Trebuie sa fac insa, inainte de toate, o marturisire ce ma pune intr-o situatie paradoxala. Si eu am debutat, recenzistic, foarte timpuriu. La saisprezece ani, pentru a fi cit se poate de exact. Ca student filolog iesean, publicam deja regulat, prin revistele din tara, articole si foiletoane. Exclusiv de critica literara, se intelege. Lovindu-ma, probabil, la timpul respectiv, prea des, de prejudecatile contemporanilor (“Critic autentic nu ai cum sa fii decit dupa patruzeci de ani, acum e intervalul poeziei! “), am ajuns sa cred eu insumi la maturitate – contra naturii, desigur! – ca hermeneutica literaturii ramine, prin excelenta, un teritoriu al virstnicilor. Fiind hartuit permanent, dupa cele dintii aparitii in hebdomadare (am cunoscut chiar episoade jenante: un amic de familie m-a sunat odata si mi-a cerut sa-i definesc, la telefon, citiva termeni mai “complicati”, pe care ii folosisem intr-un text tiparit, iar, la explicatiile mele detaliate, s-a aratat contrariat – omul era convins ca bietul taica-meu imi redacta recenziile si s-ar fi bucurat enorm sa aiba posibilitatea atunci sa exclame Evrika!), mi-am construit pesemne, subliminal (intrucit, altfel, in existenta imediata, continuam, destul de indirjit, scrisul si publicatul!), certitudinea ca exegeza (cum apelau multi, cu voluptate, critica literara in trecut!) nu este “o joaca de copii”.
Un critic literar genuin
De aceea, nu neg, intr-o faza initiala, forta interpretativa din textele lui Daniel Cristea-Enache mi s-a parut, daca nu anormala, atunci cu siguranta suspecta. Nu am cazut, spre onoarea mea, in prezumtii ignobile (precum o facusera, vezi bine, altii in cazul meu!), cu atit mai mult cu cit tinarul critic bucurestean provenea dintr-o familie cu traditie stralucita in domeniu, dar ceva straniu-banuitor mi se instaurase, siciitor, in creier, generindu-mi un interes usor obsesional pentru noul autor. Asa am ajuns sa-l citesc pe Daniel Cristea-Enache cu atentie, “sa-l urmaresc” mai exact, la fel cum “ii urmaream”, in anii de formatie, pe Eugen Simion sau pe Nicolae Manolescu. Inainte sa-mi dau seama, m-am transformat intr-un lector consecvent al activului cronicar si, invers decit mergeau instinctele mele preliminare, dintr-un eventual detractor (vai, nu sint oare mereu acestia arhisuficienti?), intr-un sincer admirator al sau. Trecerea vremii m-a lamurit pe deplin asupra faptului ca ma aflam in fata unui critic literar genuin, poate cel mai sensibil la detectarea valorii estetice din intreaga promotie tinara a genului. Verdictele date de – nu ma feresc sa-l numesc – virtuozul Concertului de deschidere (cum, inspirat, si-a intitulat Cristea-Enache ultrapremiatul lui volum de debut!) imi par, frecvent, remarcabile, prin adecvarea lor la conditia artistica reala a scriitorului ori a cartii in raport cu care sint formulate. Nu imi amintesc sa fi parcurs vreo cronica de-a tinarului critic unde sa fi simtit umbra celui mai neinsemnat gest de complezenta (l-am “vazut” taxindu-si, cu argumente serioase, pina si prietenii din viata de toate zilele!) ori amprenta celei mai vagi gratuitati hermeneutice. Analizele sale au o precizie metronomica.
In plus – si nu stiu daca fenomenul deriva din educatia primita sau dintr-un instinct cultural nativ, excelent articulat comportamental! –, criticul Daniel Cristea-Enache are o formidabila inclinatie catre intransigenta morala. “Permeabilitatea” comentatorului literar constituie – sa nu ne ascundem dupa deget! – punctul vulnerabil al acestei grele meserii. Obiectivitatea, oricit de bizar ar suna, reprezinta, in critica foiletonistica, o virtute (aproape) mai importanta decit talentul. Cind cele doua se conjuga insa – asa cum se intimpla, in fond, la Cristea-Enache – succesul este (si, cu precadere, va fi) total. Aici, de altfel, si plasez impunerea rapida a scriitorului in publicistica noastra de astazi. Spun “publicistica” in general si nu (doar) “presa culturala” in particular, intrucit, lucru interesant, Daniel Cristea-Enache s-a dovedit – cu precadere, in ultimii ani – si un redutabil editorialist. A publicat, constant, indeosebi in “Suplimentul de cultura”, ceea ce noi numim “tablete de scriitor”, descoperindu-si un acut simt al observatiei cotidianului si capacitatea de a formula (pe linga verdicte literare) concluzii cu tenta mentalista si, nu o data, chiar antropologica. Recenta antologare (selectiva) a unor astfel de tablete in volumul Cinematograful gol devine ilustrarea clara a unei asemenea ipoteze. Consumator sau nu de editorialistica anglo-americana, Daniel Cristea-Enache se revendica, in textele lui publicistice, fie si intr-un mod neintentionat, din puternicul filon cultural anglofon. Egocentrice, dar nu intr-o maniera suparatoare ori plictisitoare, “radiografiile” pe care le face aici realitatii imbina umorul cu seriozitatea, introducindu-ne intr-o lume plina de voiosie, ridicata totusi pe un teren al insurmontabilului dramatism.
Acest “risu’-plinsu’” (in ultima instanta, si – structural vorbind! – specific romanesc, nu doar anglofon, legat, care va sa zica, prin fibre solide, de mentalitarul nostru arhaic) trimite, stilistic, in alt plan, la excelentii editorialisti (columnists) din Marele Albion sau din Lumea Noua. Primul care imi vine in minte e Bill Bryson, semnatarul minunatelor Insemnari dintr-o tara mare (Notes from a Big Country). Ca si Bryson, Cristea-Enache cunoaste alteritatea printr-o investigatie amanuntita a propriului sine. Eforturile autoscopice au valoarea unor exercitii de adecvare la intervalul exterioritatii, ducind, ultimativ, la stari epifanice. De aceea, se poate spune ca introspectia functioneaza aici, paradoxal, in formula unei strategii de intelegere a celorlalti. Nu ma indoiesc ca, undeva, in intimitate, autorul stie ca singura varianta credibila de hermeneutica ramine aceea proiectata asupra eului personal si ca, oricum, nu definim niciodata in afara decit ceea ce am avut puterea sa definim deja inauntru. Ca atare, desi mustesc de subiectivitate, aceste – sa le zicem, “intertextual” – “note dintr-o tara in tranzitie” (grupate in sectiuni tematice: Fotograme, Scriitoricesti, Generatii, Romanesti, Pe drum, Observator, Microbist, Spectator, I like it si Omul la casa lui) uimesc prin “obiectivitatea” lor suprasegmentiala, caracteristica analistilor lucizi si subtili. Cele mai reusite tablete sint dedicate universului scriitoricesc si voiajelor internationale. Desigur ca, in astfel de zone, “observatorul” (Daniel Cristea-Enache) devine mai relaxat, in cazul dintii datorita familiaritatii, in al doilea, dimpotriva, datorita curiozitatii determinate de necunoscut.
Spumoase comedii de moravuri
Impartasindu-ne surprizele vietii de critic – venit dintr-un spatiu al autorilor de tot felul, populat frecvent cu figuri de-a dreptul exotice –, Daniel Cristea-Enache elaboreaza spumoase comedii de moravuri. Iata un exemplu: “Dupa ce, intr-un top din «Cultura», am numit un roman al Aurei Christi cea mai proasta carte a anului 2008, a venit curind momentul sa-mi justific nota printr-o cronica. Dar cartea era literalmente execrabila, o catastrofa, o succesiune de ineptii, barbarisme, ilogisme. Ar fi fost redundant sa atrag atentia asupra unor pasaje atit de compromitatoare pentru un scriitor, incit se calificau singure. Am rezumat cu un aer serios enormitatile romanului, evitind executia si lasind cititorul sa traga concluzia. Si sa guste ironia. Au fost trei oameni care m-au felicitat pentru textul din «Romania literara». Altii s-au aratat ingrijorati: cum poti s-o lauzi, dom’ne, pe Aura Christi? Iar autoarea, ei bine, autoarea mi-a multumit pentru o cronica atit de atenta” (p. 43). Altadata, criticul face portrete emotionante, cum ar fi cel al tatalui adoptiv (pp.11-16), regretatul Valeriu Cristea (tabloul motanilor, prieteni ai autorului Bagajelor pentru paradis, plin de savoare, induioseaza totodata prin tusele nostalgice!), ori cel al colegilor de la “Romania literara” (“observati” dintr-un vechi “fotoliu al lui Arghezi”, cu arcurile rupte si paiele din captuseala dind pe dinafara, pp. 58-61). Foarte amuzanta este “cronica” emisiunii de televiziune unde editorialistul fusese invitat sa vorbeasca despre lectura, insa, in circul generalizat, iscat subit pe parcursul talk-show-ului, nu mai apuca sa zica nici un cuvint. Va fi totusi intrebat, consolator, in final, de o bunicuta-figuranta din gradena: “Mamica, ti-a placut emisiunea?” (p. 65).
Dimensiunea ludica a textelor nu se atenueaza nici atunci cind faptele traverseaza segmente de evident dramatism. Jefuiti in Brazilia (sub amenintarea cutitelor), Daniel Cristea-Enache si sotia lui sint tratati cu o anumita eleganta. Seful bandei ii lasa criticului ceasul de la mina, in clipa in care ultimul ofera o explicatie esentiala: “Memory from my padre! “. Apoi, doi complici ai hotilor duc cu masina cele doua victime (ramase si fara banii de autobuz) la Consulatul Romaniei (pp. 113-114). Cred, din acest motiv, ca virtutea tabletelor de fata e tocmai capacitatea lor de a transforma lumea – oricit de morbida s-ar arata ea uneori – in spectacol. La fel ca in sedintele de redactie de la “Romania literara”, Daniel Cristea-Enache apreciaza mai curind postura de spectator decit pe aceea de regizor. Nu inventia pare sa fie miza publicisticii sale, ci observatia. Trecut prin lentila transformatoare a subiectivitatii, show-ul alteritatii capata valente epopeice. In sala de vizionare a “cinematografului gol”, criticul se asaza mereu cu o reinnoita voluptate.
Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol, prefata de Radu Cosasu, colectia “Ego-grafii”, Editura Polirom, 2011