Reabilitarea fenomenalitatii narative, asa-zicind, este contributia estetica a “generatiei urmatoare”, in interiorul careia stralucesc deja scriitori precum Donna Tart, Brett Easton Ellis, Jeffrey Eugenides (laureat al Premiului Pulitzer in 2003) sau Jonathan Franzen (distins cu National Book Award in 2001). Ceea ce la postmodernistii ultimelor decenii ale secolului XX era perspectiva fragmentara si naratiune segmentata (in buna traditie a poststructuralismului anilor ‘60-’70) devine – la prozatorii actuali – arhitectura organica, imbinata armonios pe palierele distincte si in tiparele clasicizante ale realismului tirziu. Totusi, autoreferentialitatea, impulsul deconstructiv, ironia si sentimentul alienarii (grefat pe imaginea unei lumi in disolutie) – simptome specifice, prin excelenta, postmodernitatii – definesc ideologia textuala a noii promotii epice, in aceeasi masura in care defineau si viziunea artistica a colegilor Barth ori Hassan. Povestea doar a capatat, la acesti scriitori, consistenta, indiciu clar ca romanul, chiar in epoca “descentralizarilor” literare masive, nu poate renunta la functia sa esentiala – aceea de a istorisi. Jonathan Franzen (n. 1959) este, probabil, unul dintre cei mai importanti exponenti ai noului val, construindu-si succesul pe amintita abilitate de a alcatui o “istorie” semnificanta, cu inceput, mijloc si sfirsit. Prozatorul a redactat, pina in prezent, patru romane, The Twenty Seventh City/Al 27-lea oras (1988), Strong Motion/Zguduire (1992), The Corrections/Corectii (2001), Freedom/Libertate (2010), o carte de eseuri, How To Be Alone/Cum sa fii singur (2002), si o alta de memorii, The Discomfort Zone/Zona de disconfort (2006).
Corectii – o creatie de prim-rang (recompensata, in 2001, cu National Book Award) – a fost reeditata, iar Libertate publicata, anul acesta, in excelente versiuni romanesti, la Polirom. Franzen – nascut la Chicago – urmareste, cu scrupulozitate maxima, problemele identitare ale Lumii Noi, in era postindustriala. De fapt, nu ma feresc sa afirm, prin grila unei judecati generale, ca atit Corectii, cit si Libertate sint romanele unor universuri in destramare, focalizindu-se pe schimbari/cautari de identitate in spatii descompuse (unde eul traieste mai curind in diseminare decit in unitate), pe reprimare si exhibare (ca fatete contradictorii si, deopotriva, extreme, ale istoriei mentaliste in continua transformare). Prin urmare, chiar daca edificiul epic exceleaza, la amindoua, in substanta si claritate (trasatura traditionala), tematica lui de detaliu nu ocoleste eternele obsesii postmoderne.
Corectii, inspectia minutioasa a unei sucombari
Corectii e un roman al transformarilor memorabile. Intr-un anumit sens, putem vedea scrierea fostului bursier Fulbright in Europa (Franzen a predat la Berlin sub auspiciile celebrului program de schimb academic) drept radiografia farimitarii graduale a “Americii profunde”, datorate influentei tot mai insistente a “Americii (post)moderne”. Nucleul si metafora absoluta a acestui transfer de identitate ajunge sa fie Midwest-ul anilor ‘50 si, in special, o familie traditionala din spatiul respectiv (conservator prin definitie), familie supusa – pe fondul emanciparii Statelor Unite – unor metamorfoze imprevizibile. Enid si Alfred Lambert formeaza un cuplu traditional, inchegat in spiritul batrinelor stereotipuri puritane, mostenite din America pionierilor. Descrierea momentului de constituire a casniciei, dincolo de umorul negru, nu lasa nici o umbra de suspiciune vizavi de marotele lumii de inceput colonizator, marote transmise, obsesional, generatiilor ulterioare: “La pensiune sosi, la citiva ani dupa razboi, un tinar inginer metalurgist, proaspat transferat in St. Jude pentru a administra o turnatorie. Era un baiat musculos, cu buze pline si par des, cu trup si costume de barbat. Costumele insele erau niste opere de arta din lina, cu pense. O data sau de doua ori pe seara, in timp ce servea cina la masa mare si rotunda, Enid privea peste umar si il surprindea uitindu-se la ea, facindu-l sa roseasca. Al era din Kansas. Dupa doua luni, isi aduna destul curaj ca sa o invite la patinaj. La o ceasca de cacao, el ii spuse ca fiintele omenesti erau facute sa sufere. O duse la petrecerea de Craciun a firmei si ii spuse ca desteptii erau blestemati sa sufere de pe urma prostilor. Dar dansa si cistiga bine, iar ea il saruta in lift. Se logodira curind si plecara intr-o calatorie casta cu trenul de noapte pina in McCook, Nebraska, in vizita la virstnicii lui parinti. Tatal avea o sclava cu care era casatorit”. Se subintelege ca, mai tirziu, in interiorul sistemului domestic al celor doi, comunicarea este minima si neesentiala. Aidoma parintelui sau, Alfred isi ia o sclava, pe Enid, pentru a-i oferi o familie si pentru a o numi – din pura conventie sociala – “sotie”. Enid da nastere la trei copii si tine o casa imensa, unde Alfred – inginer la o mare companie – vine ca musafir taciturn. Personalitatile sotilor sint reprimate pina la inhibitia cea mai adinca, orice tentativa de interrelationare fiind sortita esecului, intrucit trece drept “exces” si nepermis “libertinaj”. Franzen creioneaza aici, macar teoretic vorbind, nucleul unei Americi vetuste, unde raporturile intre indivizi si, cu precadere, intre “genuri” au asperitatea primordiala a omului neconsolat, ratacit intr-o natura ostila si, lucru chiar mai dramatic, intr-o societate alienanta. Efortul lui va fi, prin urmare, unul strict de supravietuire. Nu se simte dator cu prea multe mediului ambiant si, cu atit mai mult, “partenerilor” de “voiaj” existential.
Totusi, copiii sotilor Lambert produc mutatia de identitate. Gary, Denise si Chip sint mesagerii unei noi istorii care – in ritm alert si neconcesiv – ii indeparteaza de parinti. Singurul dintre ei decis sa pastreze o doza din formalismul promotiei anterioare – in postura de intii nascut si, implicit, de mostenitor direct al identitatii familiale –, Gary, tata el insusi al trei baieti si individ social activ, cu multiple responsabilitati, nu face fata rigorilor inovatoare de comunicare, alienindu-se atit fata de parintii conservatori din St. Jude, cit si fata de propria sotie (Caroline) sau fata de propriile progenituri. El se refugiaza intr-un alcoolism discret, investigat de autor cu tensiune patetica. Celalalt fiu al sotilor Lambert, Chip, isi mistifica insuccesul social si financiar in New York, mimind colaborarea la o gazeta de prestigiu. Functioneaza, pe rind, ca profesor de colegiu (relatia cu o studenta si folosirea drogurilor ii aduc insa o concediere rapida si definitiva), ziarist la publicatii marunte (e, in paralel, si scriitor), ajungind, printr-un joc al destinului, sa lucreze pentru mafia ex-sovietica, in Lituania (dupa ce, in prealabil, cade in disperare materiala, furind din magazine si escrocind barmanite in Manhattan). Legatura cu Gitanas (politician post-comunist si, prin iradiere, personaj al universului interlop) il poarta peste mari si tari, la Vilnius, unde joaca rolul unui investitor american extrem de bogat. Finalmente, scapa de furia mafiei locale numai printr-o evadare a la Harrison Ford, cu accente senzationale, de thriller politist.
In sfirsit, Denise, chef la restaurante sofisticate, isi descopera identitatea bisexuala, angajindu-se, halucinant, intr-o relatie adultera, concomitent, cu propriul patron si cu… sotia acestuia. Rezultatul social si psihic al aventurii duble este dezastruos, impingind-o pe singura fiica a familiei Lambert catre o insingurare asemanatoare celor experimentate de catre fratii sai. Artefactul de constructie a palierelor narative, in romanul lui Franzen, il constituie dorinta lui Alfred si a lui Enid de a reuni familia pentru un ultim Craciun (Al, in faza terminala a bolii Parkinson, pare complet decrepit). Reuniunea are loc greu si doar pentru a da protagonistilor sentimentul total al alienarii si dezintegrarii familiale. Moartea lui Alfred e studiata cu metode naturaliste, ca un proces mai degraba similar experimentelor stiintifice, in care indivizii participa detasat si exterior (Gary vadeste chiar, la un moment dat, impulsul “pragmatic” de a-si impusca tatal, oricum muribund, si de a-si scuti astfel mama de ororile spectacolului biologic al senilitatii). Putem vedea aici o reminiscenta de “duritate” existentiala de la generatia anterioara, dar si o “vidare” sufleteasca, inerenta, a promotiei actuale. Corectii devine, de aceea, inspectia minutioasa a unei sucombari, unde identitatile, psihologiile si emotiile sint mutabile, lipsite de stabilitate, precum mastile in butaforia sugerata de commedia dell’arte.
Libertate – problema disolutiei familiale si identitare
Libertate urmareste tot problema disolutiei familiale si identitare (la trei generatii de data aceasta!), proiectind conotatiile metafizice, indirect, in cadrul mai larg al istoriei mentalitare americane. Prim-planul scenei narative este ocupat acum de familia Berglund (perceputa intr-un interval cronologic cu debut mai recent decit in cazul clanului Lambert – ultimii treizeci de ani). Protagonisti sint sotii Walter si Patty Berglund, parintii liberali ai unui baiat, Joey, si ai unei fete, Jessica. Walter e avocat si are preocupari ecologiste intense, in timp ce Patty s-a consolat cu o existenta de casnica, desi a avut, la rindul ei, o tinerete extrem de dinamica. A facut baschet la un nivel de elita, primind chiar bursa de studii pentru a juca in echipa Universitatii din Minnesota, si a fost o studenta de virf. Un accident nefericit a scos-o insa din lumea activa a sportului, indrumind-o spre consolarea timpurie cu rolul de mama si sotie. Liberalismul cuplului Berglund pare generat si de un recul psihanalitic. Amindoi provin din familii conservatoare – Walter din imigranti la a doua generatie, traditionalisti si usor rudimentari, Patty din republicani bogati, destul de obtuzi si, mai ales, neprincipiali (trec, de pilda, cu seninatate peste violarea fiicei lor la o petrecere, intrucit agresorul este progenitura unui superior pe linie politica si financiara!). In mod curios totusi, vocatia democratica a parintilor nu trece si catre copii (asa cum, de altfel, odinioara, nici conservatorismul bunicilor nu marcase vietile parintilor). Joey cel putin e un adolescent si, apoi, un tinar revoltat, parasindu-si familia pentru a locui cu iubita (inca din faza pre-pubera!) Connie – cu care se si casatoreste la virsta de douazeci de ani. Ca student, devine republican infocat, apara interventia lui Bush in Irak, face afaceri transatlantice dubioase si intra in familia unui politician neo-conservator, cu inclinatii sioniste, pe care il admira.
Dupa plecarea copiilor, sotii Berglund ajung la deruta. Ceea ce crea impresia familiei perfecte isi dezvaluie, treptat, “vinile tragice” – ocultate ani la rind, sublimate in surisul perfid al fericirii absolute. Patty se consuma in frustrari existentiale majore (relatia austera cu propriii parinti, oprirea abrupta a carierei sale sportive si, deasupra tuturor, dragostea reprimata brutal, inca din tinerete, pentru Richard Katz, bunul prieten al lui Walter, cantautor suficient de celebru si natura boema, nesupusa conventiilor si constringerilor sociale), ajungind la alcoolism si, ulterior, la psihiatru (la indemnul acestuia, scrie, terapeutic, o “autobiografie”, unde marturiseste doua episoade de relatii intime pasionale, aproape violente, cu Richard, episoade ce vor fi lecturate, accidental, de Walter!). Walter se implica, in mod similar, cu ardoare, in ecologie, pentru a suplini, simbolic, neimplinirile unei vieti marginale. Personajele lui Franzen isi ascund frecvent, cu un stoicism suspect, traumele personale.
Punctul culminant al “disolutiei” din Libertate il constituie revelarea pentru Walter a vietii secrete duse de catre Patty. Momentul are valoarea vechilor “epifanii” din proza lui Joyce. Aflind despre tradarea sotiei, avocatul ecologist intra in criza profunda, constientizindu-si ratarea proprie. Incepe, compensator, o relatie cu asistenta lui mult mai tinara, Lalitha, iar familia Berglund, inevitabil si previzibil, se destrama (pentru a se uni totusi, mai curind formal, in final). Pentru Jonathan Franzen, “lumea in disolutie” (indiferent de contextul istoric in care ea se articuleaza!) nu reprezinta numai o metafora epica – un “mobil” de constructie fictionala, cum ar veni –, ci o realitate intrinseca a istoriei, in integralitatea sa. Acest autor dezvaluie, indubitabil, trasaturi de mare scriitor. Vede intregul in detalii, fara a incerca sa-l impuna, abuziv, in constiinta cititorilor, pe cel dintii. Lectorul e liber sa-si aleaga varianta de “preluare” care-i convine, in romanele lui Franzen. Poate citi “istoria mica” si, astfel, aprecia inventivitatea epica a prozatorului, dar, concomitent, poate citi acolo si “istoria mare”, iar, de pe acel palier, are sansa, ultimativ, sa sesizeze stralucirea literaturii adevarate.
Jonathan Franzen, Corectii, traducere din limba engleza si note de Cornelia Bucur, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, editia a II-a, Editura Polirom, 2011
Jonathan Franzen, Libertate, traducere din limba engleza si note de Daniela Rogobete, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XXI”, Editura Polirom, 2011