Postura memorialistului care isi retrage singur prezumtia de obiectivitate este una destul de neobisnuita. Ceea ce povesteste el trebuie inteles nu ca simpla marturie, ci ca o constructie (“o forma cu sens”), o plamada proprie, o interpretare personala a noianului biografic.
Pentru cititorul neprevenit, precautiile lui Ion Vianu pot parea excesive. Nu sint toate memoriile, fie ca o recunosc, fie ca nu, niste interpretari ale istoriei personale? In plus, nu cumva cartea lui Ion Vianu este de fapt foarte aproape de tipicul memorialistic? La urma urmei, ea istoriseste evenimentele in ordine cronologica, cu putine anticipari, si nu tradeaza adevarul propriei amintiri (bazate pe documente, totusi, care adesea sint chiar citate ca atare) decit o sigura data, in imaginarea unei conversatii ce ar fi putut avea loc intre Tudor Vianu si I. Negoitescu – insa aceasta abatere este semnalata riguros si indelung justificata. De ce atunci nevoia memorialistului de a-si fictionaliza memoriile mai mult decit trebuie?
Poate ca fiecare memorialist isi alege trecutul care il avantajeaza sau pe care il socoteste mai indreptatit. Memorialistul de fata nu este insa unul oarecare. El e constient de tentatia memoriei de a flata, de aceea isi supravegheaza amintirile. Ion Vianu (de altfel, psihiatru reputat) stie ca trecutul personal este rescris temeinic de fiecare data cind destinul face o cotitura, ca fiecare noua pagina biografica le modifica pe cele din urma. Istoria unor transformari interioare care antreneaza consecutive reformulari ale memoriei proprii este subiectul real al volumului lui Ion Vianu, iar nu o marturie despre “brava lume veche” a interbelicului si despre dramatica ei disparitie.
O fascinanta istorie a constiintei
“Romanul educatiei” lui Ion Vianu este unul framintat si demn de luat aminte. Crescind si dezvoltindu-se sub influenta tatalui sau, ilustrul carturar Tudor Vianu, adolescentul impartaseste filosofia de viata a acestuia, “amor intellectualis”, careia insa, cu timpul, poate si din dorinta diferentierii de un model zdrobitor, ii descopera ineficienta. Imediat, un alt izvor de legitimitate se iveste. Pentru a-si sustine noua filosofie, a vitalismului neingradit, adolescentul Ion Vianu regaseste in comunitatea prietenilor un crez, “Noi sintem noi si nimeni altii”, in virtutea caruia totul este permis, atit timp cit respecta codul etic nescris, constind in devotiunea fata de arta, in estetismul anarhic fata de orice tip de conformism. Optiunea ulterioara a tinarului de a studia limbile clasice la universitate este conditionata de nevoia de a-si disciplina elanurile boeme, cit si de intilnirea (ratata, considera memorialistul) cu prelatul Vladimir Ghika, ce nu reuseste sa-i transmita deschiderea sa catre credinta, indreptindu-l, prin elogierea tomismului, pe caile ratiunii. In cele din urma, trecerea de la studiul limbilor clasice la medicina are loc prin reactivarea unui sir intreg de amintiri fondatoare, din copilarie, care ii clarifica viitorului doctor un profil al cavalerismului non-violent, indragostit de formele vietii si setos de dorinta de a si le explica.
Astfel ca una dintre cele mai interesante particularitati ale memoriilor lui Ion Vianu, una care-l singularizeaza in peisajul romanesc, este constiinta triseriilor pe care le livreaza amintirea. Aceasta intelepciune face din cartea sa o fascinanta istorie a constiintei, cu mult mai mult decit o (atit de necesara, altfel) confesiune a celui care a putut sa-i fie cel mai aproape lui Tudor Vianu in anii de scrisnire a dintilor de dupa venirea comunismului. Exista, desigur, pagini numeroase, excelent scrise, revelatorii pentru starea spiritului lui Tudor Vianu dupa intoarcerea in tara din 1947, in anii incercarilor: darea afara de la catedra si reintegrarea, (re)primirea in Academie, intrarea fortata in Partidul Comunist, cistigarea de discipoli valorosi si indepartarea de unii dintre acestia. De o deosebita subtilitate mi se pare analiza scrisorilor lui C. Noica, I. Negoitescu sau I. Frunzetti catre Tudor Vianu, scrisori in care masurarea imponderabilelor prieteniei, respectului, vinovatiei si caintei se fac cu instrumente de mare precizie, dupa cum descrierea parcursului profesional al nefericitului carturar Edgar Papu, de la catolicism la inchisoare si apoi la protocronism, este facuta aici cu o intelegere superioara, cultural si omeneste. Indraznesc insa sa spun ca nu acesta este punctul de maxim interes al cartii lui Ion Vianu.
O autobiografie “fara masca”
In Amor intellectualis avem (dupa anterioarele Amintiri in dialog scrise de Ion Vianu impreuna cu Matei Calinescu in 1995) una dintre foarte putinele autobiografii “fara masca” scrise de oameni de cultura formati in anii ‘50 – viitorii saizecisti. Este vorba de o generatie intreaga, una dintre cele mai importante din cultura romana, silita sa creasca intr-o epoca de maxime interdictii, de blocare a surselor cunoasterii, de canalizare partinica a culturii. Generatia aceasta trebuia sa impace uriasa presiune politica cu tirania modelelor generatiei anterioare si sa incerce sa fie ea insasi. Situatia multiplu conditionata si personalitatea complexa a memorialistului au facut ca “romanul” sau sa nu fie unul al supunerii la model – marele Tudor Vianu ii servea drept indreptar cultural si filtru al tuturor entuziasmelor, barometru al tuturor presiunilor –, ci al luptei cu acesta, lucru cu atit mai greu cu cit alternativa pare sa fie aceea odioasa prezentata de ordinea totalitara. Vor urma o sumedenie de revolte, de la timida tentativa de a polemiza marxist cu T. Vianu la imbratisarea empirismului de sorginte lucretiana, de la boemia “autenticista” la optiunea pentru stiinte in detrimentul Literelor. Este o formidabila goana intre modele paideice, proprie oricum virstei adolescentei, devenita insa dramatica in vremuri in care un comentariu mai avintat la Eminescu sau un simplu papion purtat la cursuri putea atrage consecinte grave.
Evocarea adolescentilor rebeli din Bucurestiul anilor ‘50 (“Clubul alcoolic”, cunoscut inca din Amintiri in dialog) ofera un foarte bun exemplu de imbinare a influentelor culturale imediat postbelice: ecouri mateine si crezuri autenticiste, in contextul in care dictatura facea din “arta pentru arta” o etica. Insa tabloul nu retine atentia neaparat prin tribulatiile alcoolice ale tinerilor prieteni in crisme sordide, discutiile lor inalte si gesturile lor livresti (memorialistul povesteste cum s-a indragostit de o frumoasa fata de doar 12 ani… la o conferinta despre Dante!). Mai degraba intereseaza senzatia de disperare (care, in conjunctie cu o drama personala si cu o psihee mai prapastioasa, il duce pe unul dintre ei la sfidarea regimului si la sinucidere) a unor tineri aflati in plina deruta existentiala, nu exclusiv politica. Ion Vianu da dovada de destula intelegere pentru a ii include in aceasta generatie debusolata nu doar pe sine si pe amicii sai, ci si pe adeptii debusolati ai nationalismului de nuanta legionara, pe cei care regasisera crestinismul, eventual in varianta catolica, drept forma de afirmare de sine in raspar cu regimul, ca si pe cei integrati noii puteri comuniste, si ei cu destule drame personale (comunisti respinsi de sistem din cauza emfazei lor leniniste, din cauza incapacitatii de a asimila limbajul de lemn, sau deveniti devianti atunci cind comunismul romanesc a virat nationalist etc.). In fata atitor alternative inacceptabile, estetismul disperat al unor tineri care se recunosteau “burghezi”, cultivarea baudelairianismului in biserica si a autenticismului in biblioteca sint solutii aproape eroice.
Una dintre cele mai importante, dar si mai neasteptate surse intelectuale ale lui Ion Vianu este data de prezenta lui M. Blecher printre autorii invocati in Amor intellectualis. Ion Vianu, om cu o frumoasa formatie clasicista si stiintifica, fiul unui umanist de anvergura, parea sa aiba prea putine lucruri in comun cu vizionarul bolnav al Intimplarilor in irealitatea imediata. Si totusi, memorialistul este aproape singurul intelectual roman care citeste in anii ‘50, in perioada sa de formare, literatura lui Blecher (celalalt este Emil Brumaru). Blecher este invocat de trei ori in Amor intellectualis, cu o insistenta pe care citatele insesi, mai mult decorative, nu o justifica. Prin citari indirecte, autorul Intimplarilor in irealitatea imediata este insa mult mai prezent in carte, pina acolo incit poate fi socotit unul dintre reperele cele mai importante ale adolescentului Ion Vianu, o figura emblematica a experientei sale intelectuale si morale. Iata, de exemplu, un fragment caracteristic cuprinzind un vis tipic blecherian al adolescentului (poate chiar, de ce nu?, o reminiscenta de lectura), o fantasma a claustrarii, in care temnita unde e inchis visatorul se vadeste a fi propriul corp (la Blecher, propriul craniu). Iar intelesul sau este ca lipsa libertatii nu vine din afara, de la statul-inchisoare sau de la modelele pedagogice tiranice. Constiinta este prin ea insasi nelibera, fiind formata de ceea ce o limiteaza si cenzurindu-se din interior, prin faptul ca isi da singura reguli. Ion Vianu preia aceasta revelatie blecheriana (“Multe hotariri ale vietii mele au fost dominate de aceasta dorinta nelimitata de-a fi liber”, spune el), incercind de-a lungul “educatiei” sale sa o domesticeasca, sa-i potoleasca virulenta. Intr-un tirziu ajunge sa accepte ca “Libertatea absoluta este identica cu determinismul absolut”. Iar in alta parte, si mai concludent, intr-o fraza ce explica interferenta modelului pedagogic patern cu aspiratia proprie spre libertate: “Nu am dreptul sa ma pling. Sa regret prea mult acele virtualitati pierdute. Viata poate continua numai daca rupi din tine. Ca o ramura pe care o tai, primavara, ca sa creasca”.
La intilnirea dintre doua moduri de a gindi cultura, intr-un moment de pierdere a reperelor si de deruta personala, dar cu un consistent bagaj intelectual si inarmat cu consistenta etica a viitorului disident anticeausist, tinarul Ion Vianu fixeaza un tip intelectual exemplar.
Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educatii,
colectia “Fiction Ltd”, Editura Polirom, 2010