– Fragment –
•
Opt zile la rind m-am culcat cu speranta ca dimineata urmatoare va fi diferita si in toate cele opt dimineti ce au urmat m-am trezit cu aceeasi obsesie in minte: Ramiro Arribas. Amintirea lui ma lua cu asalt ori de cite ori se crapa de ziua, si n-am izbutit nici macar o clipa sa mi-l scot din cap: ii aveam amintirea intiparita pe retina cind faceam patul, cind imi suflam nasul, cind curatam o portocala ori coboram, una cite una, treptele.
Incapabili sa ma determine sa le impartasesc iluziile, Ignacio si mama erau, intre timp, ocupati cu planurile de nunta. Nimic nu-mi placea, nimic nu-mi trezea nici cel mai mic interes. Poate ca de vina erau nervii, isi spuneau. Intre timp, eu ma straduiam sa mi-l scot pe Ramiro din minte, ca sa nu-i mai simt degetul mingiindu-mi gura si mina urcindu-mi-se pe coapsa si sa nu-i mai aud glasul si ultimele vorbe pe care mi le infipsese in timpane cind ii intorsesem spatele in cafenea, convinsa ca plecarea mea avea sa puna capat nebuniei. “Mai vino si in alta zi, Sira. Mai vino. “
M-am straduit din rasputeri sa rezist. M-am straduit, dar am pierdut. N-am putut sa impun nici macar un minim de rationalitate atractiei fara margini pe care acel barbat o exercita asupra mea. Oricit am cautat in jur, n-am izbutit sa gasesc resurse, forta si sprijin pentru a nu ma lasa tirita spre el. Nici barbatul cu care voiam sa ma marit in mai putin de o luna, nici mama integra ce se straduise atit de mult sa faca din mine o femeie onesta si responsabila. Nici macar nesiguranta dictata de faptul ca abia stiam cine era acel strain si ce-mi rezerva destinul alaturi de el.
Dupa noua zile de la prima vizita, m-am intors la casa Hispano-Olivetti. Ca si in celelalte ocazii, m-a primit clinchetul clopotelului de deasupra usii. Nici un vinzator gras nu mi-a mai iesit in intimpinare, nici un baiat comisionar, nici alt angajat. M-a primit doar Ramiro.
M-am apropiat, incercind sa pasesc ferm, cu vorbele pregatite. Nu le-am putut rosti. Nu m-a lasat. De cum am ajuns linga el, mi-a inconjurat ceafa cu mina si mi-a infipt pe buze un sarut atit de intens, carnos si prelungit, ca trupul mi s-a inspaimintat, devenind o balta de melasa.
Ramiro Arribas avea treizeci si patru de ani, un trecut de plecari si veniri si o forta de seductie atit de mare, incit nici macar un zid din beton nu-i putea rezista. Atractie, indoiala si teama mai intii. Abis si pasiune mai apoi. Beam aerul pe care il respira si pluteam linga el la doua palme mai sus de pavele. Puteau sa se reverse riuri, sa se darime edificii si sa dispara strazi de pe harti; putea sa se uneasca pamintul cu cerul si intregul univers sa mi se prabuseasca la picioare, ca eu tot le-as fi facut fata cu Ramiro alaturi.
Ignacio si mama au inceput sa suspecteze ca mi se intimpla ceva anormal, ceva ce depasea simpla incordare provocata de iminenta casatoriei. N-au putut afla totusi de ce eram agitata si ce putea justifica misterul cu care ma miscam la orice ora, plecarile dezordonate si risul isteric pe care nu mi-l puteam stapini uneori. Am izbutit sa tin in echilibru acea viata dubla doar citeva zile, suficiente pentru a simti cum se inclina balanta minut de minut, cum talerul lui Ignacio cobora, iar al lui Ramiro urca. In mai putin de o saptamina, am aflat ca trebuia sa rup cu toate si sa ma arunc in gol. Sosise clipa sa-mi secer trecutul. Sa rad totul.
Ignacio a sosit dupa-amiaza acasa.
— Asteapta-ma in piata, am soptit, crapind usa abia citiva centimetri.
Mama aflase la prinz; trebuia sa afle si el. Am coborit cinci minute mai tirziu, cu buzele vopsite, geanta noua intr-o mina si Lettera 35 in cealalta. Ma astepta pe banca noastra dintotdeauna, pe piatra rece unde petrecuseram atitea ceasuri facind planuri pentru viitorul ce nu avea sa mai vina.
— Ma parasesti pentru altul, nu-i asa? a intrebat cind m-am asezat linga el.
Nu m-a privit: a stat cu privirile concentrate in pamint, in tarina prafoasa pe care o rascolea cu virful pantofului.
Am incuviintat cu o singura miscare. Un “da” hotarit, fara vorbe. “Cine-i?” , a intrebat. I-am zis. In jur, continuau zgomotele dintotdeauna: copii, ciini si claxoanele bicicletelor; clopotele de la Sfintul Andrei chemau la ultima liturghie a zilei, rotile carutelor se topeau pe pavele, catirii obositi se indreptau spre capatul zilei. Ignacio n-a vorbit imediat. Atita hotarire, atita siguranta intuise, probabil, in decizia mea, ca nici macar nu m-a lasat sa vad cit era de confuz. N-a dramatizat, nici n-a cerut lamuriri. Nu m-a certat, nici nu mi-a cerut sa-mi reanalizez sentimentele. A mai pronuntat doar o fraza, molcom, de parca o lasa sa curga.
— Nu te va iubi nicicind la fel de mult ca mine.
S-a ridicat in picioare, a luat masina de scris si a plecat cu ea in neant. L-am vazut departindu-se, cu spatele la mine, mergind pe sub lumina incetosata a felinarelor, luptind, poate, cu pofta de a da cu ea de pamint.
L-am pironit cu privirea, m-am uitat cum iesea din piateta, pina ce trupul i s-a topit in departare si nu l-am mai distins in noaptea timpurie de toamna. Voiam sa ramin acolo si sa-i pling absenta, sa regret despartirea noastra prea scurta si prea trista, invinovatindu-ma ca distrusesem proiectul unui viitor plin de iluzii. Dar n-am putut. N-am varsat nici o lacrima si nu mi-am facut nici cel mai mic repros. La un minut dupa ce se topise in noapte, m-am ridicat de pe banca si am plecat. Am lasat in urma cartierul, oamenii si mica mea lume. Acolo mi-a ramas tot trecutul si am inceput un nou segment de viata: o intuiam luminoasa si in prezentul ei imediat nu concepeam alta fericire decit aceea de a fi strinsa in brate de Ramiro.
•
Alaturi de el am cunoscut alt mod de viata. Am invatat sa nu depind de mama, sa convietuiesc cu un barbat si sa am o slujnica. Sa incerc sa-i fiu pe plac in fiece clipa si sa n-am alt scop decit acela de a-l face fericit. Am cunoscut si alt Madrid: cu localuri sofisticate si locuri la moda; cu spectacole, restaurante si viata de noapte. Cocteiluri la Negresco, Granja del Henar, Bakanik. Filme in premiera la Real Cinema, cu orga si orchestra, Mary Pickford pe ecran, Ramiro inghesuindu-mi bomboane in gura si eu atingindu-i cu buzele buricele degetelor, gata sa ma topesc de atita iubire. Carmen Amaya la Teatrul Fontalba, Raquel Meller la Teatrul Maravilla, flamenco la Villa Rosa, cabaretul de la Palatul de Gheata. Un Madrid in fierbere, zgomotos, prin care Ramiro si cu mine treceam de parca nu existau nici ieri, nici miine. Ca si cum trebuia sa inghitim intreaga lume in fiecare moment, fiindca viitorul nu avea, poate, sa mai vina.
Ce avea Ramiro, ce mi-a oferit de mi-a dat viata peste cap in nici doua saptamini? Nici azi, dupa atitia ani, nu pot insira cu ochii inchisi lucrurile cu care m-a sedus, si sint convinsa ca, si daca m-as mai fi nascut de inca o suta de ori, de fiecare data tot de el m-as fi indragostit ca si atunci. Cu parul castaniu dat pe spate si tinuta impunatoare, foarte barbateasca, iradia optimism si siguranta douazeci si patru de ore pe zi, sapte zile pe saptamina. Spiritual si senzual, nu-i pasa de acreala politica din epoca, de parca imparatia lui nu era din aceasta lume. Prieten cu toti fara sa ia vreodata in serios pe cineva, facea planuri superbe, avea oricind vorba potrivita si gestul exact. Dinamic si splendid, era dusmanul comoditatii. Azi era directorul unei firme italiene de masini de scris, ieri fusese reprezentantul unei firme de automobile germane; ce importanta mai avea ce fusese alaltaieri, si doar Domnul stia ce-avea sa fie luna viitoare.
Ce vazuse Ramiro la mine, de ce se amorezase de o modesta croitoreasa care urma sa se marite cu un functionar fara aspiratii? Mi-a jurat de mii de ori ca traia iubirea adevarata pentru intiia oara in viata. Existasera si alte femei in viata lui inainte, fireste. “Cite?” , intrebam eu. “Citeva, dar nici una ca tine. “ Si ma saruta, iar eu eram gata sa lesin. Si azi as putea insira ce credea despre mine, ii tin minte toate replicile. Aliajul exploziv dintre ingenuitatea aproape puerila si tinuta unei zeite, spunea. Un diamant neslefuit, adauga. Uneori ma trata ca pe o fetita, iar diferenta de zece ani dintre noi se transforma in veacuri. Imi ghicea capriciile, isi punea la incercare puterea de a ma uimi cu cele mai neasteptate gaselnite. Imi cumpara ciorapi de la Sederias Lyon, creme si parfumuri, inghetate din Cuba, de chirimoya, mango si cocos. Ma instruia, invatindu-ma sa minuiesc tacimurile, sa-i conduc Morrisul, sa descifrez meniurile din restaurante si sa trag in piept fumul de tigara. Imi evoca prezente din trecut si artisti pe care ii cunoscuse cindva: isi amintea de vechi prieteni si prezicea splendidele ocazii ce ne puteau astepta la orice colt al cine stie carei strazi din cine stie ce loc de departe. Desena hartile lumii si ma ajuta sa cresc. Uneori, totusi, fetita disparea si, cind deveneam femeie, nici ca-i pasa de lipsa mea de cunostinte si trairi: ma dorea, ma venera asa cum eram si se agata de mine ca si cum trupul meu ar fi fost singura ancora din tumultuosul du-te-vino al existentei sale.
M-am mutat de la inceput la el, intr-o garsoniera de linga piata Salesas. N-am adus mai nimic cu mine, ca si cum luam viata de la capat; de parca fusesem alta si renascusem. Inima mea cucerita si vreo doua lucruri de pus pe mine au fost tot ce i-am adus in casa. Din cind in cind, ii faceam o vizita mamei; pe atunci, ea cosea foarte putin acasa, la comanda, si abia putea supravietui. Nu-i placea Ramiro si ii dezaproba purtarea fata de mine. Il acuza ca ma luase impulsiv, ca profitase de virsta si pozitia lui ca sa ma amageasca, obligindu-ma sa renunt la toate punctele mele de sprijin. Nu-i placea ca traiam cu el in concubinaj, ca-l parasisem pe Ignacio si nu mai eram cea dintotdeauna. Oricit am incercat, n-am izbutit s-o conving ca el nu ma impingea niciodata sa ma port astfel; ca doar simpla mea iubire nestavilita imi dicta atari purtari. Ne certam zi de zi tot mai crincen, ne faceam reprosuri cumplite si ne sfisiam sufletul una alteia. La fiecare oferta a ei, replicam cu o jignire, la fiecare mustrare, cu un dispret si mai feroce. Rare au fost intilnirile care nu s-au sfirsit cu lacrimi, tipete si usi trintite, asa ca vizitele au devenit zi de zi tot mai scurte si mai rare. Iar mama si cu mine, tot mai straine.
Pina cind a facut un gest de apropiere. L-a facut in calitate de intermediar, e adevarat, dar gestul ei – pe care nu l-am fi putut prevedea – ne-a modificat drumurile. A venit intr-o zi acasa la Ramiro, pe la prinzisor. El plecase, iar eu dormeam. Fuseseram in oras cu o noapte mai inainte, o vazuseram pe Margarita Xirgu la Teatrul de Comedie si ne duseseram dupa aceea la Le Cock. Ne culcaseram probabil pe la patru, in zori, cind eram atit de obosita, incit nici macar nu avusesem putere sa-mi sterg machiajul pe care-l foloseam in ultimul timp. Pe la vreo zece, auzisem ca prin vis ca Ramiro pleca, tot ca prin vis auzisem ca sosea Prudencia, fata de serviciu care facea ordine in harababura casei. Tot ca prin vis o auzisem si ca pleca dupa lapte si piine, iar apoi auzisem batai in usa. La inceput delicate, apoi hotarite. Am crezut ca Prudencia isi uitase iar cheia, cum mai patise si in alte ocazii. M-am sculat, nauca si foarte prost dispusa, si am raspuns chemarilor insistente de la usa strigind “imediat! “. Nici macar nu m-am deranjat sa pun ceva pe mine: proasta de Prudencia nu merita efortul. Am deschis, dormind in picioare, dar n-am dat de Prudencia, ci de mama. N-am stiu ce sa spun. La inceput, nici ea. S-a limitat sa ma priveasca de sus in jos, oprindu-si succesiv privirile la parul ciufulit, la urmele negre de mascara ce cursesera de pe gene sub ochi, la resturile de carmin din jurul gurii si la camasa de noapte nerusinata, care lasa la vedere mai multa carne goala decit putea admite decenta ei. Nu i-am putut infrunta privirea, nu i-am putut tine piept. Poate fiindca eram prea capie de nesomn. Poate fiindca senina severitate a mamei ma dezarmase.
— Intra, nu sta in usa, am spus, incercind sa ascund confuzia provocata de sosirea ei neprevazuta.
— Nu, nu vreau sa intru, sint grabita. Am venit doar cu un mesaj.
CARTEA
In lunile premergatoare insurectiei franchiste, tinara croitoreasa Sira Quiroga paraseste Madridul, impinsa de pasiunea pentru un barbat aproape necunoscut. Cei doi se stabilesc la Tanger, oras monden, exotic si vibrant, unde incepe drama Sirei, care se vede curind parasita. Singura, inglodata in datoriile lasate de fostul iubit, pleaca la Tetuan, capitala Protectoratului. Prin manevre nu tocmai ortodoxe si ajutata de prieteni de o reputatie indoielnica, Sira isi faureste o noua identitate si deschide un elegant salon de croitorie, pentru cliente venite de departe si al caror prezent e greu de ghicit. La sfirsitul razboiului civil din Spania, cind Europa e in pragul celui de-al doilea razboi mondial, destinul Sirei se impleteste cu cel al unor personaje istorice, printre care Juan Luis Beigbeder (enigmaticul si prea putin cunoscutul ministru de Externe din primii ani ai franchismului), amanta lui, excentrica Rosalinda Fox, si atasatul naval Alan Hillgarth, pe atunci seful spionajului britanic din Spania. Cu totii o vor face sa ia o hotarire riscanta, in care stofele si tiparele de croitorie vor fi fata vizibila a unei existente zbuciumate si primejdioase. Splendida proza din romanul Iubirile croitoresei reuneste amintiri din legendarele enclave coloniale situate in nordul Africii pina in Madridul filogerman, in perioada imediat urmatoare razboiului civil, si in Lisabona cosmopolita, plina de spioni, oportunisti si refugiati in deriva. O aventura pasionanta, traita in saloane haute couture si hoteluri luxoase, unde conspiratiile politice si misiunile serviciilor secrete pun sub semnul intrebarii loialitatea fata de cei iubiti si puterea iubirii.
AUTOAREA
Maria Duenas, doctor in limba si literatura engleza, este profesoara la Universitatea din Murcia. Familia mamei sale a locuit in Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan, locul unde se desfasoara cea mai mare parte a evenimentelor descrise in Iubirile croitoresei, romanul sau de debut, bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vindute.