– Fragment –
Prima seara in New York
Sala vamii de pe cheiul French Line este grandioasa. Sub tavan atirna literele alfabetului latin, mari si lucrate din fier. Fiecare pasager se opreste sub litera cu care ii incepe numele. Aici i se vor aduce geamantanele de pe vapor si tot aici va fi controlat.
Glasurile celor sositi si ale celor care-i intimpinau, risul si sarutarile rasunau in sala imensa ce semana cu o hala unde se fac turbine.
Nu ne anuntaseram venirea si deci nu ne intimpina nimeni. Ne invirteam pe sub literele noastre asteptind vamesul. In sfirsit, acesta veni. Era un om calm si domol. Nu era deloc tulburat ca noi strabatuseram oceanul ca sa-i aratam lui geamantanele. Atinse politicos cu degetele stratul de deasupra al lucrurilor si nu se apuca sa cerceteze mai mult. Apoi isi scoase limba, una dintre cele mai banale, umeda si nedotata cu nimic tehnic, uda cu ea niste etichete mari si le lipi pe geamantanele noastre.
Era seara cind, in fine, ne-am eliberat. Un taxicab alb, care semana cu o careta de moda veche, cu trei felinare luminoase pe capota, ne-a dus la hotel. La inceput am fost tare chinuiti de gindul ca, lipsiti de experienta, am luat un taxi arhaic, de proasta calitate, ca aratam ca niste provinciali caraghiosi. Dar, uitindu-ne pe furis pe fereastra, am vazut ca in toate directiile umblau masini cu felinare la fel de stupide ca ale noastre. Atunci ne-am mai linistit. Doar mai tirziu am inteles ca pe capota sint montate felinare pentru ca taxiurile sa fie observate mai usor printre milioanele de masini. In acelasi scop, in America taxiurile sint vopsite in culorile cele mai stridente: portocaliu, galben canar, alb.
Incercarea de a vedea New Yorkul din automobil nu ne-a reusit. Am rulat pe strazi destul de intunecate si mohorite. Uneori, ceva vuia infernal sub roti, alteori ceva huruia deasupra capului. Cind ne opream la semafoare, lateralele masinilor de linga noi ne blocau vederea. Soferul se intoarse de citeva ori spre noi, tot intrebindu-ne care e adresa. Dupa cum se vedea, il ingrijora engleza in care ii dadeam lamuriri. Uneori se uita incurajator la noi si pe fata lui se citea: “Nu-i nimic, n-o sa va pierdeti! Nu s-a pierdut inca nimeni in New York”.
Cele treizeci si doua de etaje din caramida ale hotelului nostru se profilau pe cerul rosiatic al noptii.
In timp ce noi completam cartonasele de inregistrare, doi oameni din personal stateau indatoritori linga bagajele noastre. La gitul unuia dintre ei atirna un cerc stralucitor cu cheia camerei pe care ne-o aleseseram. Liftul ne-a urcat la etajul 27. Era liftul spatios si silentios al hotelului nici foarte vechi, nici foarte nou, nici foarte scump, dar, din pacate, nici foarte ieftin.
Ne-a placut camera, dar nu ne-am apucat s-o examinam. Voiam sa iesim cit mai repede pe strada, in tumultul orasului. Briza marii infoia cu zgomot perdelutele de la ferestre. Ne-am azvirlit paltoanele pe canapea, am alergat in coridorul ingust, acoperit cu o mocheta cu model, iar liftul, tacanind usor, a zburat in jos. Ne-am aruncat o privire semnificativa. Pai, e totusi un eveniment! Pentru prima oara in viata mergem sa ne plimbam prin New York.
Un drapel subtire, aproape straveziu, cu dungi si stele, era agatat deasupra intrarii in hotelul nostru. Pe partea cealalta a strazii se afla cubul lustruit al hotelului Waldorf-Astoria. In ghiduri este numit cel mai bun hotel din lume. Ferestrele “celui mai bun din lume” straluceau orbitor, iar deasupra intrarii atirnau nu unul, ci doua steaguri nationale. Direct pe trotuar, pe bordura, zaceau in teancuri ziarele de a doua zi. Trecatorii se aplecau, luau New York Times ori Herald Tribune si puneau doi centi pe jos, alaturi de jurnale. Vinzatorul plecase pe undeva. Ziarele erau fixate cu o bucata de caramida, exact la fel cum fac batrinele din Moscova care stau in chioscurile lor din placaj. La intersectii, pe colt, se aflau cosuri cilindrice de gunoi. Dintr-unul iesea o flacara uriasa. Pare-se, cineva isi aruncase acolo mucul de tigara si gunoiul newyorkez, alcatuit mai ales din ziare, se aprinsese. Zidurile lucioase ale hotelului Waldorf-Astoria erau scaldate intr-o lumina rosiatica alarmanta. Trecatorii zimbeau aruncind din mers tot felul de observatii. Un politist cu o fata hotarita se indrepta deja spre locul faptei. Ajungind la concluzia ca hotelul nostru nu era in pericol sa ia foc, am plecat mai departe.
Acum insa am avut un mic necaz. Credeam ca ne vom plimba alene, uitindu-ne cu atentie intr-o parte si-n alta, cum s-ar spune, cercetind locurile, observind, asimilind etc. Dar New Yorkul nu este unul dintre acele orase unde oamenii sa se miste lent. Ei nu mergeau pe linga noi, ci alergau. Am luat-o si noi la fuga. De atunci nu ne-am mai putut opri. La New York am stat o luna intreaga si tot timpul am gonit mincind pamintul. Totodata, aveam un aer atit de preocupat si de profesional, incit insusi John Pierpont Morgan Jr.1 ar fi putut sa ne invidieze. Intr-un asemenea ritm ar fi cistigat intr-o luna vreo saizeci de milioane de dolari.
Asadar, am luat-o brusc la trap. Am trecut in goana pe linga firme luminoase pe care era scris: Cafeteria, ori United Cigars, ori Drug Soda, ori altele la fel de atragatoare si, deocamdata, de neinteles. Am alergat astfel pina la 42nd Street si aici ne-am oprit.
In vitrinele magazinelor de pe 42nd Street iarna era in toi. Intr-o vitrina stateau sapte doamne din ceara, elegante si cu fetele argintii. Toate erau in blanuri superbe de astrahan si-si aruncau una alteia priviri enigmatice. In vitrina de-alaturi erau douasprezece doamne. Imbracate in costume sport, se sprijineau in bete de schi. Aveau ochi albastri, buze rosii si urechi trandafirii. In alte vitrine vedeai manechine tinere, cu parul carunt, sau domni din ceara, dichisiti, in costume ieftine, suspect de frumoase. Noi insa nu luam in seama toata fericirea asta din magazine. Altceva ne uluia.
In toate orasele mari din lume poti gasi intotdeauna un loc unde oamenii privesc luna prin telescop. Si aici, pe 42nd Street, se afla un telescop pus intr-o masina.
Telescopul era indreptat spre cer. De el se ocupa un om obisnuit, exact la fel cu cei pe care-i poti vedea vedea linga un telescop la Atena, la Neapole ori la Odessa. Si avea infatisarea trista a tuturor proprietarilor de telescoape din lume.
•
Luna se vedea prin spatiul dintre doua blocuri cu saizeci de etaje. Dar curiosul care se lipea de tubul telescopului nu se uita la luna, ci mult mai sus, la virful cladirii de o suta doua etaje, Empire State Building. In lumina lunii, virful de otel al Empire-lui parea acoperit de zapada. Te lua cu frig la vederea cladirii nobile si curate, care stralucea ca un drug de gheata artificiala. Am zabovit indelung aici, tacuti si cu capetele ridicate. Zgirie-norii newyorkezi trezesc un sentiment de admiratie pentru savantii si oamenii muncii care au construit aceste cladiri minunate.
Vinzatorii de ziare strigau ragusit. Pamintul vibra sub picioare, iar din grilajele de pe trotuare rabufnea pe neasteptate cite o rafala dogoritoare, ca dintr-o sala a masinilor. De vina era metroul newyorkez, numit aici subway, care gonea pe sub pamint.
Din niste trape fixate in caldarim si acoperite cu capace metalice rotunde ieseau aburi. Multa vreme n-am inteles de unde vin aburii astia. Scinteierile rosii ale reclamelor se rasfringeau in ei ca o lumina de scena. Aveai impresia ca acusi-acusi trapa se va deschide si de-acolo o sa iasa Mefistofel, care, dupa ce-si va drege glasul, va incepe sa cinte din Faust cu voce de bas: “Am sabie la briu si pana la palarie, punga-i plina, iar mantaua-mi n-are pret”.
Am pornit-o din nou inainte, asurziti de strigatele vinzatorilor de ziare. Ei racnesc cu-atita disperare, incit, dupa cum spune Leskov 2, ar trebui sa-si curete vocea cu lopata o saptamina intreaga.
Nu se poate spune ca iluminatul Strazii 42 e mediocru. Totusi, Broadway-ul, stralucind de milioane, poate chiar de miliarde de becuri, plin de reclame ce se invirt si salta, alcatuite din kilometri de tubulete cu gaz colorate, a aparut in fata noastra fara veste, la fel cum se iveste New Yorkul din pustiul nemarginit al Oceanului Atlantic.
Stateam in picioare in cel mai cunoscut colt din State, in coltul unde Strada 42 se intilneste cu Broadway. “Great White Way”, cum numesc americanii Broadway-ul, se intindea in fata noastra.
Aici curentul electric este coborit (sau ridicat, daca vreti) la nivelul unui animal dresat de circ, pe care l-au obligat sa se strimbe, sa sara peste obstacole, sa faca uneori cu ochiul, sa danseze.
Electricitatea domoala a lui Edison a fost transformata in leul-de-mare dresat al lui Durov3. Acesta prinde mingi cu nasul, jongleaza cu ele, moare si invie, executa orice comanda. Parada electrica nu se intrerupe niciodata. Luminile reclamelor se aprind brusc, se rotesc si se sting, ca imediat sa inceapa din nou sa scinteieze; litere mari si mici, albe, verzi si rosii fug fara incetare nu se stie unde, ca peste o clipa sa se intoarca si sa-si reia goana frenetica.
Pe Broadway sint concentrate teatrele, cinematografele si dancingurile orasului. Pe trotuare circula zeci de mii de oameni. New York este unul dintre putinele orase ale lumii unde populatia se plimba pe o strada anume. Intrarile cinematografelor sint luminate in asa fel, incit ai impresia ca, daca s-ar mai adauga un singur beculet, totul ar exploda de prea multa stralucire, s-ar duce la mama naibii. Dar oricum nici n-ai mai avea unde sa infigi un beculet in plus, nu-i loc. Vinzatorii de ziare urla atit de tare, incit pentru refacerea glasului au nevoie nu de o saptamina, ci de ani intregi de munca sustinuta. Sus pe cer, la un etaj imposibil de numarat al blocului-turn Paramount, arde un cadran electric. Nu se vad nici stelele, nici luna. Lumina reclamelor eclipseaza orice altceva. Automobilele gonesc intr-un suvoi tacut. In vitrine, printre cravatele in carouri, se rotesc, ba chiar salta licarind etichete micute si luminoase cu preturile respective. Sint ca niste microorganisme in cosmosul electricitatii de pe Broadway. In mijlocul vacarmului, un cersetor cinta linistit la saxofon. Un gentleman cu cilindru merge la teatru, iar alaturi se afla neaparat o doamna in rochie de seara cu coada. Un orb, insotit de ciinele-calauza, merge ca un lunatic. Citiva tineri se plimba fara palarie. E la moda. Capetele lor cu parul lins stralucesc pe sub felinare. Miroase a tigari, si scumpe, si de doua parale.
Chiar in clipa cind ne gindeam cit de departe sintem de Moscova, in fata noastra tisnira luminile cinematografului “Cameo”, unde rula filmul sovietic Noul Gulliver.
•
Imbulzeala de pe Broadway ne tiri de citeva ori inapoi si inainte si ne arunca pe o strada laterala.
Nu stiam inca nimic despre oras. De aceea strazile nu vor fi numite deocamdata. Ne amintim doar ca stateam sub estacada unei cai ferate aeriene. Pe linga noi trecu un autobuz si, fara sa stam pe ginduri, am sarit in el.
Multe zile mai tirziu, desi invataseram de-acum sa ne descurcam in viltoarea New Yorkului, n-am izbutit sa ne dam seama unde ne dusese autobuzul in prima seara. Pare-se in cartierul chinezesc, dar e posibil sa fi fost cartierul italienesc ori cel evreiesc.
Mergeam pe stradute inguste si urit mirositoare. Pe aici iluminatul era unul obisnuit, nu dresat. Felinarele raspindeau o lumina destul de palida, care nu facea nici un fel de salturi. Un politist urias statea rezemat de zidul unei case. Pe chipiu, deasupra fetei lui latarete si poruncitoare, stralucea stema orasului New York. Remarca nesiguranta cu care umblam pe strada si veni in intimpinarea noastra, dar, intrucit nu i-am adresat nici o intrebare, isi relua vechea lui pozitie linga zid – de impozant si disciplinat exponent al ordinii.
Dintr-o casuta ponosita razbatea o cintare extrem de plictisitoare. Un om care statea linga intrarea in casa ne-a spus ca este azilul de noapte al Armatei Salvarii.
– Cine poate innopta aici?
– Oricine. Nimeni nu te intreaba cum te cheama, cu ce te ocupi sau ce-ai facut in trecut. Cei care vin aici primesc gratuit un pat, cafea si piine. Dimineata, din nou cafea si piine. Apoi pot sa plece. Singura conditie este sa ia parte la rugaciunea de seara si de dimineata.
Cintarea care razbatea din casa demonstra ca acum era dusa la indeplinire aceasta singura conditie. Am intrat.
Demult, cu vreo douazeci si cinci de ani in urma, in cladirea cu pricina fusese un lacas chinezesc pentru fumat opiu. Era o spelunca murdara si mohorita. De atunci se mai curatase putin, dar, desi isi pierduse aerul exotic, nu devenise mai putin mohorita. In partea de sus a fostei spelunci se tinea rugaciunea, in cea de jos era instalat dormitorul: niste pereti goi, o pardoseala de piatra si paturi de campanie cu pinza. Mirosea a cafea proasta si a umezeala, miros pe care il raspindeste intotdeauna curatenia din lazaretele de binefacere. In mare, aveam de-a face cu Azilul de noapte al lui Gorki in regie americaneasca.
Intr-o salita saracacioasa, vreo doua sute de locatari temporari stateau incremeniti pe niste banci care coborau ca intr-un amfiteatru spre o estrada micuta. Tocmai se incheiase cintarea si acum incepuse numarul urmator din program.
Un batrin rumen la fata, intr-un costum negru, sarea ca o paiata intre steagul american fixat pe estrada si niste texte biblice agatate pe pereti. Vorbea si gesticula cu atita inflacarare de parca ar fi vindut ceva. De fapt, povestea o istorie plina de invataminte din viata lui – despre cotitura binefacatoare prin care trecuse cind i se adresase lui Dumnezeu cu inima.
Fusese si el un vagabond (“la fel de ingrozitor ca si voi, diavoli batrini!”), se purtase oribil, hulise numele Domnului, furase (“prieteni, aduceti-va aminte de obiceiurile voastre!”) – da, asa a fost, din pacate. Acum toate acestea au luat sfirsit. Are casa lui, traieste ca un om cinstit (“Domnul ne-a creat dupa chipul si asemanarea Lui, nu-i asa?”). Nu demult si-a cumparat chiar si un radio. Toate astea le primise nemijlocit cu ajutorul lui Dumnezeu.
Batrinul perora cu o dezinvoltura neobisnuita si, precum se vedea, se producea in public a mia oara, daca nu chiar mai mult. Pocnea din degete, uneori hohotea ragusit, intona cintecele religioase si apoi incheie plin de avint:
– Sa cintam, fratilor!
Rasuna din nou cintarea aceea teribil de plicticoasa.
Cei din azil aratau ingrozitor. Aproape toti erau batrini. Nebarbieriti, cu privirea stinsa, se leganau pe bancutele negeluite. Cintau supusi si alene. Citiva dintre ei nu-si putusera invinge oboseala de peste zi si adormisera.
Ne-am imaginat clar hoinareala lor prin tot felul de locuri cumplite ale New Yorkului, zilele petrecute pe linga poduri si depozite, printre gunoaie, in ceata nesfirsita a caderii omenesti. Ce chin trebuie sa fi fost ca dupa toate astea sa stai intr-un azil si sa cinti imnuri!
Apoi in fata auditoriului se infatisa un nene plesnind de sanatate ca un politist. Avea un nas liliachiu de vodevil si o voce de capitan de cursa lunga.
Era lipsit de orice jena. Incepu din nou o poveste despre cite foloase tragi daca te adresezi lui Dumnezeu. Dupa cum se vedea, capitanul fusese si el cindva un desfrinat destul de mare. Incheie, cam lipsit de fantezie, declarind ca acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, are si el un aparat de radio.
Se pusera din nou pe cintat. Capitanul flutura din miini, dind dovada de remarcabile aptitudini dirijorale. Doua sute de oameni, pe care viata ii zdrobise, ascultau iar si iar flecareala asta nerusinata. Saracilor nu li se oferea un loc de munca, ci doar un Dumnezeu rau si exigent ca un diavol.
Locatarii azilului nu ridicau obiectii. Un Dumnezeu cu o ceasca de cafea si o bucata de piine era destul de convenabil. Asadar, sa cintam, fratilor, intru gloria Dumnezeului de cafea!
Si gitlejurile lor, din care o jumatate de veac iesisera doar injuraturi oribile, incepura sa raga intru gloria Domnului.
Ne-am mai vinturat prin niste cartiere saracacioase si din nou n-am mai stiut unde sintem. Trenurile asurzitoare goneau ca fulgerul pe estacadele de fier ale unei cai ferate aeriene. Tineri cu palarii de culoare deschisa se imbulzeau pe linga farmacii, aruncindu-si unul altuia fraze scurte. Aveau exact aceleasi maniere ca tinerii din Varsovia, de pe strada Krahmalnaia. In Varsovia se considera ca un gentleman de pe Krahmalnaia nu e cine stie ce comoara. Ai noroc daca e doar un hot, ca poate fi si mai rau.
1. John Pierpont Morgan Jr. (1867-1943), bancher si filantrop american.
2. Nikolai Semionovici Leskov (1831-1895), scriitor rus si critic literar.
3. Anatoli Anatolievici Durov (1887-1928), renumit dresor rus de animale.