– Fragment –
*
Primul lucru pe care mi-l amintesc e ca eram sub ceva. Sub o masa, vedeam unul dintre picioarele mesei, vedeam picioarele oamenilor si un colt al fetei de masa atirnind. Era bezna acolo dedesubt, imi placea acolo. Probabil eram in Germania. Cred ca aveam un an sau doi. Eram in 1922. Ma simteam bine sub masa. Nimeni nu parea sa stie ca sint acolo. Raze de soare luminau covorul si picioarele oamenilor. Imi placeau razele de soare. Picioarele oamenilor nu erau interesante, nu mai interesante decit coltul fetei de masa atirnind, decit piciorul mesei, decit razele soarelui.
Pe urma, nimic… pe urma un brad de Craciun. Luminari. Pasari decorative: pasari cu crengute in cioc. O stea. Doi oameni masivi certindu-se, urlind. Oameni care mincau, tot timpul oameni care mincau. Si eu mincam. Cu o lingura indoita, pe care trebuia s-o ridic cu mina dreapta. Daca o ridicam cu stinga, lingura mi se indeparta de gura. Voiam s-o ridic cu stinga.
Doi oameni: unul mai mare, cu parul cret, nasul mare, gura mare, sprincenat; intotdeauna furios, urlind; cealalta persoana era mai mica, avea fata rotunda, palida, cu ochi mari. Imi era frica de amindoi. Uneori aparea si o a treia, una grasa, imbracata intr-o rochie legata cu sireturi la git. Purta o brosa uriasa si avea multi negi pe fata, negi cu firisoare de par. Ii ziceau “Emily”. Oamenii astia nu pareau fericiti impreuna. Emily era bunica, mama tatalui meu. Pe tata il chema “Henry”. Pe mama o chema “Katherine”. Nu le ziceam niciodata pe nume. Numele meu era “Henry Jr. “. Vorbeau in germana de obicei si la inceput vorbeam si eu.
Primul lucru pe care mi-amintesc ca l-a zis bunica a fost: “O sa va ingrop pe toti! “. L-a spus o data inainte sa mincam si apoi avea sa-l spuna de multe ori, chiar inainte de masa. Mincatul parea ceva foarte important. Mincam piure de cartofi cu sos, asta mai ales duminica. Mai mincam si friptura de vita, knockwurst si varza murata, mazare, rubarba, morcovi, spanac, fasole verde, pui, chiftelute si spaghete, uneori amestecate cu ravioli; mai mincam si cepe fierte, sparanghel si in fiecare duminica tarta cu capsuni si inghetata de vanilie. La micul dejun aveam piine prajita si cirnati ori clatite sau vafe si omleta cu sunca alaturi. Si cafea. Dar ce-mi amintesc cel mai bine e piureul de cartofi cu sos si pe bunica Emily spunind: “O sa va ingrop pe toti!”.
Dupa ce ne-am mutat in America, a inceput sa ne viziteze des, venea cu troleibuzul rosu din Pasadena in Los Angeles. Noi o vizitam din cind in cind, ne duceam la ea in Fordul nostru Model-T.
Imi placea casa bunicii. Era o casuta ascunsa sub jungla de arbori-de-piper. Emily isi tinea canarii in colivii separate. Imi amintesc bine una dintre vizite. Seara in care a acoperit coliviile cu pinza alba, ca pasarile sa poata dormi. Lumea statea pe scaune si vorbea. Era un pian acolo si eu stateam la pian, apasam pe clape si ascultam sunetele, in vreme ce oamenii vorbeau. Cel mai mult imi placeau clapele de la unul din capetele pianului, care abia scoteau vreun sunet – se auzeau ca niste aschii de gheata ciocnindu-se usor una de alta.
— Nu vrei sa termini odata cu chestia aia? a strigat tata.
— Lasa baiatul sa cinte la pian, i-a zis bunica.
Mama a zimbit.
— Baiatul asta, a urmat bunica, atunci cind am vrut sa-l iau din patut si sa-l pup, mi-a tras un pumn in nas!
Au continuat sa vorbeasca si eu am continuat sa cint la pian.
— De ce nu chemi pe cineva sa-l acordeze? a intrebat tata.
Pe urma mi-au spus ca mergem sa-l vedem pe bunicul. El si bunica nu traiau impreuna. Mi-au spus ca bunicul era un om rau, ca ii putea gura.
— De ce ii pute gura?
Nu mi-au raspuns.
— De ce ii pute gura?
— Ca bea.
Ne-am urcat in Model-T si ne-am dus sa-l vedem pe bunicul Leonard. Cind am ajuns, statea pe veranda. Era batrin, dar se tinea drept. Fusese ofiter in Germania si venise in America pentru ca auzise ca strazile erau pavate cu aur. Nu erau, asa ca a devenit seful unei firme de constructii.
Ceilalti n-au coborit din masina. Bunicul mi-a facut semn cu degetul sa vin. Cineva mi-a deschis portiera, am coborit si m-am dus la el. Avea parul lung, de un alb curat si barba lunga, de un alb curat, iar in timp ce ma apropiam, am vazut ca ochii ii straluceau, doua lumini albastre care ma urmareau. M-am oprit la citiva pasi inaintea lui.
— Henry, mi-a spus, noi doi ne stim. Hai in casa.
A intins mina. Pe masura ce ma apropiam, ii simteam rasuflarea puturoasa. Cumplit de puturoasa, dar batrinul era cel mai frumos barbat pe care il vazusem si nu ma temeam.
Am intrat cu el in casa. Mi-a aratat un scaun.
— Stai jos, te rog. Sint foarte fericit ca te vad.
S-a dus in camera cealalta. S-a intors cu o cutiuta de tabla.
— E pentru tine. Deschide-o.
Nu reuseam sa-i scot capacul.
— Da-mi-o mie, mi-a spus.
A tras capacul si mi-a intins cutia. Inauntru era o cruce, o cruce nemteasca, cu o panglica.
— Nu, nu, pastreaz-o.
— E a ta, mi-a spus, e doar o decoratie de cauciuc.
— Multumesc.
— Du-te acum. Cred ca sint ingrijorati.
— Bine. La revedere.
— La revedere, Henry. Nu, stai…
M-am oprit. A bagat citeva degete intr-un buzunar al pantalonilor si a scos cu cealalta mina un lant lung de aur. Mi-a dat ceasul lui de aur.
— Multumesc, bunicule…
Ma asteptau afara, m-am urcat in Model-T si am plecat. Vorbeau despre tot felul de lucruri. Vorbeau tot timpul si au tot vorbit pina am ajuns la casa bunicii. Vorbeau despre orice, dar niciodata despre bunicul meu.
*
Imi amintesc Model-T-ul. Asezate la inaltime, pragurile laterale pareau prietenoase, iar in zilele friguroase, dimineata, dar si in alte dati, tata trebuia sa potriveasca manivela in motor si sa o invirta de multe ori ca sa porneasca masina.
— Poti sa-ti rupi mina cind faci asta. E naravas ca un cal.
In duminicile cind bunica nu ne vizita, ieseam la plimbare cu masina. Parintilor mei le placeau livezile de portocali, kilometri dupa kilometri de portocali infloriti sau ingreunati de fructe. Luau cu ei un cos de picnic si o cutie de metal cu gheata. In cutie tineau conserve de fructe si in cos cirnaciori, lebarvurst, sendvisuri cu salam, chipsuri, banane si doze de suc. Dozele se mutau intruna din cutia de metal in cos. Inghetau repede si trebuiau dezghetate.
Tata fuma Camel si stia sa faca diverse smecherii cu pachetele de tigari. Cite piramide sint pe pachet? Numarati-le. Le numaram si el ne demonstra apoi ca sint mai multe.
Erau si trucuri cu cocoasele camilelor si cu inscriptiile de pe pachete. Tigarile Camel erau tigari magice.
E o duminica pe care mi-o amintesc bine. Cosul de picnic era gol. Dar continuam sa mergem pe linga livezile de portocali, indepartindu-ne din ce in ce mai mult de casa.
— Tati, a intrebat mama, n-o sa raminem fara benzina?
— Nu, avem destula, da-o dracului.
— Unde mergem?
— Ma duc sa-mi iau naibii niste portocale!
Mama n-a mai zis nimic, a ramas nemiscata. Tata a parcat linga un gard de sirma. Asteptam, ascultind. Tata a deschis portiera si a iesit.
— Aduceti cosul.
Am urcat panta pina la gard.
— Veniti dupa mine, a zis tata.
Ne-am trezit intre doua rinduri de portocali, adapostiti de soare sub crengile infrunzite. Tata a inceput sa smulga portocale de pe crengile mai joase. Smulgea portocalele cu furie si crengile pareau si mai furioase, saltau in sus si-n jos. Arunca portocalele in cosul pe care-l tinea mama. Uneori rata si eu le urmaream pe jos si i le aduceam mamei. Tata se plimba de la un copac la altul, tragind de crengile cele mai joase si aruncind portocalele in cos.
— Tati, avem destule, a zis mama.
— Pe dracu’.
A continuat sa culeaga.
Un barbat foarte inalt a aparut de nicaieri, cu o pusca in mina.
— Hei, amice, ce faci aici?
— Culeg portocale. Sint atitea.
— Sint ale mele. Asculta aici, spune-i femeii tale sa le scoata din cos.
— Sint atitea portocale, ce dracu’, n-o sa duci dorul la doua-trei.
— N-o sa duc dorul nici uneia. Spune-i femeii tale sa le arunce.
Barbatul i-a infipt tatei pusca in piept.
— Arunca-le, i-a zis tata mamei.
Portocalele s-au rostogolit din cos.
— Si acum, carati-va din livada mea.
— N-ai nevoie de toate portocalele astea.
— Stiu eu de ce am nevoie. Hai, valea!
— Oameni ca tine ar trebui spinzurati.
— Eu fac legea aici. Valea!
Barbatul a ridicat iar pusca. Tata s-a intors si s-a indreptat spre gardul livezii. L-am urmat, cu barbatul ala dupa noi. Ne-am urcat in masina, dar era unul din acele momente cind nu pornea. Tata a coborit sa dea la manivela. A invirtit-o de doua ori si n-a mers. Tata a inceput sa transpire. Barbatul statea la marginea drumului.
— Porneste dracului masina aia! a strigat.
Tata se pregatea sa invirta din nou manivela.
— Nu sintem pe proprietatea ta! Putem sta aici cit vrem!
— Pe dracu’! Porneste odata chestia aia, si repede!
Tata a actionat din nou motorul. A duduit, apoi s-a oprit. Mama statea cu cosul de picnic gol in poala. Imi era frica sa ma uit la omul ala. Tata a rasucit iar manivela si motorul a pornit. A sarit in masina si a inceput sa manevreze volanul.
— Sa nu te mai prind pe-aici, a spus barbatul, altfel iti arat eu.
Tata a pus Model-T-ul in miscare. Barbatul statea inca pe marginea drumului. Tata sofa cu viteza. Pe urma a incetinit si-a intors. A ajuns din nou linga livada. Barbatul plecase. Model-T-ul nostru a pornit in tromba.
— Ma intorc eu intr-o zi si-l prind pe ticalosul ala, a spus tata.
— Tati, o sa mincam bine diseara. Ce-ai vrea sa avem la cina? l-a intrebat mama.
— Cotlete de porc, i-a raspuns el.
Nu-l mai vazusem niciodata conducind cu asa o viteza.
*
Tata avea doi frati. Pe cel mai tinar il chema Ben si pe cel mai in virsta John. Amindoi erau alcoolici si neispraviti. Parintii mei vorbeau des despre ei.
— Nici unul din ei nu-i bun de nimic, spunea tata.
— Vii dintr-o familie deocheata, tati, zicea mama.
— Pai, nici frate-tau nu-i bun de nimic!
Fratele mamei era in Germania. Tata il vorbea tot timpul de rau.
Mai aveam un unchi, Jack, care era insurat cu sora tatei, Elinore. Nu i-am vazut niciodata pe unchiul Jack si pe matusa Elinore pentru ca nu se intelegeau cu tata.
— Vezi cicatricea asta de pe mina? mi-a aratat tata odata. Aici mi-a infipt Elinore un creion ascutit cind eram mic. Cicatricea asta nu se mai duce.
Tatei nu-i placeau oamenii. Nu-i placea nici de mine.
— Pe copii ar trebui numai sa-i vedem, nu si sa-i auzim, imi spunea.
Era o dupa-amiaza de duminica, una fara bunica Emily.
— Ar trebui sa mergem sa-l vedem pe Ben, a spus mama. E pe moarte.
— A imprumutat atitia bani de la Emily. I-a aruncat pe jocuri de noroc, pe femei si pe bautura.
— Stiu, tati.
— Emily o sa moara saraca.
— Dar ar trebui sa mergem sa-l vedem pe Ben. Au spus ca mai are numai doua saptamini.
— Bine, bine, mergem!
Ne-am urcat in Model-T si am pornit. Ne-a luat ceva vreme, iar mama a mai si oprit ca sa culeaga flori. A fost un drum lung catre munti. Am ajuns la poale si am urcat pe soseaua serpuitoare. Unchiul Ben se afla intr-un sanatoriu, unde murea de TBC.
— Cred ca pe Emily o costa o gramada de bani sa-l tina pe Ben acolo, a spus tata.
— Poate o ajuta si Leonard.
— Leonard nu are nimic. A baut si a risipit tot.
— Imi place de bunicu’ Leonard, am spus eu.
— Copiii trebuie vazuti, nu auziti, a zis tata. Apoi a urmat: O, Leonard ala, se purta bine cu noi cind eram mici numai daca se-mbata. Se juca cu noi si ne dadea bani. Dar a doua zi, cind era treaz, era cel mai rau om din lume.
Masina urca usor drumul de munte. Aerul era curat si luminos.
— Gata, am ajuns, a spus tata.
A parcat masina in fata sanatoriului si am coborit. Am intrat dupa mama si tata in cladire. Cind am ajuns in salonul lui, unchiul Ben statea in capul oaselor pe pat si se uita pe fereastra. S-a intors si ne-a privit. Era un barbat chipes, zvelt, brunet, cu ochi negri stralucitori, ochi negri luminosi.
— Buna, Ben, a zis mama.
— Buna, Katy, a raspuns el si m-a privit. El e Henry?
— Da.
— Stai jos.
Tata s-a asezat si am facut si eu la fel.
Mama a ramas in picioare.
— Ti-am adus florile astea, Ben. Nu vad nici o vaza pe-aici.
— Sint frumoase, Katy, multumesc. Nu, n-am nici o vaza.
— Ma duc sa caut una, a spus mama.
A iesit din camera, cu florile in brate.
— Unde-ti sint acum iubitele, Ben? l-a intrebat tata.
— Au fost pe-aici.
— Sint sigur.
— Au fost.
— Noi am venit pentru ca voia Katherine sa te vada.
— Stiu.
— Si eu voiam sa te vad, unchiule Ben. Cred ca esti un barbat foarte dragut.
— Dragut ca curu’ meu, a spus tata.
Mama a intrat cu florile intr-o vaza.
— Uite, le pun pe masa asta de linga fereastra.
— Sint frumoase, Katy.
Mama s-a asezat.
— Nu putem sta prea mult, a spus tata.
Unchiul Ben a scotocit sub saltea si a scos un pachet de tigari. Si-a aprins una cu un chibrit. A tras un fum lung si apoi l-a suflat afara.
— Stii ca n-ai voie tigari, a zis tata. Stiu si cum faci rost de ele. Ti le aduc curvele alea. O sa le spun doctorilor si o sa-i fortez sa nu le mai lase pe curvele alea aici!
— O sa faci un cacat, a zis unchiul.
— Imi vine in minte sa-ti smulg tigara aia din gura! a spus tata.
— Tu n-ai avut niciodata prea multa minte, i-a raspuns unchiul.
— Ben, a zis mama, n-ar trebui sa fumezi, o sa te omoare.
— Am avut o viata buna, i-a raspuns unchiul.
— N-ai avut o viata buna, i-a zis tata. Ai mintit, ai baut, ai imprumutat bani, ai curvit, te-ai pilit. N-ai muncit o singura zi in toata viata ta! Si acum mori la douaspatru de ani!
— A fost bine, a zis unchiul.
A mai tras un fum lung din tigara Camel.
— Hai sa plecam de-aici, a spus tata. Omul asta e nebun!
Tata s-a ridicat in picioare. Apoi s-a ridicat mama. Pe urma eu.
— La revedere, Katy, a zis unchiul, la revedere, Henry.
Si s-a uitat la mine, ca sa se inteleaga despre care Henry era vorba.
L-am urmat pe tata pe coridoarele sanatoriului si am iesit in parcare. Ne-am urcat in masina si am luat-o la vale pe soseaua serpuita.
— Ar fi trebuit sa mai stam, a zis mama.
— Nu stii ca TBC-ul e molipsitor? i-a raspuns tata.
— Cred ca e un barbat foarte dragut, am spus.
— E din cauza bolii, a zis tata. Ii face sa arate asa. Si in afara de TBC, a mai luat el si altele.
— Care altele? am intrebat.
— Nu pot sa-ti spun, mi-a raspuns tata.
A rasucit volanul la o curba, iar eu ma intrebam ce-o fi vrut sa zica.
CARTEA
Sunca pe piine (1982) relateaza cu un umor savuros primii ani din viata lui Henry Chinaski, nonconformistul alter ego al scriitorului, si experientele maturizarii sale in perioada Marii Crize si in ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Copil solitar si ursuz, terorizat de un tata violent si de spectrul sumbru al saraciei, hartuit fara incetare de ciudati si schilozi care se proclama prietenii sai, Henry se maturizeaza rapid, devenind un adolescent cinic, indolent si agresiv, lipsit de mari ambitii. Romanul descrie intr-un stil de o vulgaritate adesea socanta, insa de o cuceritoare sinceritate si naturalete, lupta sa cu acneea severa care ii spulbera orice sanse la o viata sociala normala, primele sale experiente erotice si bahice in cartierele sordide din Los Angeles, dar si cele dintii incercari literare.
AUTORUL
Charles Bukowski s-a nascut in Germania, la Andernach, in 1920. Cind avea doi ani, parintii sai au emigrat in Statele Unite, stabilindu-se in Los Angeles, unde scriitorul a copilarit si si-a petrecut mare parte din viata. A studiat la Los Angeles City College, insa a abandonat cursurile dupa doi ani si a dus o viata dezordonata, dedicindu-se scrisului si intretinindu-se din diverse slujbe marunte. A debutat la douazeci si patru de ani, cu o povestire publicata in revista “Story”, dar s-a orientat in scurt timp spre poezie si roman, care i-au adus recunoasterea internationala. S-a stins din viata in 1994, in San Pedro, California. Bukowski se numara printre cei mai cititi scriitori americani contemporani, volumele sale de poezii sau de povestiri si romanele sale fiind traduse in nenumarate limbi. La Editura Polirom au aparut romanele Femei (2003), De duzina (2003), Factotum (2004), Posta (2004) si antologia de poezie Dragostea e un ciine venit din iad (2007).