Cel mai gresit lucru in observatia de mai sus este, desigur, tocmai folosirea pronumelui de plural. Care “noi”? E vorba cumva de “poporul roman”, care se exprima unitar si plenar prin literatura si arte? Sa intelegem atunci ca artistii cu gustul excesului nu adera la substanta romaneasca? De cum incepem sa vorbim despre un specific etnic dintr-un punct de vedere substantialist cadem, se vede, intr-o adevarata cataracta de non-concepte care ne arunca in haosul tuturor ideologiilor. Enunturile maximaliste, cu aer apodictic, care vizeaza o intreaga cultura, sint intotdeauna gresite, niste capcane pentru inteligenta imatura. Iar cel mai bun lucru pentru a iesi din capcana poate fi lectura unui volum de patimasa eruditie, scris cu un spirit stiintific strict asupra unui subiect considerat a fi “periculos” si “de granita” cum sint narcoticele si prezenta lor in variatele manifestari din istoria culturii romane.
Volumul ii apartine lui Andrei Oisteanu si se numeste Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura. El cuprinde o cercetare ampla asupra diferitelor moduri in care este inregistrat drogul in cultura romana, de la literatura populara si pina la romanul douamiist. Consistenta secventa antropologica si etnologica, chiar la inceput, plina de investigatii in istorie si in folclor in cautarea semnificatiei prezentei diferitelor opiacee in descintece si traditii, este urmata de o serie de cercetari de istorie mai curind literara, incepind cu Nicolae Milescu Spatarul si incheind cu Alexandru Vakulovski, pe urmele scriitorilor care au folosit narcotice de un fel sau altul.
O fascinanta istorie a cuvintelor
Prima sectiune lamureste cu acribie istoricitatea anumitor perceptii atemporale cu privire la semnificatia plantelor narcotice folosite in diferite ritualuri ale culturii populare. Pornind de la Herodot si Strabon si analizind cu competenta opiniile istoricilor si etnologilor romani si straini asupra subiectului, Andrei Oisteanu discuta probabilitatea practicii samanice in Dacia antica si caracteristicile cultului elitist al lui Zalmoxis. Nu e de mirare ca aceste subiecte ajung in discutie intr-o carte despre narcotice. Ele erau folosite preponderent in practica de cult in istoria veche, ceea ce a contribuit, de altfel, in mod esential la perpetuarea uzului medical al unor plante precum celebra maselarita. Alaturi de aceasta, matraguna din descintece, minatarca si somnoroasa din Harap-Alb au jucat un rol in producerea de extaze rituale ale oficiantilor religiilor de pe aceste locuri inca din antichitate. Desigur, toate ierburile de leac din medicina populara au istoria lor culturala, iar citatele se afla mereu la indemina. Pe parcurs, istoricul religiilor si antropologul Oisteanu stabileste numeroase conexiuni, unele surprinzatoare: de la originea antroponimului Tiriac la semnificatia prima a expresiei “a trage la masea”; de la etimologia “chefului” romanesc (din tc. kief “buna dispozitie”< ar. kiff “hasis“) la continutul opiaceu al “prajiturii mortilor”, julfa din Moldova; de la prezenta macului in reprezentarile folclorice ale tarimului celuilalt, atit de asemanatoare “riului uitarii” din mitologia greaca, si pina la prohibitia tutunului sub Nicolae Mavrocordat, sub sultanul Murad al IV-lea Tiriaki sau in Brasovul de la sfirsitul secolului al XVIII-lea. O fascinanta istorie a cuvintelor desfasoara pe portiuni Andrei Oisteanu, care lumineaza circulatia culturala din tarile romane in epoci socotite de obicei intunecate si impenetrabile. Veacul fanariot, in special, iese mult sporit din aceasta reevaluare, mult mai deschis cultural decit a lasat o anumita traditie istoriografica si ideologica sa se inteleaga. Prin orientalismul dimbovitean, romanii se aflau in contact nu doar cu Stambulul retrograd si setos de singe, ci cu o Europa intreaga levantina. Mi se pare revelatoare una dintre etimologiile schitate de catre istoric pentru a descifra unul dintre numele “afionului” cu care se tratau cucoanele de cea mai inalta conditie in Iasii si Bucurestii fanariotizati: “altinbasul”, numele turcesc al acestui preparat opiaceu, nu era decit traducerea cuvint cu cuvint a unei celebre farmacii venetiene, “Alla Testa d’Oro”, aflata la mare cautare in intreg Orientul antialcoolic, dar opiofil.
Trecind la istoria drogului in cultura romana culta, autorul gaseste solide puncte de sprijin la spatarul Milescu, la Cantemir, dar si la Mavrocordati, la Baal Sem Tov si Costache Conachi, la Ionita Canta si Johann Martin Honigberger. Chiar si simpla insiruire a numelor arata sanatoasa perspectiva interdisciplinara practicata in carte: nu este vorba doar de literati si nici numai de autori romani. Cultura romana e inteleasa in sensul cel mai larg, dar si cel mai precis: spatiul este cel romanesc, dar manifestarile ei nu se limiteaza la productia de materiale artistice, operele de lux ale unei minoritati cultivate. Sint luati in discutie poeti, dar si oameni de stiinta, cronicari, dar si personalitati religioase, cu totii avind ceva de adaugat la istoria narcoticelor – fie pentru ca le consuma, fie ca le interzic, le cauta virtutile magice transmise de traditie sau le constata raspindirea in Orient si Occident. Gratie acestui demers istoric, cultura romana este privita mereu in situarea sa dinamica intre Est si Vest, primind si daruind, dar mai ales transmitind forme, practici si institutii. Comunicind cu culturile turca, araba, mai tirziu indiana, dar si greceasca, rusa, franceza si engleza, cea romana nu a existat niciodata izolata, definindu-se in maniera autarhica, ca si cum nimic altceva nu ar mai fi existat in preajma. O dovada in plus ca orice incercare de judecare in absolut, lipsita de contextul social si istoric, a manifestarilor culturii romane este o eroare, daca nu o frivolitate.
Discutia asupra convergentei dintre drog si literatura ii permite lui Andrei Oisteanu citeva frumoase reusite, cum sint capitolele despre Mateiu Caragiale, Emil Botta si Mircea Eliade, dar mai ales cel despre Ion Barbu. Cu o memorialistica de familie plina de discretie si o istoriografie literara lipsita de indrazneala, dimensiunile adictiei fata de eter si cocaina ale poetului-matematician au fost mereu minimalizate. Corespondenta de epoca il ajuta pe Oisteanu sa arate situatia reala a poetului in anii ‘20, dar si sa practice o savuroasa hermeneutica a drogului in poezia lui Barbu, cu rezultate de cel mai inalt nivel. Nimeni nu va mai putea sa ignore tilcul autobiografic, fabula erotica si codul narcotic ascunse in filigranul capodoperei pentru liceu Riga Crypto si lapona Enigel. Scrisa de Barbu la Tubingen, intr-o seara plina de “chinurile eterului” si de reminiscentele dureroase ale iubirii pierdute, pictorita norvegiana Helga, balada cuprinde nu doar o serie de masti identificabile (mica nordica-pictorita scandinava; ciuperca cheala-poetul plesuv din tinerete), ci si un travesti nu atit alchimic, cit narcotic: “regele-ciupearca” este, dupa descriere, o Amanita muscaria, o cryptogama halucinogena, care va haladui pe viitor cu semeni ai sai precum laurul si minatarca. Un tur de forta care aduce numeroase contributii interpretarii literaturii si identifica in adictie o sursa de seama a inspiratiei – si asta intr-una din cele mai impunatoare realizari poetice ale modernismului interbelic romanesc.
Foarte multe lucruri de aceeasi calitate se gasesc si in lectura Crailor de Curtea Veche, ca si in descrierea naturii bizare, estetizant-decadentiste a poetului Emil Botta. Si Mircea Eliade era un cunoscator al drogurilor in urma calatoriei sale in India, dar, se pare, si un condamnat la amfetamine in timpul grelelor incercari din sejurul portughez. Mai interesanta este interpretarea data de autor situatiei lui Eliade, ca profesor universitar sexagenar in America in anii ‘60, cind se trezeste asaltat de tinerii hippie aflati in cautarea unui crez si a unui guru. Eliade ii accepta pe acesti tineri, in care vede una dintre cele mai spectaculoase manifestari ale religiozitatii moderne, fara, bineinteles, a ceda ceva din seriozitatea sa academica. Probabil ca batrinul profesor a avut, o vreme, iluzia ca disciplina sa va fi salvata de la marginalitatea care o caracteriza pe atunci tocmai datorita tinerilor entuziasti care se adunau in comunitati libere si fumau marijuana. Peste citiva ani insa, cind fenomenul hippie disparuse cu totul, profesorul va fi acceptat, intelept, ca noii iluminati nu avusesera prea multe in comun cu el, chiar daca ii precedase cu citeva decenii in consumul de narcotice pentru scopuri de elevatie spirituala.
O lectura-diagnostic
Extrem de informata si de competenta, lucrarea lui Andrei Oisteanu nu pare totusi foarte bine legata in aceasta ultima parte, cea cuprinzind literatura moderna si relatiile acesteia cu drogurile. Desi, de la laudanumul lui Kiritescu la cloroformul lui Blecher, de la ketamina lui Dragos Bucurenci la fierturile amazoniene ale lui Alin Fumurescu exista puternice atestari ale frecventarii narcoticelor, cultura romana moderna este prea divergenta ca sa poata fi cuprinsa laolalta sub acelasi stindard. Nu mai spun ca, spre deosebire de capitolele anterioare, aici tehnica asociativa folosita de Oisteanu in scrierea cartii nu mai serveste la fel de bine constituirii discursului. E oarecum nelinistitor sa gasesti referiri la Costache Faca in capitolul despre Mateiu Caragiale sau la C.A. Rosetti in capitolul dedicat, nominal, lui Macedonski si altor simbolisti. Pe portiuni (mici!), antropologia drogurilor intra in conflict cu istoria culturii, care nu se mai lasa pusa in ordine asa usor.
Este insa un prea mic neajuns pentru a umbri realizarea extraordinara a savantului Andrei Oisteanu. Cartea sa reprezinta deja un reper nu doar in antropologia romaneasca, ci fixeaza un standard de cercetare in istoriografia literara de la noi, prin metoda si prin atitudinea stiintifica. Cultura romana gaseste in aceasta lucrare o lectura-diagnostic, facuta de un specialist de prima mina.
Andrei Oisteanu, Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura,
colectia “Plural. M”, Editura Polirom, 2010