Autorul de literatura sapientiala da impresia ca a trait deja tot ce merita trait, a asimilat experienta si o poate livra in forma esentializata cititorilor. Insa pentru majoritatea acestora scoala s-a terminat, iar scolarii care citesc literatura o fac tocmai ca sa evadeze din cadrul institutionalizat. Pe scurt, aforistica a decedat, ca gen, de multisor, si nimic n-o va face sa renasca prea curind.
In aceste conditii, trebuie considerat un eveniment succesul remarcabil al lui Livius Ciocarlie cu carti (cumva) aforistice. Nu va luati dupa relatarile autorului, in chiar cartile cu pricina, ca volumele ii stau stivuite prin librarii si contabilii de la edituri il trateaza cu ostilitate pentru presupusa nevandabilitate a productiilor sale! Se stie ca nu contabilii sint cei mai autorizati cititori dintr-o editura, iar succesul nu se masoara cu metrul de raft de librarie. Pretuirea superlativa a citorva cititori experti, intre care un Lucian Raicu sau un Matei Calinescu, valoreaza, desigur, mai mult. Iar acesti cititori nu gindesc altfel decit noi, ceilalti, despre subrezenia genului aforistic. Si de aici incepe uimirea in fata literaturii practicate de Livius Ciocarlie.
Scrisul nu salveaza
Temele majore ale scrisului lui Ciocarlie din 1990 incoace au fost timiditatea, incetineala, ratarea si zapaceala, cu un mai mare accent in ultimele carti pe batrinete, amnezie, starea de pensionar si de “om din mileniul trecut”. Nu e postura celui satisfacut de sine insusi, care “revarsa” din preaplinul stiintei sale asupra celor mai putin norocosi, ci mai degraba comentariul deloc magulitor al propriilor rateuri. Cartea cu fleacuri se desparte inca de la titlu de pretentia exemplaritatii. Iar individul care scrie despre sine se denigreaza amuzat, aratind in treacat ca autodenigrarea nu este, in cazul sau, o pasiune masochista: “Cioran ma ia la tinta cum spargea Maxone baloanele la bilci: transparent mie insumi, cu multa apa in singe, spectator al inertiei mele, cazut in autoironie facila si sterila, contemplativ din comoditate, de o indiferenta spectaculara, facindu-mi placere sa nu intervin in mersul lumii, multumindu-ma cu putin, mindru de a nu fi nimic”.
Fragmentele lui Ciocarlie nu sint cu adevarat aforisme, pentru ca refuza aproape intotdeauna insumarea sapientiala a experientei. Experienta e, de altfel, constant subevaluata: plimbari prin oras, intilniri intimplatoare cu unul si cu altul, zicerile lui T. sau ale lui Maxone, lecturi incrucisate din mai multi autori odata, care se completeaza si polemizeaza fara sa o stie in mintea scriitorului, excedat de vocile lor asurzitoare. Nu prea mai e cine stie ce experienta, ci mai mult o parodie a ei. Autorul merge la o conferinta cu vorbitori straini: “Concluzia: aud asemanator poloneza, franceza si romana, adica mai deloc”. In cele din urma, orice plimbare devine pretext pentru a scrie ceva: “Nu gasesc nimic de scris. Totusi, o speranta. La ora prinzului trebuie sa ies din casa pentru un drum destul de lung. Fac eu vreo boacana pe acest parcurs”. Plimbarea e un mod de a se alimenta cu observatii morale, iar scrierea lor pe hirtie, cum se spune in alt loc, e un mijloc de a face timpul sa treaca. Astfel, “vidul” nelinistitor cu care se ocupa, cioranian, Livius Ciocarlie in titlurile primelor sale carti de dupa 1990 (Fragmente despre vid, Paradisul derizoriu) se imblinzeste, transformindu-se in “fleacuri” in cartea de fata.
Scrisul nu salveaza, iar asta inseamna ca nici de la citit nu trebuie sa ne asteptam la prea mult. Lecturile incrucisate ale lui Livius Ciocarlie vin sa se adauge si ele realitatii confuze, amnezice si greu de sesizat din cartile sale. Autorul a realizat veritabile “dialoguri” cu Cioran sau Pessoa in cartile sale pe care, in disperare de cauza, cronicarii taxinomici au trebuit sa le numeasca “critifiction”. E destula fictiune critica si in Cartea cu fleacuri. Dar aici lecturile sint altele. De pilda, propriul dosar de Securitate, pe care Ciocarlie il parcurge cu multa neplacere si dezamagire: informatorii sint prea adesea cei la care te asteptai mai putin. Nu relativismul moral e solutia preconizata atunci de catre acest profesionist al diversiunii, dimpotriva. In una dintre cele mai sanatoase si mai articulate interogari ale generatiei care a prins comunismul in Romania, Ciocarlie intelege sa isi asume propria viata, propriile incercari si esecurile personale din relatia cu regimul. Ceea ce nu inseamna ca stie sa isi gestioneze mai bine relatia cu prezentul, in lumina noilor dezvaluiri: “Participam la o ceremonie. La intrare, ma sarut cu un informator. Inauntru, pe altul ma prefac cu obstinatie ca nu-l vad. Asta-mi aduce in minte vorba veche a unei prezumtive iubite, cu care ezitam: «Nu stii nici tu ce vrei!»“. (In paranteza macar, trebuie sa atrag atentia si la fenomenul tinerilor stingisti ahtiati dupa caviarul unei audiente fara egal pe piata ideilor, pe care Livius Ciocarlie il observa cu distanta. El citeaza in citeva rinduri “un tinar scriitor roman super-premiat”, “un fruntas“, “un deloc anonim tinar scriitor” care acuza anticomunistii de lipsa de subtilitate si de neonazism, fara sa se gindeasca “ei cum ar fi reactionat” in conditiile comunismului triumfator din Romania predecembrista…).
Dar, daca “viata” inregistrata in carte e inconcludenta, iar fragmentele asternute pe hirtie nu isi asuma nici un “mesaj”, in ce fel mai poate sa fie Livius Ciocarlie un “moralist”, asa cum cere genul si cum, am eu convingerea, chiar este scriitorul? E simplu: afisind un mod de a fi care ii este propriu, deloc contrafacut, de o finete morala exemplara. Sa luam observatia urmatoare: “Imi cade mai mult la stomac decit la suflet strada asta, Latina, prefer sa ocolesc, ca sa ajung in Mosilor, pe Corbeni. Acolo ma intimpina un bloc reprofilat in hotel cu nume sonor – The Monte Nelly – prin fata caruia trec impresionat”. Moralistul e impresionat de firmele kitsch de pe strada, intimidat de “cetatenii” responsabili si autoritari, conciliant cu confratii plini de orgoliu, plin de solicitudine cu obositorii suplicanti. Fata de cei cu adevarat insuportabili, emite cogitatii esopice, dar perfect civile: “Unii oameni, daca n-ar exista, n-ar trebui inventati”. Ipocrizia necesara ramine, ca pe vremea lui La Rochefoucauld, singura solutie: “Sinceritatea este un fenomen de nemediere, pe care literatura nu-l accepta. Nu-l accepta nici viata sociala. Cu totul sincer nu esti decit cind ii dai omului in cap”. Drept pentru care, laic si blajin, autorul accepta cea mai eleganta, dar si cea mai perdanta iesire: “Sint bine inarmat impotriva laudelor interesate: ma las manipulat, nu si pacalit”.
Regulile consacra un personaj
“Fleacurile” lui Livius Ciocarlie sint de fapt argumentele prin care un om poate trai cu sine insusi intr-o lume ca nelumea, adica in lumea noastra. Luindu-se peste picior pe sine, el refuza sa ii bruftuluiasca pe ceilalti. Tratindu-si nelinistile drept mofturi (“Uneori, in plina neliniste, adorm”), el se fereste sa decreteze preocuparile celorlalti drept neimportante. Pentru ca, la scara cosmica sau la scara istoriei, oricum totul pare lipsit de importanta, iar ipocrizia nu e doar a fostilor activisti care infiereaza acum comunismul, ci a oricarui om cu sensibilitate normala care se uita la stiri si nu se sinucide imediat dupa aceea: “Ce s-a mai intimplat in tara si in lume? Nu mare lucru. S-a interzis circulatia pe Brezoianu, au murit aia 20.000 din Birmania… Mai ce?”.
Cartea cu fleacuri este un indreptar de morala privata. Regulile vin, la un moment dat, in cascada, dar nu atit ca niste recomandari imperioase adresate celor in nevoie, ci in forma unui inventar de deziderate. Ele consacra un personaj, nu doar prin comportamentul pe care-l creioneaza, ci si prin dorinta de autoefasare, prin fraza retractila si lirica. Cititi-le numai: “A nu supara. A calatori, fie si pina in Cismigiu. A te angaja in initiative de care niciodata n-ai prea fost in stare; de care acum nu mai esti in stare deloc. A te rasfata, scuturat de neliniste. A nu sti ce cauti aici, ce ai cauta dincolo. A…”. De fapt, in toata aceasta zapaceala, Livius Ciocarlie e un intelept.
Livius Ciocarlie, Cartea cu fleacuri,
colectia “Odiseu”, Paralela 45, 2010