Confesiunile spun povestea unui consumator de opiu si prezinta, asa cum spune autorul in prefata din 1821 a romanului, nu rolul de medicament al opiului si controlul sau asupra durerii, ci puterea sa “asupra lumii minunate si pline de umbre a visurilor”. O carte despre slabiciunea fata de viciu si biruinta asupra propriei tale fiinte. Este vorba de lupta impotriva fascinatiei opiului, impotriva unei “placeri fara de fireasca trebuinta”: “Daca faptul de a lua opium este o placere a simturilor si daca sint in situatia sa marturisesc ca m-am dedat din cale-afara de mult acestei placeri, cum n-am mai auzit sa fi facut alt om, nu este mai putin adevarat ca am luptat impotriva fascinatiei ei cu o hotarire apriga si pina la urma am izbutit – ceea ce n-am auzit sa fi infaptuit altul – sa ma desfac din lantul care ma incatusa atunci cind ajunsese sa ma incolaceasca aproape de tot”. O caracteristica a operei sale este continua revizuire a textelor, dorinta de a completa mereu cite ceva, lucru demonstrat in primul rind de abundenta notelor de subsol.
Prin descrierea visurilor si cosmarurilor datorate influentei opiumului, Thomas De Quincey a creat un univers fantastic ce a devenit cu timpul un adevarat model estetic. Scrierile sale anunta psihanaliza si criza de identitate a omului modern. De la excesele de opiu, descrise in Confesiuni, unii critici au ajuns, prin comparatii de multe ori fortate, dar nu lipsite de un simbure de adevar, la excesele textuale ale lui De Quincey si chiar la un “exces romantic” sau, altfel spus, la o experienta a sublimului traita si povestita de scriitorul englez. Experienta sublimului este insa in cazul lui Thomas De Quincey strins legata de consumul de opium, de viziunile si halucinatiile pe care acesta le poate provoca. Drogul devine astfel o sursa de inspiratie si de angoasa. Dar excesele de opiu sint insotite de o grea suferinta. Fascinantele vise nu sint in final decit negre cosmaruri.
Excesul poate deveni creativ
In ciuda tuturor justificarilor, Confesiunile lasa sa se intrevada un puternic sentiment al culpabilitatii intr-o epoca in care consumul de opiu nu era nici ilegal si nici imoral: “Vinovat, asadar, nu ma recunosc; si chiar daca m-as fi recunoscut, probabil ca tot as fi facut acest act de confesiune, gindindu-ma la serviciul pe care il pot aduce astfel intregii mase a opiomanilor”.
Este interesant de urmarit in textul lui De Quincey cum excesul poate deveni creativ. Opiul este subiectul celei mai cunoscute opere scrise de el si da nastere unei experiente estetice noi. Aflam mai multe despre experienta de opioman a autorului incepind cu cea de-a doua parte a romanului intitulata “Voluptatile opiului”, care continua, bineinteles, cu “Chinurile opiului” (partea a treia). Cartea insesi este impartita la rindu-i intr-o parte in care sint relatate suferintele din adolescenta si intr-o alta in care ne sint prezentate suferintele survenite in urma abuzului de opium. Aparent fara nici o legatura intre ele, cele doua etape ale vietii autorului se afla intr-o relatie de cauzalitate: boala de stomac dobindita in adolescenta a fost tratata mai tirziu cu opiu. Fara aceasta boala, cel putin aceasta este marturisirea scriitorului, opiul nu i-ar fi invadat niciodata viata. “Suferintele timpurii ale unei adolescente ratacite nu numai ca au dus la chinurile de mai tirziu ale opiului, dar, totodata, au determinat si forma specifica si intensitatea fenomenului principal prin care s-au manifestat ulterior aceste chinuri”. Aceasta relatie cauza-efect creeaza si unitatea Confesiunilor unui opioman englez.
Thomas De Quincey, Confesiunile unui opioman englez,
colectia “Biblioteca Polirom. Clasici universali”,
Editura Polirom, 2010, 34.95 lei