Interviu  -  Ana-Maria Onisei  -  

Intre timp ai reusit sa-ti dai seama la ce folosesti?

Mai intii de toate eu folosesc ca sa scriu. Dar asta nu se intimpla chiar acum. Cind spun mai intii de toate ma refer la ordinea importantei, nu la ordinea cronologica. Fac o groaza de alte lucruri: „folosesc” ca moderator si realizator de televiziune, „folosesc” si la o organizatie neguvernamentala de mediu, dar in primul si-n primul rind eu folosesc ca sa scriu. Si acum sint in acea etapa a dezvoltarii mele in care vreau sa adaug mai multe ingrediente in mine care sa rafineze acest rezultat, scrisul.

Asta inseamna ca o sa te apuci serios de literatura?

Ce e literatura? Sustin, de exemplu, ca RealK nu este un roman. Dar cred ca RealK a fost literatura si nu ma simt in nici un fel nevoit sa apar respectivul text in acest sens, pentru ca vreau mai intii sa aud de la cei care spun ca nu e literatura ce este, de fapt, literatura. Un argument de bun-simt pe care imi pare rau ca pina acum n-am reusit sa-l produc fiindca nu m-a intrebat nimeni. Nici nu ma deranjeaza foarte tare, mi-e egal ce cred unii atunci cind citesc RealK. Insa, la un moment dat, eu voi scrie literatura.

Literatura din aceea cu L mare?

Da, literatura despre care toti vor crede ca e literatura.

Ne putem raporta la tine ca la un brand?

Probabil ca sint unul dintre cele mai bine construite branduri de pe piata culturala tinara din Romania. Dar asta e, in mare parte, si o intimplare pentru ca vine din ingredientele acelea pe care spuneam ca le punem in noi fara sa stim exact la ce folosesc. Am lucrat intr-o organizatie care facea marketing cultural, in departamentul de marketing si comunicare, si am fost crescut cu ideea ca un brand nu este ceva rau, ci dimpotriva, ca e ceva dupa care te recunosc oamenii si ca e benefic sa fii recunoscut. Nimic nu este mai rau decit sa fii luat drept altceva decit ceea ce esti sau sa fii confundat. La asta foloseste brandul si acolo am invatat foarte bine si cum se construieste asa ceva.

Totusi, notiunea de brand a inceput sa fie asimilata de cultura romana abia de citiva ani incoace. Pina sa ne dumirim ce si cum, nu exista riscul ca, in aceasta dezorientare pina la urma fireasca, publicul sa inghita si ce nu trebuie? In fond, si Gigi Becali e un brand.

Da, sigur ca da. Aici intervine problema dintre caracterul normativ al teoriei brandului si caracterul ei descriptiv. Eu ma raportez la partea descriptiva: lumea e plina de branduri si era plina inca mult inainte ca cineva sa vina si sa ne spuna ca exista branduri. Asa cum si cele patru mari forte din fizica existau mult inainte ca ele sa fie cunoscute si denumite ca atare. Cred insa ca se poate crea confuzie atunci cind folosim instrumentele de construire ale unui brand tocmai pentru ca, asa cum spui, oricine o poate face. Asta e vechea dezbatere dintre comunicarea libera si problema educarii publicului. Singurul fel in care poti sa educi publicul este sa-i dai instrumentele prin care poate sa fie un public inteligent, sa-l responsabilizezi. Asa cum singura lupta impotriva manipularii este sa educi publicul sa fie atent la manipulare. Nu cenzurind. La fel si in lumea brandurilor: nu poti sa-l impiedici pe Gigi Becali sa devina un brand. Poti insa sa impiedici o groaza de oameni suficient de inteligenti ca sa poata sa priceapa lucrurile astea si sa nu devina sensibili la felul in care Gigi Becali se construieste ca brand. Eu, de exemplu, nu sint sensibil la brandurile consumeriste pentru ca mi-am anulat acei receptori, filtrez genul acesta de comunicatie si decid ca ea nu ma intereseaza.

Trebuie exclusa ideea educarii cu lingurita?

Cred foarte mult in educatia subliminala. Sigur ca ai putea sa faci ore de dezbatere la televiziune despre stiinta dezbaterii, dar cu siguranta nimeni nu le-ar urmari. Poti insa sa organizezi niste dezbateri si, mai mult, poti sa te straduiesti sa-i arati omului niste perspective la care el nu s-a gindit. A oferi optiuni unui om este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poti face. Iti dau un exemplu din curtea mea: dezbaterea despre manele de la „Cultura Libre”. Nu mi-am dorit ca in acea emisiune – cum probabil citiva, foarte putini, au crezut – sa iau apararea manelelor. Era vorba despre a opune o opinie cit se poate de avizata si de bine documentata – cea a unui etnomuzicolog – curentului general de condamnare a manelelor. Cine a crezut ca asta inseamna a le lua apararea e, desigur, lipsit de subtilitate. Pe de alta parte, celor carora sint tentati sa spuna „bine, bine, voi va situati intotdeauna pe o pozitie contrarie” le-as spune ca, tocmai pentru ca s-ar putea intimpla sa avem aceeasi parere, voi adopta opinia contrara ca sa putem continua discutia, si nu cearta. Pina acum, la „Cultura Libre” am avut numai discutii civilizate. Desi punctele de vedere nu erau intotdeauna convergente, am reusit sa raminem in zona dialogului.

Ce ii lipseste dezbaterii din Romania?

Pe undeva cred ca ii lipseste constiinta faptului ca intr-o dezbatere nu trebuie sa te comporti totalitar. Si o spun ca un om care a descoperit abia de curind asta. E mare lucru sa-ti dai seama ca rezultatul unei discutii nu trebuie sa fie neaparat acela de a-l convinge pe celalalt de parerea ta. La noi, foarte multe dintre discutii – si asta din cauza ca pornesc de la talk-show-urile politice, ele ne sint vectorul – pornesc de la premisa ca, la sfirsitul lor, unul dintre interlocutori trebuie sa fie de parerea celuilalt. Aspect care nu e valabil nici statistic si, dupa mine, nici epistemologic. Pur si simplu nu cred ca se poate. Si astfel intelegi ca o discutie nu trebuie intotdeauna facuta ca sa-l convingi pe celalalt, ci ca sa-ti largesti propriul orizont de vedere, iar asta nu inseamna ca trebuie sa fie obligatoriu o discutie de tip informativ. Si o discutie in contradictoriu are loc pentru a-ti imbunatati perspectiva. Realizind toate astea, incepi sa discuti altfel. Iar la noi asta lipseste si se observa cel mai bine in certurile dintre gasti. Tot timpul se aduce in discutie acel adagiu care spune ca nu trebuie niciodata sa discuti cu un om cu opinii absolut contradictorii cu ale tale. Pe de alta parte, ne imaginam ca exista astfel de contradictii si contrarietati intre persoane in nenumarate locuri. Mie mi s-a intimplat – si asta m-a deranjat foarte tare – ca niste oameni sa refuze sa vina la „Cultura Libre” si sa-si sustina punctul de vedere, in conditiile in care facusera acel lucru intr-un ziar. Deci era un conflict public, un conflict in care dinspre doua ziare diferite, dinspre doua redactii diferite, dinspre doua gasti diferite razbateau injuraturi – fireste, in limitele in care vorbeste intelectualul roman, cu metafore culturale, referinte culturale –, iar ei refuzau sa vina in emisiune pentru ca nu voiau sa i se adreseze „jigodiei” celeilalte. Genul acesta de reactie a unui intelectual ma sidereaza. Vin din alta lume, n-am trait in comunism, nu mi-au facut rau securistii, insa imi vine greu sa accept ca putem folosi termeni ca „jigodie” cind vorbim de un alt intelectual cu prestanta publica, un om care influenteaza generatii intregi de studenti, pe care ne-am dori macar sa-l aducem si sa-l expunem public ca jigodia care este, daca realmente credem in scopul nostru de educare a natiei. Pornim de la premisa gresita ca discutia nu foloseste la nimic. Adica, daca eu nu pot sa-l conving pe respectivul, si pentru ca el este o jigodie nu am nici o sansa de a-l convinge vreodata, atunci nu merita sa particip la o dezbatere. Atitudinea corecta a dialogului ne lipseste.

Pe fundalul deconspirarilor si al discutiilor recente despre comunism, nu cumva se adinceste ruptura dintre generatii?

Pina acum n-am crezut intr-o ruptura, insa incep sa cred: o ruptura intre generatia de „dupa mine” – n-as spune generatia mea, consider ca fac parte dintr-o generatie de clivaj – si generatia care inca mai are amintiri din comunism.

Amintiri ori nostalgii?

Amintiri. Ma refer la oamenii incrincenati. Dar ei se vor descoperi la un moment dat in aceeasi tabara cu nostalgicii, fiindca pentru tineri diferenta specifica dintre ei e accidentala, nu esentiala. Pentru tineri ei sint pur si simplu niste oameni care au fost nevoiti sa asimileze intr-o perioada foarte scurta de timp legile economiei de piata, principiile traiului intr-un stat democratic, diversitatea opiniilor si a valorilor, a raselor si a orientarilor sexuale. Ma gindesc ca, peste 20 de ani, un tinar va privi absolut siderat la faptul ca astazi un intelectual de prima mina poate sa exprime opinii homofobe pe postul national de televiziune. Lucrul asta i se va parea halucinant, va spune „Dar nu este posibil!”, il va interesa prea putin impartirea morala pe care Gabriel Liiceanu, Alianta Civica si GDS-ul au operat-o in anii ’90 si dupa care m-am orientat si eu mult timp: impartirea lumii in cei care au turnat si disidenti, dupa criteriul relatiei cu Partidul. Pentru omul care are acum 15 ani, Partidul nici n-a existat.

Deci sta in firea lucrurilor, nu e vorba despre o minimizare a ororilor la care au fost supusi cei ce au trait sub comunism?

In nici un caz, dar categoric identific un conflict. Copiii astia nu vor sa citeasca despre comunism, probabil o vor face abia copiii lor. Ei vor invata o chestie din manualul de liceu si cu asta basta. Nu vor vrea sa mai stie prea mult despre vechea poveste cu cit am suferit, iar reactia va fi de tipul: „Mai lasati-ne!”.

La felul in care evolueaza lucrurile ajungem sa avem convingeri de nezdruncinat despre indiferenti, nostalgici, exorcisti si securisti. Poti sa judeci niste oameni al caror trecut ti-e strain? Tu cum te raportezi la un trecut care iti e doar partial cunoscut?

La trecut ma raportez intr-un fel foarte emotional pentru ca am citit foarte mult despre perioada de dinainte, desi stiu ca asta nu transpare intotdeauna din pozitia mea cu privire la dezbateri, din felul in care ma raportez la dezbaterea de astazi. A te raporta la trecut e una, a te raporta la persoane care au trait acel trecut e cu totul altceva. Cred in continuare ca as avea o mare problema in a ma raporta intr-un fel extrem de furios la fostii tortionari, la fostii mari securisti, la cei care au facut posibila oroarea prin care au trecut parintii si bunicii mei, familiile lor si asa mai departe. Pe de alta parte, nu pot sa ma raportez cu incrincenarea cu care o fac astazi acesti exorcisti ai neamului – cum bine i-ai numit – la fostii turnatori. Pentru ca, in primul rind, vorbim despre o categorie mult prea mare de oameni. Mi-e imposibil sa pastrez incrincenarea fiindca eu cred foarte mult in intelegerea contextului. Pornesc de la premisa ca sint foarte putini oameni care vor sa faca rau cu tot dinadinsul si ca de aceea e bine ca intotdeauna, inainte de a condamna si de a judeca, sa incerci sa pricepi imprejurarile in care anumite fapte s-au petrecut.

Ne lipsesc nuantele?

Unul dintre putinii oameni care au incercat sa puna aceste nuante este Andrei Plesu, reusind din nou sa-mi confirme ca respectul si admiratia pe care i le port sint absolut indreptatite. M-a socat ca intr-un caz cum este cel al Monei Musca, in care aveam la dispozitie aproape toate datele, tot probatoriul, am preferat sa judecam robotizat dupa logica daca A, atunci B. Daca a avut un angajament, a turnat ori a fost o lepra nu ne mai intereseaza in conditiile in care stim exact contextul in care a devenit turnatoare. Este relatat cu lux de amanunte de catre ofiterul de Securitate care a recrutat-o, iar notele ei informative sint pline de lucruri laudative la adresa celor doua femei. In plus, una dintre ele era, la rindul ei, o turnatoare. Oare chiar nu putem avea acea minima intelegere pentru un oportunism de tinerete? Ma intreb si ii intreb pe cei nascuti, asa cum spunea Mihaela Miroiu, din spuma marii, pe cei care se simt imaculati. Eu nu ma simt imaculat si am 25 de ani. Mi se pare cel putin ciudat ca oameni care au de doua ori virsta mea sa se comporte fariseic in aceasta problema.

In ziua de azi, oricui i se pare ca are ceva de zis isi face un blog. E bine sa aruncam cu vrute si nevrute in oameni?

As spune in apararea blogurilor ca vin din perspectiva celui care vrea sa se arate lumii intr-un anume fel. Nu mi se par nocive atita vreme cit nu se bazeaza pe agresivitate, cum se intimpla, de exemplu, cu forumurile. N-am prea vazut bloguri care sa fie construite pe adversitate, in care autorul vine si-si varsa naduful pe cite cineva din viata publica. De aceea imi place blogul si eu insumi l-am reluat, de aceasta data in adevaratul sens al cuvintului. Ce am facut pina acum a fost mai degraba o pervertire a ideii de blog. Mi se intimpla, fireste, ca unele comentarii sa fie necuviincioase, dar le las atita vreme cit nu jignesc terte persoane. In plus, cred ca Internetul te invita la toleranta. De aceea mi-e greu sa spun: e rau ca oamenii sint asa de slobozi la gura pe Internet, dar pe de alta parte, e bine ca sint slobozi la gura undeva. E drept ca se comit excese, dar eu unul nu vad ce poti avea impotriva blogurilor. Si e gresita ideea ca Internetul instituie o grila falsa a valorilor. Cind apar aceste mijloace de comunicare, exista o mica perioada de confuzie din care rasar „valori” ce n-ar merita sa se afle intre primele, insa trebuie sa remarcam ca ele nu conteaza. Pina la urma nu avem de ce sa ne temem: nu-i invita nimeni la televizor, nu le cere nimeni parerea in Parlament. Abia cind lucrurile se cristalizeaza, cei care ajung sa fie „voci” pe blog sau pe forumuri sint niste indivizi care au realmente ceva de spus si care nu s-au simtit confortabil in media clasice.

Da-mi niste exemple de voci tinere credibile.

Vlad Nanca mi se pare o voce audibila. Stefan Tiron, de asemenea. Stefan Cosma a fost pina de curind si probabil ca va redeveni. Cristi Neagoe, cind scrie la „Dilema Veche”, nu pe Messenger. Cit despre credibilitate, ea se bazeaza pe expunere. Si aici, sigur, e un cerc vicios. Daca nu te cheama nimeni, n-ai cum sa fii expus, iar daca nu esti expus, nu te cheama nimeni. Totusi, cred ca oamenii astia mai pot sa-si administreze si singuri expunerea. Problema e ca foarte putini dintre ei o fac, ei insisi fiind intr-o schizofrenie, intre lamentatia faptului ca nu sint credibili si oroarea sacra de expunere media.

Ce te intereseaza la o revista culturala?

Atit cit mai citesc revistele culturale – pentru ca in afara de „Dilema veche” si de „Suplimentul de cultura” nu prea cred ca mai citesc vreo alta revista culturala –, si nu o fac doar din cauza publicului restrins al acestor reviste, ma preocupa nu numai opiniile oamenilor de acolo, ci, pina la urma, si pe citi oameni influenteaza opiniile respective. Cu alte cuvinte, am de-a face cu un curent, cu o tendinta, cu o opinie care la rindul ei va crea un val de simpatie sau de antipatie pentru ceva.

„Nimic altceva nu se poate compara cu Bucurestiul”

Ai fost tentat sa scapi de Romania?

Sa plec definitiv din Romania, niciodata. Sint uneori tentat sa scap de Romania si probabil ca asta a si fost lunga mea calatorie prin tara extazelor si a fascinatiilor.

Ce orase ai alege daca ar fi sa spunem „veniti de ne vizitati tara”?

Imi place prea mult Bucurestiul ca sa pot nominaliza alt loc si e foarte greu sa o fac pentru ca Bucurestiul nu se compara cu nimic altceva sau nimic altceva nu se poate compara cu Bucurestiul. Sigur, mi-au placut Timisoara, Clujul, mi-au placut chiar si Oradea sau Sibiul, imi plac mai multe orase din Romania, dar imi vine greu sa le ofer ca destinatie. Asadar, veniti in Bucuresti sa luati o gura de metropola!

Ma adresez unor internationally-minded young people

Care e publicul tau tinta?

Probabil ca segmentul intre 18 si 35 de ani, cu studii universitare, intre entry level si middle management. O sa preiau o expresie prin care era caracterizat publicul tinta al unei organizatii pentru care am lucrat: internationally-minded young people. Acest internationally-minded young people imi producea orgasm de fiecare data cind mergeam la serviciu si cit timp mi-a placut sa lucrez la acea organizatie, asta a fost si unul dintre motive, faptul ca ma adresam unor internationally-minded young people. Cred ca in Romania exista multi oameni de felul acesta si pentru ei lucrez si acum. Ei exista si la Iasi, si la Timisoara, si la Cluj, si la Bucuresti, la fel cum exista si very locally-minded young people chiar in centrul acestei tari ori in Parlamentul ei.

Ce i-ai spune unui tinar care alege sa citeasca o revista culturala in loc sa-ti urmareasca emisiunea? Si unuia care iti urmareste emisiunea, dar nu e pasionat de subiectele dezbatute in presa culturala romaneasca?

Celui care prefera sa citeasca o revista culturala in loc sa se uite la „Cultura Libre” i-as spune ca e un mare mincinos pentru ca eu desfid pe oricine poate sa citeasca reviste culturale la ora 12 fara un sfert noaptea. Iar celui care se uita doar la televizor si nu citeste reviste culturale i-as spune ca realizatorul acestui talk-show nu se mai uita la televizor si nu mai detine acest odios aparat in propria casa de ani de zile. Si ca se simte foarte bine fara.

Repere:

• S-a nascut pe 30 august 1981 la Bucuresti
  
• A publicat pentru prima data in „Dilema”, la 17 ani
  
• In 1999 o cunoaste pe Irina Nicolau, careia i-a editat ultimele carti: Surisul lui Harry, Talmes-balmes, Haide, bre! si Arca lui Noe
  
• A studiat filosofia si stiintele politice la Bucuresti. In anul II si-a intrerupt studiile pentru a accepta o oferta de munca la British Council
  
• A studiat doi ani la distanta (tot filosofie) la Universitatea din Londra, dar si aceste studii au fost intrerupte in anul II
  
• Din toamna aceasta, este student la zi la Istoria Artei
  
• In 2004 publica un roman, RealK, care s-a aflat si in 2005 intre cele mai bine vindute titluri de literatura romana de la Polirom
  
• Intre 2002 si 2004 s-a ocupat cu noile tehnologii de comunicare la British Council
  
• Din vara lui 2004, conduce Asociatia „Salvati Dunarea si Delta – Academia Catavencu”, cea mai importanta organizatie de lobby ecologist din Romania
  
• A prezentat talk-show-ul „Dependente” pe TVR Cultural si magazinul „Puncte pe arta lumii” pe TVR1
  
• Din mai 2006, realizeaza impreuna cu Carmen Barbulescu si modereaza talk-show-ul „Cultura libre” pe TVR1
  
• Este sustinatorul lui Mircea Eliade in campania „Mari romani” si si-a sustinut pledoaria pentru istoricul religiilor intr-un documentar realizat de Andrei Morosanu
  
• In prima jumatate a lui 2005 a fost redactor-sef al primei reviste de clubbing lifestyle din Romania, „Clubbing Mag”
  
• A coordonat in octombrie 2005 campania „Nu distrugeti Muzeul Taranului Roman”, organizata de Fundatia Anonimul. Campania a reusit sa obtina refacerea salilor realizate de Horia Bernea si Irina Nicolau la MTR
  
• In decembrie 2005 a initiat, impreuna cu Pula Fashion, campania „Salvati zidurile noastre”, care si-a propus sa curete cladirile din Bucuresti de mesh-urile publicitare
  
• In 2005 a primit Premiul pentru cea mai buna campanie 1% pentru campania „1% pentru Delta”
  
• Din vara lui 2005 a scris, vreme de un an, rubrica de mediu la „Academia Catavencu”
  
• A scris la „Dilema (Veche)”, „Omagiu”, „Suplimentul de cultura”, „Cultura”, „LiterNet”, „Observator Cultural”, „Re:publik”, „Clubbing Mag”, „Downtown”, „Tabu” si „Fhm”