„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor de Sofi Oksanen, traducere de Andreea Niță, în curs de apariție la Editura Polirom.
— FRAGMENT —
Violența sexuală este una dintre cele mai vechi arme din lume, deoarece este ieftină, eficientă, are un impact transgenerațional și nu necesită logistică, întreținere tehnică sau modernizare. Cu toate acestea, cultura impunității care favorizează violul nu este caracteristică fiecărei armate, deși, de când au început să iasă la iveală crimele de război comise de Rusia în Ucraina, au apărut și astfel de comentarii. Istoricul Antony Beevor a numit violurile comise de Armata Roșie în Germania „cel mai mare viol în masă din istoria noastră“. Mai târziu, Federația Rusă a continuat să folosească aceeași armă în Cecenia, în Siria, în teritoriile pe care le controlează în Ucraina din 2014 și în numeroase țări africane, prin intermediul Grupului Wagner. În 2022, soldații Wagner au atacat o maternitate din Republica Centrafricană și au început să le violeze pe mamele care abia născuseră. Când o asistentă medicală a încercat să‑i oprească pe soldați, a fost și ea violată.
Impunitatea armatei ruse este o moștenire a războiului cunoscut sub numele „Marele Război pentru Apărarea Patriei“ și, prin urmare, este important să deslușim mitologia din jurul acestuia. Modul în care războiul este povestit și denumit face parte din mit, iar perspectiva asupra evenimentelor din anii 1940 diferă de cea din Occident. Faptul că în Vest el s‑a numit „al Doilea Război Mondial“ arată că a fost un război pentru noi toți: că toți am suferit. Felul în care numesc rușii aceleași evenimente subliniază ideea că Rusia s‑a aflat în centrul Marelui Război. Accentul se pune pe pierderile suferite de Rusia, ceea ce face ca orice abatere de la propaganda istorică oficială să fie un act nepatriotic. A reflecta asupra suferințelor și pierderilor altora este un act nepatriotic. Empatia pentru alte victime ale războiului este o emoție falsă, chiar o trădare.
Când Hitler a invadat Uniunea Sovietică, războiul în curs de desfășurare a fost numit „Marele Război pentru Apărarea Patriei“. Expresia a fost un fel de stimulent moral și o încurajare pentru ruși să‑și apere țara cu îndârjire. Ea își are originea în Războiul Patriotic din 1812, când Napoleon și trupele sale au invadat teritoriul rusesc. Atât războaiele patriotice mai vechi, cât și cele mai recente sunt considerate în Rusia războaie defensive. Acum, Rusia lui Putin încearcă să prezinte războiul pe care l‑a declanșat în Ucraina ca făcând parte din același continuum al istoriei militare: Rusia este atacată, Rusia se apără.
Educația școlară a jucat un rol important în stabilirea mitologiei Marelui Război pentru Apărarea Patriei, iar istoria ca materie de studiu a avut un rol central în Uniunea Sovietică. Întreaga programă școlară avea ca scop crearea unui om sovietic și, prin urmare, era esențial ca fiecare elev să înțeleagă materia în același fel. Lecțiile de istorie predau marile etape ale eroismului: Revoluția din Octombrie, industrializarea și Marele Război pentru Apărarea Patriei. Eroii erau membrii Partidului Comunist, clasa eroică era clasa muncitoare. Antieroii erau la fel de importanți ca eroii, iar arhetipul dușmanului era fascistul. În Estonia sovietică, Aleksander Pind a fost numit șef al Catedrei de pedagogie și metodologie la Universitatea din Tartu în 1945. Ideea lui călăuzitoare a fost de a educa patrioți sovietici care „să simtă o ură feroce față de inamic și să fie gata să‑și sacrifice viața pentru patrie“. Expertul fusese format la Institutul de Psihologie și Pedagogie din Moscova.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Federația Rusă ar fi putut începe să numească evenimentele din anii 1940 „al Doilea Război Mondial“ dacă ar fi dorit să se desprindă de limbajul unui stat totalitar. Acest lucru nu s‑a întâmplat, iar educația istorică din școli nu a suferit nici o reformă semnificativă, deși în anii 1990 diversitatea era posibilă. Mulți dintre profesorii din vechea generație încă predau istoria sovietică la începutul anilor 2000. Abuzurile sovietice legate de drepturile omului nu fac parte din această poveste. Teroarea Armatei Roșii nu face parte din această poveste. Modul în care au trăit țările ocupate prezența armatei sovietice pe teritoriul lor nu face parte din această poveste. Violurile în masă comise de Armata Roșie în Germania nu fac parte din această poveste. Istoria era în continuare povestită numai prin fapte eroice și victorii. Monumentele și muzeele de război se numeau încă „monumente ale Victoriei“ sau „muzee ale Victoriei“. Când activiștii pentru memorie din anii 1990 au propus ca încălcările drepturilor omului comise de sovietici să fie numite teroare de stat, inițiativa lor a fost ignorată. Autoritățile și statul au preferat să numească arestările în masă „opresiune“. Termenul minimalizează responsabilitatea autorității care a dat ordinele.
În timpul președintelui Boris Elțîn nu au existat parade de Ziua Victoriei și Federația Rusă a recunoscut ocupația statelor baltice, dar, încă de la începutul primei președinții a lui Putin, s‑a revenit la vechea minciună a așa-zisei aderări voluntare a lor la Uniunea Sovietică.
Când a venit Putin la putere, statul era fragmentat și funcționa cu unsprezece fusuri orare, cu o diferență tot mai mare între generații, cu peste o sută de limbi minoritare, cinci religii oficiale și aproximativ o sută nouăzeci de grupuri etnice. Vidul ideologic ce a urmat prăbușirii Uniunii Sovietice trebuia umplut cu ceva, de preferință cu o poveste care să poată fi prezentată în afara Rusiei. Victoria asupra lui Hitler încă era un motiv de mândrie, iar Marele Război pentru Apărarea Patriei încă aducea laolaltă oameni foarte diferiți din generații diferite. Stabilirea acestui mit ca povestea identitară fundamentală a Rusiei i‑a consolidat puterea lui Putin atât pe plan intern, cât și extern, iar consimțământul populației față de el poate fi văzut și ca o reacție la faptul că statele baltice începuseră să‑și scrie propria istorie și să‑și scuture tot mai apăsat praful propagandei sovietice de pe umeri. Trebuia să se facă ceva ca răspuns la dezgroparea crimelor de război sovietice. Mitul a oferit o platformă perfectă. Chiar dacă balticii începuseră să ceară despăgubiri de război.
Când Putin a reintrodus imnul național sovietic, în anul 2000, intelectualitatea rusă a publicat o scrisoare deschisă în care condamna acest fapt. Totuși, astfel de voci nu au avut câștig de cauză în Rusia, iar dispariția simbolurilor sovietice în anii 1990 s‑a dovedit a fi doar o anomalie pe care Putin și‑a propus s‑o corecteze. Restaurarea reputației lui Stalin a fost bine primită. Treptat, dictatorul a început să fie considerat de poporul rus unul dintre cei mai importanți ruși, un mare om. Dar reabilitarea lui Stalin înseamnă totodată și că faptele tiranului sunt admirate: epurările, lagărele, deportările, execuțiile, tortura, colectivizarea forțată și înfometarea deliberată. Acceptarea morală a unor astfel de abuzuri de putere a deschis calea pentru brutalitatea regimului lui Putin și a devenit posibil să vii deghizat în, să zicem, Lavrenti Beria la un bal mascat, fără ca acest lucru să fie socotit ciudat. Beria a fost șeful Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne, NKVD, iar în timpul liber îi plăcea să răpească și să violeze fete. Cele mai tinere aveau șapte ani. Multe dintre ele au fost ucise după ce au fost abuzate. Despre crimele sexuale ale lui Beria circulau zvonuri încă din perioada sovietică, deci nu erau un secret.
CARTEA
La scurt timp după invadarea Ucrainei în 2022, întreaga lume a putut vedea prin intermediul imaginilor transmise de agențiile de știri adevărata față a regimului Putin. Alături de alte orori, violența sexuală împotriva civililor ucraineni s-a dovedit a fi parte integrantă a genocidului comis de trupele rusești. Ea are caracter sistematic și este chiar încurajată, iar rădăcinile folosirii violului ca armă se găsesc, afirmă autoarea, în misoginismul din care Rusia a făcut un instrument esențial al puterii sale. În politica internă, misoginismul este utilizat de Kremlin pentru a împiedica ascensiunea la putere a femeilor. În politica internațională, ascuns sub masca promovării valorilor tradiționale, el constituie un mijloc de subminare a democrației – care nu poate exista fără participarea femeilor – și de consolidare a regimurilor autoritare. Cu luciditate, sprijinindu-se pe analiza unor evenimente recente, pe mărturii ale victimelor, dar și pe istoria expansiunii Rusiei, Sofi Oksanen denunță un imperialism rusesc care a instrumentalizat misoginismul și care a fost favorizat în trecut de indiferența lumii occidentale – iar în epoca noastră poate mai ales de faptul că banii oligarhilor ruși ajung în Vest.
AUTOAREA
Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura și dramaturgia la Helsinki și a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Vacile lui Stalin (2003; Polirom, 2012) și Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Purificare, ce a stat la baza romanului omonim publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariție, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze și a fost distins cu numeroase premii prestigioase, precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Ziua când au dispărut porumbeii (2012; Polirom, 2013), Norma (2015) și Parcul pentru câini (2019; Polirom, 2021). Sofi Oksanen a scris și alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane și Purificare, au fost ecranizate. În 2013 i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor.