„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Tokyo Decadence de Ryū Murakami, în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom. Seria Actual, traducere din limba japoneză de Roman Pașca.
— Fragment —
Mă duc să vorbesc cu un coleg din redacția sport.
— Auzi, tu-l știi pe Yoshihiko Takahashi, jucătorul de baseball de la Hiroshima Carp?
Oare ce naiba fac? În fiecare seară primesc telefoane – un amestec de rugăminți și amenințări – de la tipa care m-a dat în judecată; singura comunicare cu nevastă-mea e câte un ordin scurt prin care-mi cere să trimit ba una, ba alta pentru copii acasă la părinții ei; mă așteaptă cincisprezece kilometri de peliculă de montat; iar eu stau acum să aranjez o întâlnire cu un jucător de baseball profesionist. Cât îl invidiez pe cerșetorul din Calcutta care n-are altceva de făcut decât să stea cu mâna întinsă toată ziua ca să supraviețuiască încă o zi. El nu face decât strictul necesar.
— Nu personal. De Carp se ocupă redacția de la filiala din Hiroshima. De ce?
— E o poveste lungă. Poți să mă prezinți cuiva de-acolo?
— Nici o problemă, da’ care-i treaba? Ai de gând să faci rost de autograful lui Takahashi ca să seduci cu el vreo fană tinerică, nu-i așa? O să te coste.
— Ce n-aș da să fie atât de simplu și de inocent.
— Ai avut la un moment dat niște țigări italienești rare, mai ții minte? Aia vreau la schimb.
— Stai un pic. Alea nu-s de vânzare. Nu se găsesc nici măcar la duty-free în străinătate!
— Doar știi prea bine că mă dau în vânt după țigările fără filtru! Toate campaniile astea din ultima vreme cu renunțatul la fumat – e doar o conspirație a companiilor farmaceutice și de publicitate ca să…
— Am primit țigările alea de la un pianist când eram la o filmare în Italia. Mi-a dat un singur pachet!
— Au fost excelente.
— Nu vrei mai bine bani? Să zicem douăzeci de mii de yeni?
— Îmi trebuie țigările.
Ce drept am să refuz vreo condiție?
Într-o pauză de dublaj, sar peste prânz și mă reped până la Biroul de Turism al Guvernului Italian să mă-ntâlnesc cu o tipă de la PR pe nume Carla. Mă ajutase odată când făceam un documentar despre istoria muzicii pop.
— Știu că sună cam aiurea, dar vreau să-ți cer un sfat despre o anumită marcă de țigări.
Carla e fiica unei familii atât de bogate, încât are propria lor echipă de fotbal. Cică tatăl ei i-a făcut rost de postul ăsta ca s-o evacueze din țara răpirilor cu substrat politic în cel mai sigur oraș din lume.
— Ce coincidență! Tocmai voiam și eu să ne vedem.
Mirosul parfumului ei e copleșitor. Cu siguranță și mirosul corpului. N-am cunoscut până acum decât două italience. Amândouă aveau pielea fină. Iar vaginele latine erau surprinzător de asemănătoare cu cele japoneze. Dar asta n-are absolut nici o legătură cu prezentul.
— Țigările pe care le fuma pianistul ăla, Michezio. De unde pot să fac rost de ele?
— Cum se chemau?
— Asta am uitat. Îmi amintesc doar pachetul. Nu era de hârtie, era o cutiuță de metal plată, din alea ca pentru țigările de foi, și avea un logo reprezentând un elefant cu mustăți – sau poate era un bizon?
— Habar n-am.
— Tre’ să fac rost de ele.
— Zici că de-alea fuma Michezio?
— Da.
— Atunci se poate să fi fost făcute la comandă. Michezio e de loc din Barbagia, care-i o zonă destul de izolată. Și, dacă mă gândesc bine, pe-acolo chiar se fac niște produse din tutun excelente. Astăzi s-a terminat deja programul, dar o să trimit un telex mâine la prima oră.
— Crezi că le poți găsi?
— Nimic nu-i mai presus de posibilitățile mele în Italia. Poate doar să intervievez Brigăzile Roșii.
Carla râde, iar asta îi face sânii enormi să salte și să se legene. Odată, m-am aventurat la un dans lent cu ea, cu capul vârât între sânii ăia. Aproape m-am sufocat.
— Apropo, vreau și eu să-ți cer o favoare. Mai ții minte când am mâncat felul ăla special cu icre de somon la restaurantul ăla din Tsukiji?
— În spatele sediului Dentsu?
— Exact. La aperitiv ne-au servit niște peștișori uscați. Vreau niște peștișori de-ăia pentru următoarea petrecere.
— Da, da’ ăia nu se găsesc pe toate drumurile. Parcă de pe coasta Mării Japoniei sau…
— De-asta voiam să te sun. Îmi trebuie neapărat peștișorii ăia, urgent. Și, la schimb, îți fac rost de țigări.
Ce drept am să refuz sau să negociez vreo condiție?
Montajul continuă. Toată echipa de sunet are ochii injectați după un șir întreg de nopți albe. Pe monitor se vede o imensă groapă de gunoi din Calcutta. Câini, pisici, porci, bivoli, păsări și ființe umane scormonesc prin ea. Două femei cu copii mici la sân se ceartă pe o coajă de pepene pe jumătate putrezită.
— Ce loc infect! mormăie inginerul de sunet.
— Nici măcar nu-și dau seama în ce hal sunt, spune tehnicianul în timp ce butonează la panoul de control.
Eu supervizez montajul, făcând pe parcurs mici ajustări la scenariu, dar nu-mi stă mintea decât la peștișorii uscați.
— Kat-chan, eu sînt.
Kat-chan lucrase pe vremuri pentru Dentsu. Se ocupase de pavilionul Sumitomo de la Expoziția Universală de la Osaka, însă acum șase ani și-a dat demisia și și-a deschis un restaurant în Tsukiji, chiar în spatele sediului central Dentsu. Nimeni nu știe sigur de ce-a renunțat la slujba de organizator de evenimente. Pentru c-ar fi homosexual, spun unii. El susține c-a plecat pur și simplu pentru că-i place să gătească. Adevărul e că îi fată mintea niște feluri de mâncare fantastice. Salata lui de scoici și kiwi, de exemplu, e absolut fenomenală.
— Hei! N-ai mai dat deloc pe la mine!
— Am să-ți cer o favoare.
— Nu, nu la telefon. Trebuie să vii încoace să-ți văd moaca.
— Anul trecut prin primăvară ai avut niște peștișori uscați absolut delicioși, ții minte? Niște chestiuțe argintii.
— A, da. Din Wakasa.
— Așa. Mai ai?
— Nu.
— De ce?
— Nu e decît un tip care prinde și prepară peștișorii ăia, un moș care-i o legendă vie în Wakasa, așa că-i aproape imposibil să faci rost de ei. Au fost incredibili, nu-i așa?
— Fir-ar să fie.
— Îți trebuie neapărat?
— Da.
— Poate reușesc să-ți fac rost.
— Pe bune?
— Da. Da’ vreau ceva la schimb.
— Nu, nu, nu, stai, știi că eu nu…
— Fii liniștit, că nu bucile tale le vreau, tâmpitule. Te mai vezi cu Kenbō de la agenția Arikawa?
— Nu mai am nimic de-a face cu emisiunile muzicale.
— Deci nu prea mai ai trecere pe la agenții?
— Ei, nu-i chiar așa. Pârliții ăia de la Arikawa? Nici o problemă. Ia zi, de ce-ai nevoie?
— Găsește-l pe Kenbō și spune-i să-mi dea înapoi racheta de tenis. I-am împrumutat Dunlopul meu Max 2000 și refuză să mi-l înapoieze. Poimâine plec la munte în Izu și vreau să iau racheta aia cu mine.
Prea multe bunuri de consum. Țigări din Barbagia, plevușcă din Wakasa, rachete Dunlop… Japonia a luat-o pe drumul pierzaniei. Uită-te la Calcutta. O cerșetoare cu brațele acoperite de ulcerații de la cine știe ce boală de piele stă în picioare zece ore sub un soare pârjolitor numai ca să pună mâna pe un biscuit stătut…
CARTEA
Volumul conține o selecție din cele mai bune povestiri ale celebrului scriitor japonez. Cele cincisprezece texte au în centru un grup eclectic de locuitori ai Tokyoului din anii ’80, ’90 și 2000 – prostituate, regizori de film, criminali, bolnavi mintal, șoferi de camion, animatoare, traficanți de droguri, chelneri, mame singure și îndrăgostiți cu inima frântă. Cu toții prind viață în paginile volumului grație geniului imaginativ al lui Ryū Murakami, pentru a ne împărtăși portrete ale artistului la tinerețe, povești fascinante și tulburătoare, despre dorință și obsesie, pline de umor, patos, umanitate și speranță, pe ritmuri seducătoare de muzică cubaneză. Volumul dezvăluie, în forma lui concentrată, multiple ipostaze ale autorului, care îi pot surprinde și pe cei mai înfocați fani ai săi.