta“, mi-a spus, si atunci m-am linistit.
Ce-mi spui tu acum imi aminteste de ceea ce am citit despre stilul de lucru al lui Ian McEwan, un prozator cu care mie mi se pare ca te asemeni din acest punct de vedere.
Posibil. Ma gindesc ca ceea ce fac eu acum e un fel de mestesug. E arta, dar implica si obsesia de a o face intr-un mod cit de poate de profesionist, de a fi foarte atenta la detalii.
Mi-ar placea sa-mi spui cite ceva despre relatia dintre Sebastian si Oskar. Sint niste personaje foarte bine construite, dar ce ma intereseaza pe mine este cum vezi tu relatia dintre ei, pe care o anticipezi inca din primele rinduri ale cartii, dezvoltind-o pe parcurs, dar fiind atenta sa nu dai mai mult decit cite o „lingurita“ din adevar.
Relatia dintre ei este, intr-adevar, ceva mai mult decit o simpla prietenie. Dar cred ca este vorba totusi mai mult despre prietenie, decit despre erotism.
E mai multa prietenie decit erotism? Nu as fi zis.
Da, este mai degraba prietenie. Cartea nu spune niciodata cit de departe merge legatura dintre ei, desi, din punctul meu de vedere, ei chiar au fost amanti. Iar relatia dintre ei este centrul cartii, tot restul graviteaza in jurul lor. Pentru mine, iubirea intre doua persoane, mai ales atunci cind are si o dimensiune imposibila, este un subiect fascinant, de aceea si apare in toate romanele mele. Intotdeauna scriu despre acea iubire care nu poate fi implinita, care se loveste mereu de obstacole. Oskar si Sebastian au un fel de legatura homosexuala, dar Sebastian nu este tocmai implicat in povestea asta, asa ca intre ei va fi intotdeauna o bariera. De altfel, chiar cred ca subiectul romanului este iubirea imposibila. Oamenii care sint protagonistii unor astfel de relatii in viata lor adevarata vor dezvolta niste energii aparte, tocmai pentru a incerca sa compenseze neimplinirea iubirii. Este exact ce fac Sebastian si Oskar: relatia lor nu poate inainta din cauza unor bariere evidente, asa ca fiecare dintre ei devine fanatic in stilul lui, fiecare cu propriul obiect spre care isi indreapta pasiunea. Ma fascineaza foarte mult oamenii care isi dezvolta o pasiune tocmai pentru ca undeva, in viata lor, exista o iubire care nu se lasa implinita.
O iubire care risca sa devina mai periculoasa chiar decit ura.
Exact, chiar daca devine agresiune, iubirea poate dura neimaginat de mult. Este ceea ce, in ultima instanta, i se intimpla lui Oskar. Sufera mai tot timpul, pina cind iubirea se transforma in ura.
Sint de acord cu tine, Schilf este si un roman despre dragoste, dar nu cred ca poti spune ca nu este un roman politist.
Asa este, nu pot. Personajul detectivului Schilf face din roman o poveste politista.
In plus, Schilf este foarte, foarte clasic: cu o anumita carisma, intuitiv, genial, asa cum ne-au invatat romanele politiste si, mai ales, filmele politiste clasice.
Exact. Intr-un fel, in Schilf se string cam toate cliseele pe care le stim despre detectivi. Poarta pina si celebrul trenci. Asta face ca, pe de o parte, sa avem de-a face cu un roman politist tipic. Pe de alta parte, sint de parere ca in roman se mixeaza doua genuri literare total diferite. Gindeste-te ca toti cei care lucreaza pentru politie sint intr-o oarecare masura grotesti, toti par a face parte dintr-un singur ansamblu, iar asta este partea politista a cartii, in opozitie cu cea psihologica, in care exista personajele credibile, bine construite, cu suflet si minte, asa cum sint Sebastian, Oskar, Maike. Sint ca doua lumi diferite, ca doua universuri, doua tipuri diferite de literatura. Asta am vrut sa fac.
Iar cind te referi la personajele din lumea „politiei“, perspectiva ta se schimba si devii foarte cinica.
Asa este, cind scriu despre ei, o fac cu cinism, chiar cu sarcasm. Ca sa nu mai spun ca pe Rita Skura, de exemplu, chiar am simtit nevoia s-o distrug, pur si simplu. Biata fata! Zici ca nimic nu-mi face o mai mare placere decit sa dau in ea.
Dar de ce?
Habar nu am. Si nu vreau sa se inteleaga ca nu-mi simpatizez personajul, dimpotriva. Dar cred ca am facut-o sa ma distrez. Eram atit de relaxata cind ajungeam la Rita – romanul asta a fost un chin pentru mine, am muncit la el mai bine de trei ani, timp in care am avut tot soiul de crize, m-am blocat etc. –, incit simteam ca atunci puteam sa scap de toate frustrarile dind in ea. Asta este si pentru ca nu m-am simtit tocmai firesc cu povestea politista, nu e tocmai punctul meu forte, de obicei nu scriu asa ceva, asa ca mi-a fost mai simplu sa o fac intr-un mod ironic, nu suta la suta asa cum o cere un roman politist. Pentru mine, ironia este modul in care ma distantez de poveste.
Acesta este si motivul pentru care ai optat pentru un personaj clasic, in cazul lui Schilf?
Nu chiar. Schilf e clasic doar la suprafata. Daca inaintezi, observi ca de fapt e un foarte complicat mecanism psihologic. Nu mi-a fost neaparat mai usor cu aceasta suprafata clasica. Biografia si personalitatea lui nu au de fapt nimic de-a face cu povestea politista. Pentru mine, Schilf este cineva.
Revenind putin la Rita, este totusi ceva ce o face simpatica: are un motan pe care il iubeste foarte mult. De ce ai simtit nevoia acestui mic detaliu?
Nu as putea sa explic chiar pina la capat. Intr-o oarecare masura, a venit in momentul in care scriam, deci nu pot spune cu certitudine ca a venit de undeva. Dar toata cartea este construita pe aceasta metafora a pasarilor. Pisica este inamicul natural al lor. Rita este inamicul natural al intregii lumi. Asa ca pisica este un fel de simbol al situatiei ei, pentru ca pisicile sint izolate, dar si foarte independente, sint intotdeauna pe cont propriu, sint adorabile pe de o parte, dar pe de alta sint atit de indecente. Cred ca acesta ar fi motivul pentru care singurul partener loial al Ritei este o pisica.
Asemeni ciinilor in unele filme politiste.
Exact.
Cum a fost receptata aceasta carte in Germania? A fost considerata roman politist?
Greu de spus. Ziarele au tratat-o ca pe un roman politist, ceea ce nu mi s-a parut tocmai corect, cititorilor obisnuiti nu prea le-a pasat daca citesc un roman psihologic sau unul politist. Pe scurt, as spune ca presa a incercat sa bage romanul intr-o categorie, au gasit acolo un detectiv, deci e roman politist, in timp ce cititorii obisnuiti au deschis pur si simplu cartea si au incercat sa-si dea seama daca le place sau nu.
Stiu ca ai fost in Bosnia. Cit timp ai stat acolo?
Am fost de mai multe ori, deci nu pot spune cit am stat in total. Cea mai lunga sedere a mea acolo a fost de patru luni, cred ca adunate perioadele cit am stat acolo ar face un an sau mai bine.
Ai fost acolo ca scriitor?
Mai degraba dintr-o dorinta personala. De fapt, nu am avut un motiv anume pentru a merge in Bosnia. O data am fost acolo pentru ca am avut un stagiu de pregatire, asa cum au toti cei care studiaza Dreptul. Am lucrat o perioada in Sarajevo, dar in rest am mers acolo pentru ca asa mi-am dorit, fara a avea un scop anume.
Totusi, ai scris o carte despre asta.
E drept. E un fel de, sa-i spunem, jurnal de calatorie. Nu e o fictiune, ci un jurnal pe care l-am tinut in timpul celor patru luni, cit am facut inconjurul tarii. Deci nu e o fictiune, dar in acelasi timp am incercat sa am o abordare poetica, adica sa ma apropii nu de un documentar, ci de un poem.
Am citit in „Le Monde“ un articol al tau, in care vorbesti despre armata, despre armata Germaniei. Si spui ca aceasta continua sa fie un tabu.
Dupa cum stii, Germania nu a mai avut armata dupa cel de-al doilea razboi mondial. Cind au reintrodus serviciul militar, a existat un puternic curent de opozitie fata de asta. Reprezentat mai ales de intelectuali si de oameni de stinga. Spuneau ca Germania ar trebui sa tina cont de responsabilitatea ei in istoria secolului XX si sa nu mai aiba serviciu militar. Si, mai ales, sa nu trimita militari in misiuni externe. Dar armata a fost reintrodusa, de doi-trei ani militarii sint trimisi in misiuni externe. Problema nu este daca e bine sau rau, ci ca nu se vorbeste despre asta. In acest timp, avem militari trimisi in afara pentru ceea ce se cheama „cauze umanitare“, dar societatea nu vrea sa stie nimic despre asta. Cred ca e cam periculos. Trebuie sa ai o viziune limpede asupra lucrurilor pe care le faci. Daca iei o decizie, atunci trebuie sa o sustii cu niste argumente. Deci mi-ar placea foarte mult sa reusesc sa revitalizez o discutie despre armata. A inceput oarecum, de citeva saptamini se scrie si in presa, au fost trimisi reporteri in Afganistan care vorbesc despre soldati, despre ce se intimpla acolo. Cred ca asta ar trebui sa conduca si la o discutie cu tema: „Chiar ne dorim asa ceva? Ce rost are totul? Se intimpla cu un scop?“. Intrebarile astea nu sint deloc simple din punctul meu de vedere.
Conteaza in Germania opinia unui scriitor despre un subiect cu interes public?
Nu asa de mult cum conta in urma cu niste ani. In anii ’60-’70, scriitorii, mai ales figurile importante precum Gunter Grass, Martin Walzer, erau tratati ca instante morale importante. Oamenii ii priveau ca pe niste preoti, ca pe niste profeti care simt ce e bine si ce e rau, pentru a transmite asta oamenilor. Nu mai e deloc asa, dar oricum conteaza daca un scriitor isi exprima opinia. Marele avantaj al unui scriitor este ca el sau ea nu este integrat(a) in sistemul mediatic. Daca un scriitor scrie ceva pe un subiect politic, poti fi sigur ca el este cu adevarat independent. Daca insa un jurnalist lucreaza in mod permanent pentru un trust media, atunci opiniile lui trebuie sa corespunda, mai mult sau mai putin, cu cele ale trustului. Am prieteni care lucreaza in presa si stiu ca ei nu sint 100% liberi in ceea ce spun. Intr-un fel, oamenii rasufla usurati cind citesc opinia unui scriitor, pentru ca aceasta va fi diferita intr-o oarecare masura de opinia generala si de chestiile pe care le aud zilnic.
Pentru ca tot ai amintit de Gunter Grass. Acum doi ani, publicatiile din Romania au consumat multa energie scriind despre el si despre inrolarea sa in S.S. Cum s-a consumat cazul in Germania?
A fost un scandal. Acum oamenii s-au cam saturat de povestea asta si au inceput s-o uite. Dar a fost un scandal si a durat neobisnuit de mult. Lumea a vorbit luni intregi despre asta. Oamenii chiar au fost dezgustati. Mi-a parut rau de el, ca persoana. Dar chiar cred ca a gresit enorm si nu ma refer doar la trecutul sau nazist, ci si la faptul ca s-a apucat sa marturiseasca intr-un interviu care trebuia sa preceada biografia sa (este vorba despre volumul Decojind ceapa, aparut in 2007 la Polirom, in traducerea lui Victor Scoradet – n. red.). In acest interviu, el a detaliat acea parte din carte in care abordeaza subiectul trecutului sau si relatia sa cu S.S. Si asta a dus, de altfel, la scandal. Poate nu ar fi trebuit sa procedeze asa, sa stea in fata reporterului si sa povesteasca despre trecutul sau. Poate dupa a fost judecat cam aspru. Oricum, scandalul asta a durat incredibil de mult. In realitate, nici nu s-a vorbit neaparat despre Gunter Grass, ci despre problemele noastre inca nerezolvate, despre trecutul nostru inca insuficient clarificat. Sintem la a patra generatie care a crescut intr-o societate normala, responsabila, iar aceasta generatie nu se mai simte deloc ingradita, pentru acesti oameni perioada nazista tine de istorie. Altii insa sint de parere ca trebuie sa continuam sa ne simtim vinovati. Intr-un fel s-a vorbit despre asta, iar Gunter Grass a devenit un pion in acest joc.
E de inteles, ma gindesc, pentru ca Gunter Grass chiar a fost un simbol.
Exact, iar scandalul asta tocmai din aceasta cauza a izbucnit. Gunter Grass a vorbit intotdeauna deschis despre cum a fost indoctrinat de ideologia nazista. Ceea ce nu a spus niciodata a fost acest mic detaliu, ca a facut parte din S.S. pentru citeva saptamini. El a fost perceput intotdeauna ca fiind simbolul „noii Germanii bune“, si multi l-au urit pentru anumite motive intreaga viata. Gunter Grass avea intotdeauna pareri politice, vorbea deschis, le-a creat unora probleme, asa ca acestia s-au vazut intr-un fel razbunati. Pentru unii, a fost o usurare ca aceasta uriasa instanta morala nu era chiar suta la suta curata. Au gasit o pata si au tot insistat pe asta. L-au vrut jos de pe soclul pe care a fost ridicat intotdeauna.
Crezi ca situatia este similara cu cea a lui Milan Kundera?
Nu stiu foarte bine ce s-a intimplat cu Milan Kundera, nu e inca prea clar ce s-a intimplat. Mai mult, el a spus ca nu e adevarat si ca asta nu s-a intimplat niciodata. Nu cred ca e tocmai aceeasi situatie din cel putin un motiv: Kundera nu a fost niciodata prea implicat in aceasta discutie asupra responsabilitatilor istorice, in timp ce Gunter Grass a fost intens implicat. Gunter Grass obisnuia sa spuna: „Uitati-va la mine, am avut simpatii naziste, iar acum sint democrat“. Cind faci ceva de genul asta, fiecare amanunt din biografia ta devine extrem de important. Kundera nu a fost o figura atit de importanta in acest proces, asa ca as spune ca, pe undeva, responsabilitatea sa a fost ceva mai mica, ceea ce nu inseamna ca, in cazul in care chiar a facut ceea ce se spune ca a facut, ar fi prea dragut.
E foarte dificil sa transformi un text al tau in scenariu
Hai sa revenim la literatura. Ma intreb daca Schilf ar putea deveni film pentru ca este foarte cinematografic.
Exista o companie germana, destul de mare, care a cumparat drepturile de ecranizare, au facut un scenariu, dar nu mi-a placut. Nu am fost prea incintata de ce le-a iesit, asa ca vom vedea daca va merge sau nu.
Scrii tu scenariul?
Nu indraznesc. In primul rind, e diferit de a scrie un roman si, in al doilea rind, e foarte dificil sa transformi un text al tau in ceva atit de diferit. Nu as avea suficienta distanta pentru a face asta. Dar oricum vreau sa am un cuvint si dreptul de a spune: „Nu e chiar ceea ce-mi doresc, mai incercati“.
Te-am intrebat asta si ca sa ne apropiem de ultima intrebare: deseori am observat ca se face o paralela intre literatura ta si celebrul film Alearga, Lola, alearga. La un festival de la Melbourne, de exemplu, lectura ta era anuntata prin: „Rennt, Juli, rennt!“. Te reprezinta in vreun fel acest film?
Nu cred ca are sens. Chiar daca filmul este reprezentativ pentru o generatie, e foarte… nouazecist. In zece ani citi au trecut de atunci, lucrurile s-au mai schimbat, cu greu ma pot identifica cu ceva din acest film. Poate or fi ceva similaritati in ceea ce priveste stilul, in ideea de a spune aceeasi poveste din unghiuri diferite, in crearea unui soi de paralelism si intr-un anume tip de apropiere de poveste. Dar personajul din Lola rennt si mica poveste din film nu sint deloc genul meu. Inteleg ca filmul o fi reprezentat ceva in anii ’90, dar s-a terminat.