Distinctia venea de la Cioran care a dezvoltat-o constant. Azi ea mi se pare periculoasa, caci, mai ales la el, ea se asocia cu ideea splengleriana a “declinului” ca semn de “oboseala” care pentru a fi depasita implica o “revitalizare” generalizata.
Aceasta terapie a oboselii a condus pe multi, si pe Cioran insusi, la proiectul fascist al reinnoirii unei natiuni prin suscitarea energiilor pierdute si constituirea unor omogenitati de generatie. E un pericol sa vorbesti des despre “oboseala unui popor”, mai ales daca vrei sa o vindeci. Cred ca istoria si evenimentele suscita in mod neprogramatic sau reinnoirea fortelor, sau melancolia epuizarii si a neangajarii. In decembrie ‘89, romanii erau “obositi”? Dimpotriva, azi “oboseala” vine de altundeva… Ceea ce produce ea ca “pericol colateral” e insingurarea, insa cum sa uit aceasta fraza minunata a unui actor: “Nu-mi plac popoarele care cinta in cor”. Corul raspunde unei pulsiuni antineurastenice, dar ea e plina de primejdii.
Ati vazut “toate spectacolele”. Ce cautati in noile spectacole si ce gasiti in ele?
Evident ca metafora drogului poate fi invocata: pentru a-i resimti eficacitatea cei care-l consuma frecvent sint obligati sa intensifice progresiv doza. Asemeni lor, spectacolele care-mi reinnoiesc apetitul de spectator sint cele de exceptie, atipice, neidentificabile. Cum ar fi, de exemplu, doua mari reprezentatii descoperite vara aceasta la Avignon… Celelalte ma intristeaza si ma epuizeaza. Am inteles ca de acum incolo nu multiplicarea spectacolelor, ci uimirea produsa de ele excita spectatorul “drogat” de teatru care inca sint.
Spuneti ca eroii nu cunosc odihna. Ce se intimpla insa cu personajele?
Eroii care nu obosesc sint inumani, de aceea iubesc personajele care, de la Hamlet la unchiul Vania, isi asuma oboseala. Ea alimenteaza melancolia si regretul de a nu avea acces la o implinire proiectata, dar nerealizata. Spiritual “obosim” cind nu ne… implinim.