C. Rogozanu
Reusita cartii vine din infiriparea “vocii de familie”, de comunitate. Asta e cartea soaptelor. Autorul ne furnizeaza, cu dorinta sa nespusa de a ne face sa nu gresim sensul interpretarii, sensul soaptelor ca pe “cartea invinsilor”, cartea celor care nu fac istoria.
Frumos, dar eu as prefera sa adaug in definirea soaptelor, susoteala, chiar birfa de familie, tot traficul acela de informatie, mit, frici, demnitate care este asigurat de marea retea a comunitatii: asta ii iese lui Vosganian de minune. E exemplara scena casatoriei bunicului Garabet cu bunica Arsaluis, fericire periclitata doar de scurta fuga a barbatului doar ca sa-si ia ramas bun civilizat de la amanta bulgaroaica. Evident, nu aici sta greutatea cartii, ci in partea documentara a ei: multe personaje memorabile, armeni fugiti sau scapati de urgie cu destine de-a dreptul incredibile. Asa este povestea lui Armen Garo, cel care a facut o lista de vinovati pentru ucidere si deportari in masa si a infiintat “divizia” de razbunatori Nemesis; din aceeasi galerie a razbunatorilor: Misak Torlakian; iar povestea “regelui tutunului” din Romania, Levon Zohrab, e dintre cele mai bune.
Varujan Vosganian, Cartea soaptelor,
colectia “Fiction Ltd”, Editura Polirom, 2009
Anticorpi in exces
Doris Mironescu
Poate cea mai importanta problema a cartii lui Ernu este situatia intelighentiei intr-o epoca de criza. Intelectualul trebuie sa-si defineasca astazi o noua pozitie in raport cu o societate care nu-l mai recunoaste drept necesar. Aceasta pozitie va trebui sa fie una de critica permanenta (rezonanta trotkista a formulei e interesanta), de vesnica “instigare”, de anarhism ideologic. Autorul socoteste ca in era noua “intelectualitatea le-a devenit inutila Puterii si burgheziei”, fiind transformata in marfa si integrata jocurilor de legitimare ale statului. Pentru a scapa acestor jocuri, intelectualul va deveni un provocator, un fel de terorist care obliga Puterea sa se amendeze mereu. E drept ca paralela cu teroristul e cu totul nefericita, iar legitimarea terorismului ca modalitate de a “dialoga” cu puternicii acestei lumi (intr-una din paginile cartii) e o trista gluma.
Printre diferitele metafore pe care le foloseste pentru a identifica propriul tip de intelectual (speculantul, teroristul, anarhistul, vampirul etc.), Ernu ajunge, prin hazardul asociatiilor, si la una medicala. Intelectualitatea produce virusi, dar si anticorpi, spune el, idei, dar si o critica a ideilor insurubate gresit in creiere.
Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului,
colectia “Ego-grafii”, Editura Polirom, 2009
Exista un canon “post-national”?
Doris Mironescu
Prin romanele sale elvetiene, scrise incepind cu anul 2001, Catalin Dorian Florescu nu “se integreaza” culturii romane. El inventeaza, mai degraba, o sectiune culturala care lipsea: romanul diasporei romanesti, tratind migratia ca pe un fenomen autonom, personal, iar nu ca pe un dezastru istoric, situatie foarte raspindita astazi, intr-o lume globalizata si multiplu conectata. Insa e vorba de romane scrise in germana, cu o fraza si o cadenta specific germane, pe care traducerile excelente ale Marianei Barbulescu nu au cum sa o reproduca, trebuind in schimb sa o recreeze pe terenul limbii romane. Alegind sa scrie in limba germana despre subiecte intime, proprii, precum emigrarea sau “intoarcerea acasa”, ca in primele sale doua carti, autorul se plasa inca in zona gri dintre doua culturi.
Dupa Maseurul orb insa, si mai ales dupa aparitia romanului Zaira, Catalin Dorian Florescu s-a specializat in personaje aparte, al caror destin nu mai e specific, etnic.
Catalin Dorian Florescu, Zaira,
traducere din limba germana de Mariana Barbulescu,
colectia “Fiction Ltd.”, Editura Polirom, 2010
Extazul lecturii: Radu Cosasu
Doris Mironescu
Reluarea unor scrieri mai vechi ale lui Radu Cosasu sub titulatura de Opere in ultimii ani nu reprezinta doar semnalul editorial al clasicizarii. Semnale de acest fel au fost numeroase in ultimul timp, de la decernarile de lauri din partea forurilor competente la entuziasmul rapsodic si gelos de exclusivitate al criticilor literari tineri. Mai important insa, editia de la Polirom are meritul sa puna fata in fata carti scrise la date diferite si sa stirneasca astfel un fertil turbion de lectura. Ce are in comun volumul de cronici telesportive din 1973, Cinci ani cu Belphegor, cu cartea-marturisire din 1993, Matusile din Tel Aviv? Autorul nu ne spune, iar prefatatorul, Mircea Iorgulescu, alege sa realizeze o excelenta aplicatie exegetica doar asupra primei carti, lasind-o deoparte pe a doua, ca pe un subiect de cu totul alta factura.
Radu Cosasu, Opere III: Cinci ani cu Belphegor, Matusile din Tel Aviv,
colectia “Opere. Radu Cosasu”, Editura Polirom, 2009
Nostalgia ucigasa
C. Rogozanu
Noapte buna, copii!, romanul lui Radu Pavel Gheo, este o colectie generoasa de povesti, poante, scene cotidiene din anii ‘80, mituri ceausiste sau vestice. Are fotografiata si copilaria copilului comunist universal, ca sa-l parafrazez pe criticul-zeu, dar are si stirea tipica de tabloid despre esuarea in Romania de tranzitie sau despre destramarea “visului romanesc” in America.
Gheo nu vine cu noutati stilistice, nici cu o constructie spectaculoasa romanesca. Ce are el bun si nou este ca scrie negru pe alb o poveste complet curatata de idealizari inutile. Ni se prezinta un soi de insectar al sperantelor desarte ale copiilor anilor ‘80. Un insectar in care “eroii” inca se zbat. (…)
Sintem niste coloane sonore ambulante, sint convins de asta, sau, mai curind, niste hard-uri ambulante pe care se string de toate alandala, de la reclame, la hituri disco si pornografie, sintem compoziti pop. De aceea imi va ramine bine imprimat in memoria literara personajul Marius virusat de Prince cautind razbunare in al sau Corvette ratacitor. Si de aceea Noapte buna, copii! e o reusita.
Radu Pavel Gheo, Noapte buna, copii!,
colectia “Ego. Proza”, Editura Polirom, 36.95 lei
Roman, povestire, personaj, fantezie… o conferinta de Cristian Teodorescu
Bogdan-Alexandru Stanescu
Cam ca Germania in al Doilea Razboi Mondial, cartea lui Cristian Teodorescu deschide atit de multe fronturi pe cimpul de lupta al prozei mioritice, incit vei putea spune, Cititorule, ca nu poate iesi invingatoare peste tot. (…)
Cartea lui Cristian Teodorescu e o reconstituire, a orasului fantoma Medgidia, dar ar putea fi la fel de bine reconstituirea unei tari fantoma, a unei lumi disparute, ca sa folosesc o sintagma deja aplicata reconstituirilor personale. Ce e extraordinar aici, insa, e faptul ca toata aceasta viata prezenta in fiecare caramida a orasului disparut nu a fost atinsa de privirea prozatorului. Este, orice ar spune altii, povestire, fantezie. Iar asa ceva putini pot sa faca.
Istoria care nu se poate povesti
Doris Mironescu
Deosebita reusita a lui Cristian Teodorescu cu Medgidia, orasul de apoi trebuie vazuta drept ceva mai mult decit ceea ce ea prezinta cu evidenta, adica consacrarea spectaculoasa a unui scriitor care a mai scos pina acum lucruri notabile, insa nu de aceasta anvergura. Aceasta carte reprezinta, poate, triumful “in posteritate” (si aici iau ca punct de reper incetarea militantismului optzecist, marcind sfirsitul unei hegemonii, fara a lasa cu adevarat locul alteia) al proiectului optzecist care cerea reunirea constiintei maxime a scriiturii (pe filiera barthesiana) cu imperativul social si moral de tip autenticist al beatnicilor americani. Este o istorie posibila, verosimila si totodata constienta de faptul ca este o istorie. Din fericire, constiinta de sine nu o mai proiecteaza in vortexul anihilant al autoreferentialitatii, nu ii saboteaza coerenta epica. Si nici invers.
Cristian Teodorescu, Medgidia, orasul de apoi,
colectia “Proza”, Editura Cartea Romaneasca, 2009
Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de politica
Doris Mironescu
Marea emblema sub care se plaseaza acest roman, provizoratul, nu este doar cel al carierelor si al familiilor amenintate de petele de la dosar, ci si al sentimentelor, adesea mistificate, intotdeauna tradate, daca nu de catre amantul nerecunoscator, atunci cu siguranta de catre insasi eroina, excedata de minciuna pe care o traieste. Nu numai politica face lucrurile provizorii, obligindu-i pe oamenii simpli sa se refugieze in lumea marunta a familiei sau sentimentelor, caci provizorii sint si familia, si sentimentele, si asta nu doar acum, ci dintotdeauna. E dificil sa mentii dragostea la cote inalte in conditiile in care sporul natural al populatiei este politica de stat, iar o sarcina nedorita si intrerupta artizanal poate insemna moartea.
Incertitudine
Florin Irimia
Comunismul vinde. Sau cum am fi spus in comunism, se vinde. In film ca si in literatura. Fie ca ne raportam la el din perspectiva prezentului si cu umor (Sint o baba comunista!, Povestiri din Epoca de Aur), fie ca ne aflam chiar in mijlocul lui si nu putem fi decit gravi ca in Drumul egal al fiecarei zile, fie ca scriem/facem documentare (O lume disparuta, Tovarase de drum, Explorari in comunismul romanesc, Autobiografia lui Nicolae Ceausescu) sau fictiune (432), autorii stiu ca vor vinde. Si, implicit, ca vor cunoaste succesul, sau cel putin ca vor atrage atentia. Atit in Occident, unde publicul este curios sa afle cum a fost aici, cit si aici, in spatiul pe care toate aceste productii il evoca, din motive pe care am sa le expun imediat.
Disconfortul si anxietatea care ne cuprind citind romanul Gabrielei Adamesteanu nu au de-a face neaparat cu vremurile pe care le-am trait. Cum spuneam, certitudinile, chiar triste, sint preferabile incertitudinilor. Frica ce ne cuprinde apare doar cind ne gindim la ce va urma.
Gabriela Adamesteanu, Provizorat,
colectia “Fiction Ltd.”, Editura Polirom, 2010
Atletul renuntarii
Doris Mironescu
Radacina de bucsau de O. Nimigean este o carte de o mare bogatie si complexitate, imposibil de epuizat in spatiul unei cronici. Facila tentatie de a povesti “ce se intimpla” saraceste romanul acesta orchestrat, in miezul sau intim, sub forma unui dialog neincetat cu sine insusi. Cel putin doua voci se concureaza mereu in carte, legate strins una de alta: una ratacind prin unghere teologice, alta dezlantuita pamfletar, una cautind pitorescul si linistea casnica, alta razboindu-se cu demonii sociali si politici. Aceste doua voci dau formula unui roman unic, polifonic aproape ca Dostoievski al lui Bahtin si taios de inteligent.
Romanul lui O. Nimigean este o mare palinodie – gest de maxima onestitate fata de sine insusi, romanul isi refuza incheierea, negind totodata caracterul finalist, “mesajul” lumii fictionale propuse. Opacitatea suspicioasa a titlului se vede astfel completata printr-o constructie deschisa, din care lipseste ultima caramida. Excelent executata, cartea refuza piedestalul. Intr-adevar, cu toata “perfectiunea” ei compozitionala, Radacina de bucsau captiveaza prin autenticitate si isi tine cititorul cu sufletul la gura in acelasi timp in care il face sa-i admire articulatia armonica. O splendida reusita.
O. Nimigean, Radacina de bucsau,
colectia “Ego. Proza”, Editura Polirom, 2010
Patima si contemplare
Florin Irimia
Demonii vintului, al doilea roman exotic al Danielei Zeca, iti ia ochii (si chiar mintile), asemenea unei geme stralucitoare montata pe un inel din cel mai pur aur. Citind romanul, avem impresia ca ne aflam intr-un vis, un vis al scriitoarei care, inspirindu-se de la Seicul Mo din Dubai, dar procedind exact invers, asteapta sa adormim pentru ca sa ne intre in ginduri si in suflet, unde isi va face culcus, delectindu-ne in fiecare noapte cu povestile sale. Femeile frumoase ca niste nestemate si greu de pastrat asemenea vintului, constructiile opulente, aproape neverosimile, finantate de petrolisti bogati, orgoliosi, care cred ca numele le va dainui macar cit vor dainui cetatile lor postmoderne, si o limba ademenitoare, moale si senzuala ca un descintec sint doar citeva dintre motivele pentru care trebuie sa cititi aceasta carte care m-a dus cu gindul la Salman Rushdie si a sa Seducatoare din Florenta.
Scrisul slefuit artistic seduce, subjuga, iti poate oferi placeri nebanuite. Dar, asemenea diamantelor aurului sau perlelor, care te pot vindeca in aceeasi masura in care te pot inrobi, el este ambivalent. Aceasta este provocarea, dar si avertismentul lansat(a) de Daniela Zeca prin Demonii vintului.
Daniela Zeca, Demonii vintului, colectia „Ego. Proza“,
Editura Polirom, 2010, 26.95 lei
O zona crepusculara
Florin Irimia
Al doilea “roman” al Ioanei Bradea nu va mai stirni controverse si nici nu va mai fi premiat, pentru ca nu este conceput sa nasca patimi sau aprecieri unanime. De altfel, imediat dupa ce a debutat, criticii au anticipat ca-i va veni foarte greu scriitoarei sa produca o a doua explozie literara de calibrul celei dintii, avind in vedere tocmai intensitatea acesteia. La sase ani de la publicarea lui Bagau, Scotch este lansat pe piata, iar zgomotul pe care il produce e al unei pastile de calciu dizolvindu-se intr-un pahar cu apa. (…) Fara indoiala, cartea Ioanei Bradea reuseste sa creeze atmosfera, una halucinanta (inclusiv prin folosirea limbajului poetic exacerbat), data de contactul cu o lume marginala, intr-adevar aproape ireala in contextul actual si, de altfel, prea putin interesanta pentru cei mai multi dintre noi. Din pacate, odata atmosfera creata, scriitoarea pluseaza si se autosubmineaza abordind un ton grav, mult prea serios, care, evident, ar trebui sa ne miste, sa ne induioseze, sa ne smulga o lacrima, fie ea si simbolica, pentru destinul necrutator al celor ce populeaza aceasta lume, victime, fara doar si poate, ale postcomunismului industrial. Dar spunindu-ne ca acum ar trebui sa ne induiosam, Bradea nu face decit sa ne determine sa ne abtinem (…).
Ioana Bradea, Scotch, colectia “Ego. Proza”,
Editura Polirom, 2010, 22.95 lei
Turnirul modelelor
Doris Mironescu
Una dintre cele mai interesante particularitati ale memoriilor lui Ion Vianu, una care-l singularizeaza in peisajul romanesc, este constiinta triseriilor pe care le livreaza amintirea. Aceasta intelepciune face din cartea sa o fascinanta istorie a constiintei, cu mult mai mult decit o (atit de necesara, altfel) confesiune a celui care a putut sa-i fie cel mai aproape lui Tudor Vianu in anii de scrisnire a dintilor de dupa venirea comunismului. Exista, desigur, pagini numeroase, excelent scrise, revelatorii pentru starea spiritului lui Tudor Vianu dupa intoarcerea in tara din 1947, in anii incercarilor: darea afara de la catedra si reintegrarea, (re)primirea in Academie, intrarea fortata in Partidul Comunist, cistigarea de discipoli valorosi si indepartarea de unii dintre acestia. De o deosebita subtilitate mi se pare analiza scrisorilor lui C. Noica, I. Negoitescu sau I. Frunzetti catre Tudor Vianu, scrisori in care masurarea imponderabilelor prieteniei, respectului, vinovatiei si caintei se fac cu instrumente de mare precizie, dupa cum descrierea parcursului profesional al nefericitului carturar Edgar Papu, de la catolicism la inchisoare si apoi la protocronism, este facuta aici cu o intelegere superioara, cultural si omeneste.
Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educatii,
colectia “Fiction Ltd.”, Editura Polirom, 2010