Tony Judt este istoricul nonconformist si analistul incomod al realitatii imediate. A fost asa pina in ultima clipa a vietii sale. Ne-a tulburat o viata intreaga cu analizele si sintezele sale, a provocat, a lasat inclusiv texte tulburatoare despre boala care l-a ingenunchiat in ultimii ani de existenta. Toate aceste dimensiuni au o nota comuna: vesnica pofta de confruntare, de schimbare, de idei incomode. Le regasim din plin in Reflectii. Unele dintre cartile recenzate nu au aparut in Romania, dar asta conteaza mai putin. E delicioasa inclusiv raderea unor istorici de care n-am auzit, si asta pentru ca Judt ofera singura perspectiva in care cred atunci cind citesc un recenzent: descrie ce a omis autorul (istoricul, in cazul nostru) sa spuna. Il ridiculizeaza, de exemplu, pe John Lewis Gaddis, un istoric al Razboiului Rece, enumerind zecile de omisiuni: spionajul rusesc (unul din putinele lucruri din URSS care chiar a functionat, dupa cum scrie Judt), mccarthysmul, evita aventura fascinatiei pentru comunism in Europa vestica etc.
Despre conduita intelectualilor de stinga
Judt citeste si citeaza cu nesat biografiile marilor intelectuali. Sint analizate multe carti de corespondenta, memorii, “vieti”. Uneori apar pasaje pe care sufletele sensibile le-ar putea califica drept tabloidale, dar sint simple marturii ale felului in care cititul este un mod de viata – Judt n-are chef si timp pentru epatari academice, pentru exercitii intelectuale narcisiste, cauta intotdeauna elemente atragatoare, cotloane intunecate din vietile “sfintilor intelectuali”. Cind scrie despre Arthur Koestler si biografii sai, navigheaza cu mare grija printre carti bune, carti proaste, printre informatiile despre un posibil viol in care Koestler ar fi fost implicat si nu uita nici de excesele private: Koestler nu era doar un tip foarte insistent cu femeile, dar era si un bautor de cursa lunga, consumator inrait de Benzedrina etc. Nu va mirati: Sartre inhala si el acelasi drog – avea un efect energizant, pe linga senzatia de euforie. Si, da, poate Koestler isi insela compulsiv iubitele. Dar si ele il inselau pe el, noteaza cu umor recenzentul. Judt nu uita sa scrie cite un rind cit un roman: despre cum Celia Paget (un personaj la rindul ei, buna prietena cu Orwell), o iubita a lui Koestler, a fugit o saptamina cu Albert Camus. Judt ii ridiculizeaza tonul moralist al biografului lui Koestler, David Cesarani. Subliniaza, de fapt, acea stranie convietuire din mintea biografilor intre curiozitatea pentru toate detaliile picante din viata sexuala a unui intelectual si dorinta de a infiera faptul ca pozitiile publice ale celebrului jurnalist ascundeau orgiile din alcov.
Din Corespondenta lui Hannah Arendt cu prietena sa Mary Mc Carthy, Judt scoate multe pasaje care arata forta teribila a birfei intre intelectuali. Nu e iertat nimic. Cele doua prietene nu se iarta nici una pe alta (cind Arendt ramine prietena cu fostul sot al lui Mary). Arendt e nemiloasa, putini scapa intregi in scrisorile sale. Despre Vladimir Nabokov: “Exista ceva vulgar in rafinamentul lui”. Iar despre Toba de tinichea a lui Grass spune ca e o carte depasita, neoriginala, pe care nu s-a mai obosit s-o termine.
Una din temele grele de care Judt se apropie frecvent este conduita intelectualilor de stinga (cu cei francezi e cel mai nemilos – ii stie foarte bine). Gasiti un articol excelent despre Istoria marxismului, lucrarea monumentala a lui Kolakowski, el insusi un marxist rafinat si redutabil care a renuntat apoi la credintele tineretii. Pe de o parte, se situeaza de partea scepticismului polonezului fata de fascinatia sartriana pentru aventura comunista estica, ii reia cu nesat vorbele de duh despre lenea marxistilor care cred ca daca au o teorie pe inteles la indemina, pot intra fara sa studieze in domenii precum istorie si economie. De cealalta parte, in alte articole Judt este unul dintre oamenii care au anuntat printre primii pericolele renuntarii totale la proiectul unor welfare states. E unul dintre putinii intelectuali care pot scrie fara crutare despre derapaje penibile ale stingii sau ale epigonilor marxisti, in acelasi timp cu rinduri memorabile despre Marx si posteritatea sa. Judt anunta in primul an al crizei in care ne aflam si acum, 2007, urmatoarele: “Dar problema sociala s-a reintors in agenda internationala cu o forta deosebita. Ceea ce beneficiarilor prosperi li se pare o crestere economica mondiala si o deschidere a pietelor nationale si internationale catre investitii si comert este perceput si respins tot mai mult de milioane de alti oameni drept o redistributie a averii globale in beneficiul citorva corporatii si detinatori de capital”.
Un critic adevarat al politicilor contemporane
Judt a avut si profetiile sale percutante. Cind in 1997 Fareed Zakaria l-a invitat sa scrie despre orice crede ca va fi de impact in afacerile externe, Judt a ales “problema sociala”. Si nu a gresit. Analiza sa este incredibil de actuala cind o citim astazi. Judt vorbeste despre acea clasa de cetateni “nesecurizati”, care nu au reusit sa intre intr-o linie a muncii cit de cit predictibila, despre aceia care merg dintr-un job nesigur in alt job nesigur, care sint incet exclusi din servicii sociale elementare pentru ca nu sint destul de bine asigurati. Premonitiile sale s-au adeverit. Intre timp asistam la un decalaj dureros intre teorii neoliberale despre recalificare si “flexibilizarea” muncii si o patura sociala din ce in ce mai groasa de neadaptati: “E adevarat, orice munca este, in mod potential, mobila, in functie de tipul de calificare, de loc si de timp. Dar este socant de nerealist sa te astepti ca oamenii sa-si schimbe locuinta si calificarea de fiecare data cind fortele globalizarii o dicteaza. Si, in orice caz, marea variabila aici e timpul: o economie se poate transforma foarte repede, insa schimbarile sociale aferente nu pot avea loc in acelasi ritm. Actuala problema este distanta dintre schimbarea economica si adaptarea sociala, distanta care dureaza deja de jumatate de generatie si care va mai dura probabil ani intregi; ea a devenit, prin analogie cu marea problema sociala din secolul al XIX-lea, chestiunea critica a epocii noastre”. Intre timp, Codul Muncii de la noi a fost si el bine “flexibilizat” – se oficializeaza existenta unei paturi de cetateni care nu-si mai gasesc locul in piata muncii si care pot spera prea putin la calificare adevarata pentru o durata respectabila.
Daca vreti sa gasiti un critic adevarat al politicilor contemporane, tot la Tony Judt trebuie sa va intoarceti de cite ori aveti ocazia. Cea de-a treia cale a lui Blair nu a fost nicicind mai corect si aplicat desfiintata. Insa Judt isi pune uneori si niste necrutatori ochelari de mizantrop si priveste cu uimire cit de usor sint de pacalit oamenii, cit de mult asculta baliverne motivationale in loc sa judece la rece propriul context. O mostra de ironie la adresa mindrilor cetateni ai Londrei intr-un articol din 2001, dupa ce Blair cistigase alegerile a doua oara: “Faptul ca Londra se misca din nou este un truism international. Prospera, e aglomerata, cosmopolita, e o Mecca financiara si culturala etc. Pentru tinerii europeni, aici e locul unde trebuie sa ajungi. Iar cu londonezii s-a petrecut ceva ciudat – ei chiar cred tot ce li se spune despre orasul lor, ceea ce explica succesul laburistilor aici. Vechiul Cockney sceptic si ironic a fost inlocuit de un oras de animatori civici. Nimeni nu contesta ca metropola britanica este excesiv de scumpa si de aglomerata, ca sistemul de transport public este depasit, ca muncitorii nu-si permit sa cumpere o locuinta si ca sistemul victorian de canalizare este in pericol. Dar londonezii se complac cu bucurie intr-o forma de disonanta cognitiva: da, asa e, recunosc ei – dar cel putin Londra e din nou pe val”.
Daca nu i-ati citit macar pe bucati Epoca postbelica, faceti-o imediat, aceea e o carte fundamentala. Daca vreti sa-l vedeti pe acel Judt incredibil de bine lipit de actualitate, de problemele zilei, cititi-i si aceasta culegere de eseuri. Am sentimentul ca in urmatorii ani vom tot reveni si vom tot redescoperi textele sale. Pentru ca avem nevoie de un spirit de om de stiinta curatat de toata fanfaronada academica si dotat cu un bun-simt al comunicarii fabulos. Vom regreta probabil ca si el pierderea unor valori europene discrete si solide, altele decit cele vinturate toata ziua in pliante de propaganda.
Tony Judt, Reflectii asupra unui secol XX uitat. Reevaluari,
Editura Polirom, 2011