Vrajitorul este prima pulsatie inainte de Lolita, povestea care cu timpul va prinde, in taina, “gheare si aripi de roman”, un fel de nuvela pre-Lolita, scrisa in toamna anului 1939 la Paris, “o frumoasa bucata de proza ruseasca, precisa si lucida”, cum va spune Nabokov peste 20 de ani.
Nimfeta: o fata de doisprezece ani, imbracata in violet, “inaintind rapid si ferm pe niste rotile care nu rulau”, aproape ca bicicletele fara lant ale lui Beckett din Moloy, cu capul emanind o caldura insuportabila, de castane coapte, cu “un firicel de suflet”.
Vrajitorul: nu este un violator, e mai mult un hot de buzunare decit un spargator. Nimfetele lui nu au fost infiorate vreodata de vreo primejdie. Istoria micilor amante, cu pielea calda si buzele intredeschise, care amintesc de frumoasele adormite ale lui Yasunari Kawabata, pentru care viata este putin mai mult decit un joc, “cam ca a face curatenie in bucataria unei case de papusi”, seamana, la un anumit nivel, cu cea prezentata de Gabriel Garcia Marquez in Memorias de mis putas tristes.
Un singur chin are Vrajitorul, acea “dorinta deznadajduita de a extrage ceva anume din frumusete, de a ingheta pentru o clipa”. Pentru ea ar fi dat orice, “un sac de rubine” sau “o galeata de singe”. Nu este nici un excentric dezinhibat, nici un bosorog dezgustator care ademeneste cu dulciuri fetite in parcuri, ci “un maestru al disimularii loviturilor fulger”. Vrajitorul il anunta pe Humbert Humbert sau poate fi primul nume al acestui personaj care a facut istorie.
O ocazie de a-l redescoperi pe Nabokov
Prima apropiere este cea din parc, doar cu privirea, de la distanta. Peste putin timp, Vrajitorul intra in casa nimfetei, mai intii ca negustor: cumpara doua scaune, apoi canapeaua, lampa si scrinul. Urmatoarea apropiere este in calitate de tata vitreg: se casatoreste cu mama nimfetei, “un hipopotam greoi” pe care este nevoit sa-l tirasca prin “mlastinile casniciei”. Totul pentru a fi cit mai aproape de ceea ce-si dorea cel mai mult. Nu multi autori reusesc sa concentreze atita suspans intr-o poveste in care actiunea ocupa un spatiu atit de mic. Ritmul din Vrajitorul este remarcabil.
Un exemplu este scena apropierii finale de nimfeta adormita, unde Nabokov ne da o lectie de poetica si de maiestrie artistica. Trecerea celor doua camioane peste somnul fetei, in mijlocul linistii si asteptarii, ne trimite la Flaubert si la celebrul episod consacrat serbarii agricole din Doamna Bovari (discursul din acest fragment a fost rescris de Flaubert de sapte ori): “Cu un muget ca de tun un camion urca din adincurile noptii, un pahar zornai pe suprafata de marmura a noptierei si il uimi sa vada cum somnul meu vrajit curgea egal peste toate”, tacere deplina, suspinul fetei si apoi: “Trecu inca un camion, urlind si umplind camera de vibratii”.
Intrebarea esentiala a romanului apare insa abia in final: “Si totusi, ce i s-ar putea reprosa vrajitorului? Stia ca avea sa afle in ea destule farmece cit sa nu rupa vraja prea devreme, sa nu se dea de gol prin manifestari limpezi, nejustificate sau de extaz. Stia ca nu va atenta in nici un fel la virginitatea ei in sensul cel mai ingust si mai roz al termenului pina cind dezmierdarile lor nu vor ascede pina la o anumita treapta invizibila”.
Vrajitorul este o excelenta ocazie de a-l redescoperi pe Vladimir Nabokov.
Vladimir Nabokov, Vrajitorul, traducerea din limba engleza de Luana Schidu,
colectia “Biblioteca Polirom. Seria de autor «Vladimir Nabokov»“,
Editura Polirom, 2011, 24.95 lei