„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Jos, în vale de Paolo Cognetti, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom, Seria Actual.
— FRAGMENT —
Din patul lor, după-amiaza, vedeau firma benzinăriei, o lună artificială care se aprindea peste vale imediat ce se lăsa întunericul. Elisabetta era întinsă pe-o parte, se uita la ramurile copacilor pe galbenul acela electric și Luigi, în spatele ei, o mângâia. Conturul umărului, al claviculei, sânul. Sânii i se modificau. Se măreau tot mai mult odată cu trecerea săptămânilor și i se părea că sfârcul devenise mai gros. L-a mângâiat cu degetele pe sub așternuturi.
Ce crezi, ne poate auzi când ne certăm? a întrebat.
Sigur că ne poate auzi, a spus Elisabetta.
Ce aude?
Aude prin mine. Aude că nu mi-e bine.
Și când facem dragoste?
Evident. Și asta.
Deci e bucuroasă când o facem?
Nu, e geloasă.
Geloasă pe tatăl ei!
Luigi a parcurs coastele până la burtă, care abia începea să crească. Cicatricea de deasupra ombilicului, puful moale. Cunoștea trupul acela chiar mai bine decât pe al lui, așa avea impresia.
Fetițele nu sunt toate îndrăgostite de tatăl lor? a spus.
Asta se întâmplă pe urmă. Dacă…
Dacă?
Dacă tatăl e un om de treabă.
Am înțeles.
E deja întuneric, dar cât e ora?
Ora la care trebuie să plec.
Fără tragere de inimă, Luigi s-a desprins de trupul soției lui și
s-a întors pe cealaltă parte a patului. A verificat ceasul: trei fără un sfert. A dat așternutul la o parte, s-a așezat în capul oaselor, și-a luat chiloții și șosetele de unde căzuseră. S-a ridicat, gol, în lumina gălbuie, cu bustul alb și gâtul înnegrit de soare.
S-a dus în baie, a răsucit robinetul de la chiuvetă. A băut o înghițitură de apă și a simțit gustul de clor pus în apă pentru purificare. Uite ceva cu care nu se obișnuise niciodată. Când s-a întors, cu lenjeria pe el, Elisabetta își schimbase poziția. Stătea rezemată de pernă, iar părul roșcat îi cădea pe umeri. El a deschis dulapul cu uniformele.
Ce chef trebuie să ai să ieși pe frigul ăsta.
Ei, chef-nechef…
Te aștept la cină?
Nu cred. Mai târziu trebuie să mă întâlnesc cu frate-miu.
S-a îmbrăcat cu tricoul și pantalonii kaki. Și-a pus vestonul, a luat centura pe care a strâns-o în aceeași gaură. Era neagră, cu tocul pentru armă pe partea dreaptă. Pe buzunărelul vestonului un ecuson spunea: GARDA FORESTIERĂ A STATULUI.
Ascultă, a spus ea. De ce nu-l duci la hotel? I-l plătim noi, în extrasezon cât crezi că poate costa?
Frate-miu la hotel?
Eu nu-l vreau pe frate-tu în casă. Îmi pare rău.
Știu, știu.
Agentul Luigi Balma s-a aplecat să-și ia rămas-bun de la soția lui. De data asta ea a fost cea care l-a mângâiat, voia să-l mai rețină un pic. I-a aranjat gulerul și i-a scuturat praful de pe umăr.
Te întorci târziu?
Nu.
Îmi promiți că nu bei prea mult?
Cum pot să promit? Încerc.
L-a sărutat. Sărutul ei a fost mai lung, al lui, mai scurt. Apoi umbra lui a trecut rapid peste așternut.
La sediu a luat Defenderul, a potrivit scaunul pe măsura lui, a coborât geamul și a lăsat aerul geros să intre în habitaclu. Nu-l însoțea nimeni în ziua aceea, dar pentru Luigi era o plăcere să iasă singur: nu trebuia să asculte trăncăneli și putea să fumeze. Și-a aprins o țigară și a luat-o pe drumul județean. Era o zi de miercuri ca oricare alta și prin localități a întâlnit puține mașini, mai multe baruri decât creștini prin zonă, cu coatele pe tejghea deja la patru după-amiaza. Când l-a trecut, râul Sesia era o dâră întunecoasă.
Dincolo de pod, coastele văii au devenit mai austere. Toamna pierduse deja toate nuanțele de culori și în pădurile de fagi, de castani, de stejari frunzele uscate se adunau acum pe sol. A ridicat ochii din acele schelete de păduri și a privit cu atenție crestele înroșite de la trei mii de metri. Un apus frumos, chiar dacă jos nimeni n-ar fi băgat de seamă. Din cauza inversiunii termice, pe fundul văii fumul coșurilor plutea între depozite, umiditatea făcea asfaltul lipicios și aburea parbrizul, iar acolo sus grohotișurile se încălzeau la soare.
A virat la stânga pe un drum neasfaltat care ducea spre râu. Două sute de metri de noroi și băltoace. A trecut de poarta de la intrare, a auzit scârțâitul fierăstrăului circular, s-a oprit într-o curte unde stive de scânduri se uscau sub șoproane. S-a dat jos din mașina de teren și a așteptat să apară cineva. Învârtindu-se printre stive, a fost atras de un miros: a căutat lemnul care-l emana și i-a venit să-l mângâie. Rășina era încă proaspătă.
Era și timpul, a spus cineva.
Luigi s-a răsucit pe călcâie. Un bărbat la vreo cincizeci de ani, în salopetă de lucru. Se apropia cu mersul greoi de stăpân al locului.
Am sunat de ceva vreme, a spus.
Și iată-ne, a spus Luigi.
Singur?
Știți cum e, sezon de vânătoare.
Tipul se uita la gradele de pe buzunărel. Poate că știa să le citească sau poate că nu. I-l trimiseseră pe ultimul din coadă.
Ce zâmbru frumos, a spus Luigi. De unde provine?
Din Austria. Tot ce-i aici e marfă austriacă.
A crescut la înălțime însă. Inele apropiate.
Probabil.
La înălțime și la soare.
Vreți să vedeți ștampila?
Nu, nu. Arătați-mi câinele.
Bărbatul l-a condus prin hala unde echipamentele nu încetaseră să funcționeze. Rășina zâmbrului îi rămăsese între degete și a mirosit-o călcând peste un covor de talaș. Înăuntru erau doi muncitori care l-au privit trecând: mănuși, căști și ochelari de protecție ca pentru vizita unui inspector. Dacă e pentru mine, s-a gândit, vă puteați lipsi de mascaradă.
Au ieșit în spate și acolo, printre deșeurile de cherestea, era un câine întins pe spate, într-o pată închisă la culoare. Ciobănesc belgian, așa, din ochi. Un mascul negru cu castaniu. Umbra aceea de jur împrejur era sângele care-i cursese din gât.
Când l-ați găsit? a întrebat Luigi.
Azi-dimineață, când am deschis.
Îl lăsați aici noaptea?
Păi, da, de pază. La asta mi-era folositor.
Ce vă fură dinăuntru?
De toate. Și cheresteaua.
Și azi-noapte au furat ceva?
Nu. Se pare că nu.
Luigi s-a aplecat și a întins o mână spre botul câinelui. Era tânăr, avea dinți albi, sănătoși. O zgardă de piele veche, care aparținuse altora înaintea lui. Cruste de sânge închegat pe gât. A căutat în blana deasă să pipăie rana.
L-au înjunghiat, așa-i? a spus tipul.
E posibil.
Știu eu cine l-a înjunghiat.
Nu, aia nu era tăietură de cuțit. Era despicătura unor colți mai feroce decât ai lui. Luigi a pipăit umerii și pieptul câinelui căutând alte mușcături, dar n-a găsit. Nu fusese o luptă propriu-zisă. A găsit în schimb două coaste rupte, gâlma unde se uniseră prost. Și o căpușă sub axila groasă de-un deget. A privit în jur și a observat lanțul, bolurile de plastic murdare, excrementele în rumeguș.
De pază, ă? L-ați dresat dumneavoastră?
Desigur.
Cu șuturi și ciomăgeli?
L-a măsurat pe omul acela de jos până sus. L-a privit în ochi pentru prima și singura dată: mici, galbeni și ostili, și era tot ce trebuia văzut. S-a ridicat, și-a verificat mâna. Sângele câinelui o pătase foarte puțin.
Acolo în spate e râul? a întrebat.
O împrejmuire închidea curtea, o plasă metalică deformată. Dincolo de plasă, un desiș năpădit de muri și de plante agățătoare.
Ați ghicit, a zis tipul.
Luigi și-a curățat mâna cu o cârpă și a întocmit hârtiile pe bancul fierăstrăului circular. Indiferent de ce era convins că știe, în cele din urmă omul acela a semnat un denunț la adresa unor necunoscuți. Apoi, unul dintre muncitori l-a ajutat să înfășoare câinele într-o bucată de pânză și să-l încarce în Defender.
Cu fratele lui s-a întâlnit în seara aceea într-un bar din Borgosesia, aproape de autogară. Nu se mai văzuseră de șapte ani: i s-a părut mai slab, cu părul mai lung, mustăți lungi și răsucite în sus, dar sub ele era încă frumos, întotdeauna fusese. Același zâmbet tăios, un pic mânjit de fum. Luigi nici nu mai dădea importanță faptului că poartă uniformă.
Uită-te la tine! a spus Alfredo.
Să mă uit la ce?
Am un frate polițai.
Salut, Fredo.
Vino-ncoace. Nu face pe durul, haide.
Fratele lui i-a încojurat umerii cu brațele, el a rămas neclintit ca un stâlp. Ultima oară, Alfredo tocmai ispășise o condamnare de optsprezece luni și, ca să schimbe mediul, plecase în Canada, unde se căutau oameni care să muncească în păduri. Da, acum chiar semăna cu un tăietor de lemne canadian. Era ultimul membru al familiei care-i rămânea.
Vai, vai, frații Balma în acțiune, a spus barmanul. Trebuie să chem forțele de ordine?
Forțele de ordine sunt aici, a spus Alfredo.
Cu ce vă servesc?
Ia zi, ai chef de o specialitate locală?
Cum să nu, a spus Luigi.
Două blonde și două Canadian Club, dacă ai.
Am Canadian Club. Vrei gheață?
Nu, nu. Am văzut prea mult gheață.
Deci acum bea whisky și bere, altădată dădea pe gât o sticlă de lichior pe seară. Își dăduse deja drumul la gură și Luigi a bănuit că o luase devreme. Lui, care nu cinase, prima picătură de whisky i s-a urcat direct la cap. Gâtul îl ardea și iată la ce folosea berea, să înece arsura ca să treacă din nou la Canadian Club.
Alfredo s-a apucat să povestească despre munca lui de la celălalt capăt al lumii. Nu de mult renunțase la tăiatul copacilor și începuse să-i transporte cu camionul, un salt în carieră. Până la Vancouver, ăla oraș, a spus. Vorbea despre coastă și se referea la coasta Oceanului Pacific. Călătorea din pădurile Munților Stâncoși până în porturile industriale, unde buștenii erau încărcați pe vapoare, cel mai adesea spre China.
China? a spus Luigi.
Ei cumpără tot.
Nu au copaci în China?
De unde să știu? Trebuie să vezi vapoarele.
Luigi era genul care tindea să creadă că nimeni nu se schimbă cu adevărat de-a lungul vieții, însă șapte ani erau mulți. Te puteai oare schimba, măcar un pic, în șapte ani atât de departe de casă?
A sorbit din whisky și apoi din bere, se obișnuia cu ritmul, în timp ce Alfredo descria utilajele cu care doborau versanți întregi ai muntelui. Nu cu drujba, nici vorbă,
secerau pădurile ca pe niște lanuri de grâu.
Și drumurile acelea din British Columbia cu o benzinărie la fiecare o sută de kilometri și între ele nimic altceva în afară de lacuri și râuri. Ia te uită la el, și-a zis Luigi: la doisprezece ani păștea caprele la Fontana Fredda, la douăzeci și șapte era în închisoare pentru vătămare corporală gravă și la treizeci și cinci conducea camioane în sus și în jos pe coasta canadiană. Avea o bună dispoziție care într-un bar din valea aia, în noiembrie, era ca o cămașă hawaiiană. Și-a dat seama că simte afecțiune pentru el, chiar și fără să aibă încredere că se schimbase. SDC
CARTEA
Fredo și Luigi sunt doi frați născuți și crescuți în valea râului Sesia, în nordul Italiei. Seamănă mult, și totuși sunt extrem de diferiți, precum copacii pe care i-a plantat tatăl lor când erau copii. Pentru Fredo, un brad: zdravăn, dar totodată înțepător și umbros. Pentru Luigi, o zadă: tânjind după soare și îndoindu-se în vânt. Venită din Milano, Elisabetta trece fugar prin viața lui Fredo, pentru a prinde apoi rădăcini lângă Luigi. Curând o să aibă o fetiță. Fredo a părăsit de mult valea de-acasă pentru a străbate văile din Canada, unde lucrează ca șofer de camion. Întoarcerea lui în Italia este legată de moartea tatălui și de casa cea veche, de-acum goală, aflată sus pe munte, departe de orice. Și de o încheiere a socotelilor. Un roman dens și nuanțat, care amintește de albumul Nebraska al lui Bruce Springsteen: doar câteva note, numai instrumentele esențiale și forța unei voci directe, vibrante. O lume întreagă cuprinsă în această carte, una care înseamnă sălbăticie pe de-o parte, iar pe de alta, un loc unde natura este din ce în ce mai deformată, mai amenințată și mai vânată de om și de schimbare. Între timp, un foc mocnește în cei care o populează, un foc întunecat și niciodată domolit, pe care nici o zăpadă, nici o emoție, nici o speranță nu-l pot stinge.
„În această carte minunată – sclipitoare ca un cristal de gheață – vedem cum, pe cursul râului Sesia, absolut totul resimte acțiunile speciei noastre: copaci, femei, bărbați și animale.“ („la Repubblica“)
„Vocea lui Cognetti cântă existențele fragile, pierdute în furie și alcool, și o forță misterioasă care le trage în jos, copleșind totul.“ („Domani“)
„Un autentic Cognetti! Nimeni nu scrie atât de minunat despre viața în munți, în mijlocul naturii… Se dovedește un maestru când scrie despre lucrurile mărunte, un maestru al subtilității.“ („Het Parool“)
Paolo Cognetti, scriitorul care te face să te îndrăgostești de munte
Născut la Milano, Paolo Cognetti a făcut studii universitare de matematică, însă le-a abandonat curând în favoarea celor de film. Cititor avid de literatură americană, a debutat cu volumul Fare ordine (2003), distins cu Premiul Subway-Letteratura. Apoi a publicat un nou volum de povestiri, Manuale per ragazze di successo (2004), urmat de Una cosa piccola che sta per esplodere (2007), distins cu Premiul Settembrini și Premiul Renato Fucini. Primul său roman, Sofia si veste sempre di nero (2012), a fost nominalizat la Premiul Strega.
În 2016 a creat senzație în lumea editorială cu romanul Le otto montagne (Cei opt munți), care a fost vândut în peste 20 de țări încă dinainte de publicare. Cei opt munți a fost publicat în peste 40 de țări și a fost distins cu Premiul Strega și Premiul Strega Giovani, precum și cu câteva prestigioase premii internaționale: Prix Médicis étranger, Prix François Sommer, English PEN Translates Award.
În 2022, romanul Cei opt munți a fost ecranizat de Felix Van Groeningen și Charlotte Vandermeersch, avându-i în distribuție pe Luca Marinelli și Alessandro Borghi, filmul fiind recompensat cu Premiul Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes 2022. Imediat după premierea filmului, Cognetti a declarat într-un interviu pentru un post de radio italian, Radio Capital: „Pentru mine este un dar al vieții, adică ceva care începe cu tine, din singurătate, dintr-un caiet, de pe o masă, din amintirile tale și devine o lucrare în care mulți alți artiști își pun talentul și munca, este pur și simplu un dar“.
Cognetti a mai publicat volumele de călătorii New York è una finestra senza tende (2010), Tutte le mie preghiere guardano verso ovest (2014), un jurnal montan, Il ragazzo selvatico (Băiatul sălbatic, 2013), și un volumul de eseuri A pesca nelle pozze più profonde (2014). La Editura Polirom, sub semnătura lui Cognetti au apărut Cei opt munți (2017, 2019), Băiatul sălbatic (2018), Fără să ajungi vreodată în vârf (2020), Fericirea lupului (2022) și în curând cel mai recent roman al său, Jos, în vale.