Într-un interviu recent din revista „New Musical Express“, Pete Townshend, chitaristul faimoasei The Who, a vorbit pe larg despre viitorul balet bazat pe muzica discului Quadrophenia și despre viitorul trupei. Întrebat dacă mai există o rațiune financiară importantă pentru care o trupă rock celebră să mai scoată discuri noi, muzicianul a izbucnit în râs: „Haha! Nu a fost niciodată vorba despre bani. The Who oricum nu au făcut bani din nenorocitele de discuri scoase. Managerii noștri au fost niște criminali. De exemplu, eu n-am văzut niciodată o declarație de drepturi de autor a trupei The Who înainte de primul nostru audit, pe care l-am făcut în timp ce lucram la Quadrophenia, în 1973. A reieșit că Kit Lambert (managerul The Who din acea epocă – n.r.) furase toate drepturile mele de autor din Italia pentru a-și cumpăra un palat în Veneția. Există anumite personaje nefaste în industria muzicală și ele sunt cele care pun mâna întotdeauna pe bani“.
Lansată în anii ’60 cu hituri precum I Can’t Explain sau My Generation, The Who este considerată una dintre cele mai importante și mai influente trupe rock ale secolului XX și una dintre cele mai de succes, cu zeci de milioane de discuri vândute. Dar, în ciuda opiniei generale, The Who, la fel ca mulți alți colegi de breaslă care au cunoscut succesul mondial, au profitat mult mai puțin de pe urma acestui succes. Artiștii înșelați și jecmăniți de manageri și/ sau case de discuri – este una dintre cele mai vechi povești din showbiz.
Pete Townshend îl dă ca exemplu, în interviu, pe legendarul Jimi Hendrix. „L-am întâlnit în Los Angeles cu două săptămâni înainte de a muri“, povestește chitaristul de la The Who. „Era fericit, era foarte amabil cu mine, și nu fusese întotdeauna așa în trecut. L-am întrebat, «Cum o duci?», și el mi-a spus: «Pete, sunt falit». Era un gigant și era falit!“
Ceea ce spune Pete Townshend nu este, din păcate, o noutate. Puțini sunt artiștii rock (și nu numai) care să fi reușit să aibă un control foarte mare asupra încasărilor uriașe generate de succesul muzicii lor sau al turneelor. Există multe motive pentru care un muzician popular ajunge în astfel de situații, iar lista vedetelor mult mai puțin bogate decât își poate imagina publicul este lungă și conține nume celebre.
Celebri și jefuiți
Jimi Hendrix este un exemplu de artist de uriaș succes despre care se spune că a fost jefuit de managerul lui, Mike Jeffery, personaj dubios, fost agent MI5 și având conexiuni cu Mafia. Chiar moartea lui Hendrix, în 1971, este considerată de mulți a fi teribil de dubioasă, iar unele teorii „conspirative“ pun dispariția sa în seama lui Jeffrey.
O mare formație a anilor ’70, Black Sabbath, inventatorii muzicii heavy metal, a avut parte și ea de probleme. De fapt, în perioada de glorie a formației, în 1974, membrii Black Sabbath se aflau într-o aprigă bătălie legală cu fostul manager Patrick Meehan, stresul creat de aceste probleme reflectându-se în tonul și conținutul albumului din 1975 ce poartă titlul, nu întâmplător, Sabotage.
Queen este una dintre formațiile care a semnat, la un moment dat la începutul carierei, un nefericit contract de management cu compania Trident. „Cel mai prost lucru pe care l-am făcut în toată cariera“, avea să comenteze mai târziu chitaristul Brian May. După trei discuri, membrii Queen trebuiau să se descurce cu 20 de lire pe săptămână, în vreme ce managerii lor trăiau în lux. După ce au scăpat de contract, fostului manager Norman Sheffield i-a fost dedicată, pe albumul A Night At The Opera (1975), melodia Death On Two Legs.
Nici măcar Regele Rock’n-rollului, Elvis, nu a fost scutit în carieră de tot felul de probleme dubioase, în special legate de celebrul lui manager, „Colonelul“ Tom Parker, despre care există o întreagă literatură și despre care se spune că oprea pentru el jumătate din câștigurile lui Elvis. De asemenea, și „bogătașii“ de la The Beatles ar fi putut câștiga și mai mulți bani dacă n-ar fi semnat, la începutul carierei, pe când habar n-aveau ce succes îi așteaptă, un contract destul de păgubos.
Colegii lor de generație, Rolling Stones, explică azi cum, de fapt, au început să câștige cu adevărat bine abia prin anii ’70.
Robert Fripp, liderul redutabilei formații de rock progresiv King Crimson, povestește astăzi că „a pornit la război“ cu casele de discuri încă „de pe 22 februarie 1976, ziua când managerul meu m-a privit în ochi și m-a mințit“. Lupta lui Fripp continuă și astăzi, între timp muzicianul devenind, spune el, expert în probleme legale. Fripp povestește pe larg, cu foarte multe detalii, această situație într-un articol publicat în noiembrie 2022 de revista britanică „Classic Rock“.
Nu numai muzicienii de acum jumătate de secol au astfel de probleme. De exemplu, anul trecut, Corey Taylor de la populara formație Slipknot spunea într-un interviu că „într-un mod ciudat nu câștigăm atât de mult. E drept, câștigăm destul cât să trăim confortabil, dar nu averi. Suntem mulți în trupă, avem cheltuieli mari, nu primim la fel de mulți bani ca sportivii. Există ideea greșită că starurile rock fac baie în bani, dar nu e adevărat. Concertăm atât de mult, fiindcă ăsta e singurul mijloc prin care ne putem plăti cheltuielile“.
Amintindu-și de vremurile de la începutul carierei, Pete Townshend spune și el că „pe vremea aceea, nu prea ne păsa de bani. Locuiam într-o casă mică în Twickenham, lângă Tamisa, eram fericit să trăiesc lângă apă. Aveam o singură mașină. Aveam un studio micuț, eram foarte fericit. Aveam o soție frumoasă, copii adorabili, prieteni minunați și nu îmi lipsea nimic, cu excepția timpului pentru mine și timpului pentru a fi cu familia mea. Așa că astăzi am senzația că sunt norocos să fiu în viață și să fiu suficient de capabil să mă plimb în jurul blocului și să lucrez cu muzicieni tineri, să produc muzică și să fiu mentorul lor“.