Luke aduce fericirea in casa Lovatt. Doi ani mai tirziu a aparut Helen, dar fetita suferea de sindromul Down. In 1970, cind Helen abia implinise doi ani, a venit pe lume Jane: „Fericire. O familie fericita. Familia Lovatt era o familie fericita”. Totusi, dincolo de tarimul fericirii lor, viata nu era deloc usoara: oamenii ramineau fara locuri de munca, iar violentele de strada se inmulteau. Anglia trecea prin vremuri grele.
Intre Pasti si Craciun, in anul 1973, Paul, cel de-a patrulea copil al familiei Lovatt, a vazut lumina zilei. Harriet se simtea din ce in ce mai rau si „faptul ca daruise lumii patru fiinte omenesti nu o schimbase prea mult”. Dar era o luptatoare – intotdeauna si-a dorit lucruri peste puterile ei. In acelasi an, inainte de Craciun, si de aceasta data impotriva vointei celor doi, Harriet a aflat ca este pentru a cincea oara insarcinata. Cresterea „fapturii nevazute” a insemnat insa pentru ea un chin groaznic, parca ar fi fost posedata de diavol: un „luptator”, un „dusman”, un „monstru”, o „salbaticiune” ii sfirteca trupul in fiecare zi. Dupa o lunga suferinta, femeia a dat nastere nu unui copil dragalas, ci mai degraba unui „trol”, unui „pigmeu”, unei „ciudatenii”.
Ben, al cincilea copil, va schimba pentru totdeauna viata familiei Lovatt. Dar, asa cum spunea Moliere in Tartuffe, „Il ne faut pas toujours juger sur ce qu’on voit”. In acest roman, Doris Lessing scoate in evidenta unul din marile defecte ale fiintei umane: acela de a-i judeca pe ceilalti intr-un mod superficial, fara a vedea si dincolo de aparentele inselatoare. Ea ne arata ca originea raului se afla in noi insine si ca uritul fizic se afla intr-o strinsa relatie cu uritul moral. Uritenia interioritatii se traduce si in aspecte exterioare. Raul, spune Karl Rosenkrantz, este uritul etic, iar aceasta uritenie va avea ca urmare si uritul estetic. Dezgustul nostru pentru celalalt, pare sa ne spuna Doris Lessing, nu este decit o proiectie mentala. Vedem de multe ori in cel de alaturi propria noastra monstruozitate. Traim in permanenta cu frica de a fi desfigurati, altfel spus, de a ne pierde identitatea.
Un roman deranjant
Al cincilea copil, o odisee ce are ca scop regasirea identitatii si a demnitatii, este cartea cea mai densa si mai captivanta a lui Doris Lessing, unde realismul englez ni se infatiseaza in toata splendoarea sa. Totusi, nu exista lectii morale in romanul lui Lessing, care poate fi considerat o parabola despre dreptul de a fi altfel. Totul este analizat cu un ochi cartezian, iar scriitoarea reuseste sa pastreze intotdeauna o anumita distanta fata de propriile personaje. Oricit de atenti am fi, nu putem intrezari in aceasta carte nici un fel de afectiune din partea autoarei pentru eroina. In ceea ce priveste sentimentele mamei pentru propriul copil, acestea lipsesc cu desavirsire, chiar si atunci cind Ben este luat de la orfelinat si readus acasa.
Atitudinea celorlalte personaje din roman fata de Ben ne trimite cu gindul la protagonistul lui Kafka, Gregor Samsa, si la relatia acestuia cu propria familie dupa metamorfoza. Gregor este, la fel ca si Ben, simbolul omului exclus din societate, omul neinteles. Cei doi sint captivi intr-o lume care nu ii poate accepta: Ben este inchis in camera sa, iar ceilalti membri ai familiei il privesc ca pe un strain, ca pe un intrus: „S-au montat gratii la fereastra si Ben si-a luat obiceiul de a se aseza pe pervaz si de a privi lumea, zgiltiind barele, tipind cu glas gros, ragusit”. In cazul lui Gregor, parintii si sora vorbesc cu el mai mult din hol, din sufragerie. „Familia lui Gregor – spune Vladimir Nabokov in Cursuri de literatura – il paraziteaza, il exploateaza, il maninca de dinauntru. Aceasta este in termeni umani usturimea lui de gindac”. Gregor, continua Nabokov, „este un gindac mare printre gindaci, dar mai fragil decit un om”. Nici in romanul lui Doris Lessing, si nici in nuvela lui Kafka nu apare problema milei. Gregor este obisnuit sa fie un instrument care poate fi folosit de familie si nici macar nu spera ca surorii lui, Grete i-ar putea parea rau de el. De cealalta parte, in Al cincilea copil, familia Lovatt rasufla usurata atunci cind mica furgoneta neagra il ia pe Ben la „azil”: „Patru perechi de ochi banuitori, tematori exprimara brusc un sentiment de usurare. O descatusare isterica. Incapabili sa se controleze, copiii incepusera sa danseze, pentru ca apoi sa sustina ca a fost doar un joc inventat spontan”.
Un roman deranjant, care traduce un adevar greu de acceptat: de multe ori ajungem sa dispretuim ceea ce nu reusim sa intelegem pina la capat.
Doris Lessing, Al cincilea copil, traducere
din limba engleza de Anca-Gabriela Sirbu,
colectia „Biblioteca Polirom.
Seria de autor «Doris Lessing»”,
Editura Polirom 2008, 29.50 lei