Conceptul de „generatie pierduta“ a devenit celebru prin memoriile lui Hemingway (publicate, postum, cu titlul A Moveable Feast/Sarbatoarea continua), unde prozatorul precizeaza, la un moment dat, ca Stein l-ar fi auzit pe proprietarul unui service auto – iritat de incompetenta tinerilor sai angajati – spunind ca sint cu totii une génération perdue („o generatie pierduta“). Scena avea loc dupa Primul Razboi Mondial si implicatia era ca noua promotie de indivizi (decimata psihic si fizic de marele cataclism planetar) nu mai putea invata nimic temeinic. Gertrude Stein a preluat entuziast termenul, percepindu-l ca foarte potrivit pentru starea propriului grup artistic. Si acesti tineri scriitori (in majoritate, exilati) traiau, in interiorul peisajului postbelic european, al anilor ’20, asemenea unei „generatii pierdute“, menita sa-si iroseasca talentul si valoarea intrinseca intr-un univers descompus identitar si social. Ulterior, notiunea a facut cariera si peste Ocean, functionind ca o „eticheta“ culturala pentru junii descumpaniti de Marea Depresiune din 1929, juni fortati sa supravietuiasca unui proces de alienare, in anumite privinte mai dur chiar decit razboiul.
Fitzgerald, un component al generatiei pierdute
Si fara a fi activ in cadrul grupului ca atare (desi a calatorit de citeva ori la Paris, din atmosfera caruia s-a inspirat pentru mai multe dintre textele sale), Fitzgerald ramine, prin ideologia estetica implicita, un component al acestei generatii. Pesonajele romanelor si povestirilor scrise de el sint debusolate, experimentind spleen-ul sfirsitului de epoca si incercind sa-si gaseasca identitatea, dar, cel mai adesea, esuind si refugiindu-se in sentimentul ratarii, nevroza sau alcool (ori in toate trei deodata). Debutul (fulminant) al prozatorului, din 1920, cu This Side of Paradise/Dincoace de Paradis, ne revela deja disolutia individului intr-o lume traversata de marasm politic si economic. Protagonistul (un alter ego al lui Fitzgerald, precum cei mai multi dintre eroii nuvelelor si romanelor sale), Amory Blaine, absolvent al Universitatii Princeton si scriitor in devenire, nu-si gaseste sensul in societatea americana postbelica, in ciuda optimismului lui funciar. La fel, romanul urmator, din 1922, The Beautiful and the Damned/ Cei frumosi si blestemati, exploreaza relatia alienanta din cuplu, pe fondul aceluiasi univers instabil (sotii Anthony si Gloria Patch sugereaza, in opinia criticilor, mariajul devorator pe care autorul l-a avut cu scriitoarea alcoolica si schizofrenica Zelda Fitzgerald!). Nu altele sint conotatiile de profunzime ale capodoperei The Great Gatsby/Marele Gatsby, din 1925, unde Nick Carraway (tot un „dublu“ fictional al prozatorului) e absorbit de lumea magica (dar vidata sufleteste) a „visului american“ (intruchipat de Gatsby). Aceasta „glisare“ psihologica spre un spatiu utopic trebuie interpretata, similar, ca un „refugiu“ din fata realitatii sociale traumatizante. Nici ultimul roman (incheiat) al lui Fitzgerald nu face exceptie de la mentionata reteta de constructie narativa (axata pe tema debusolarii si ratarii): Tender Is the Night/Blindetea noptii, din 1934, reia problema existentei maritale zbuciumate (cartea a fost scrisa in perioada in care Zelda era internata intr-un sanatoriu psihiatric), implicind faptul ca, in spatele stralucirii de suprafata, se ascunde mereu ruina morala si psihologica.
Pierderea identitatii
Povestirile lui Fitzgerald (numeroase, strinse in colectii antume si postume, extrem de populare la vremea publicarii lor) merg de asemenea, predominant, pe tema pierderii identitatii intr-o societate incompatibila structural cu aspiratiile personajelor. Una dintre cele mai cunoscute nuvele redactate de scriitor – The Curios Case of Benjamin Button/Strania poveste a lui Benjamin Button –, inclusa in antologia Tales of the Jazz Age/Intimplari din epoca jazzului, ne confrunta cu faimosul erou (nascut batrin) a carui viata se deruleaza descrescator (o parabola a insului situat in contratimp cu propria lui istorie). Povestirea principala din Babylon Revisited and Other Stories/ Un diamant cit Hotelul Ritz si alte povestiri, cuprinsa in titlu, radiografiaza, simbolic, anii crahului american, punind in centrul tabloului epic un alt cuplu problematic. Colectia de 17 naratiuni (publicate independent, in revista „Esquire“, intre ianuarie 1940 si mai 1941, asadar si dupa moartea, din decembrie 1940, a lui Fitzgerald!), The Pat Hobby Stories/Povestiri cu Pat Hobby (editata in volum abia in 1962!), constituie, poate, argumentul cel mai solid al apartenentei autorului la atmosfera mentalitara din interiorul „generatiei pierdute“, desi contextul general de desfasurare a episoadelor narative difera oarecum de cel al majoritatii textelor scrise de F. Scott Fitzgerald. Aceste „povestiri“ (in fond, „secvente“ disparate dintr-un segment de viata a aceluiasi personaj, Pat Hobby) se aseamana numai cu romanul ramas neterminat, The Love of the Last Tycoon/Dragostea ultimului magnat (aparut, in 1941, postum, cu titlul The Last Tycoon/Ultimul magnat), unde este investigata lumea hollywoodiana a anilor ’30 (cunoscuta nemijlocit de catre Fitzgerald, in postura de scenarist, pentru un timp, la MGM, in Los Angeles).
Pat Hobby, protagonistul textelor si „dublul“ fictional, la rindul sau, al autorului insusi, e un scenarist de 49 de ani, pe care industria (necrutatoare) a filmului american l-a transformat intr-un exponent tipic al „generatiei pierdute“. Cu toate ca, in epoca filmului mut, cistigase o anume notorietate prin colaborarile importante obtinute cu diversi producatori si regizori, a doua jumatate a anilor ’30, perioada de glorie a filmului vorbit, il marginalizeaza pe Hobby, determinindu-l sa se refugieze (aidoma altor personaje create de Fitzgerald) in alcool. Nu mai are colaborari semnificative, oamenii l-au uitat, iar situatia sa financiara a devenit critica. Eroul pare astfel captiv in singura lume care ii e familiara (pierde vremea prin birourile marilor case de productie si prin barurile de pe linga studiourile de filmare). Fitzgerald si-a dorit aceste secvente cu Hobby ca pe niste episoade dintr-o comedie de moravuri, dar unda lor nostalgica, usor melodramatica, nu poate fi atenuata.
Personajul este o victima a progresului, ca si Benjamin Button, aflindu-se in contratimp cu istoria. Incearca, disperat, sa reintre in atentia potentatilor zilei, insa nu reuseste decit sa se acopere de ridicol (strica o farsa a directorilor hollywoodieni, lovind un figurant nevinovat, intra in casa unui mare producator, amagind o familie din Kansas, avida de „vizite la celebritati“, pentru cinci dolari, face prezumtii sentimentale gresite, care il si aduc, de altfel, in situatii penibile, in virtutea „donjuanismului“ din tineretea lui trecuta, il uraste pe tinarul Orson Welles pentru ascensiunea sa rapida in industria filmului si ajunge, intr-un mod caraghios, sa fie confundat cu acesta s.a.m.d.). Toate actiunile sale sint invers proportionale cu dimensiunile universului unde vietuieste. Avem aici – intr-o forma clara – simptomul „generatiei pierdute“, autismul cultural al unei promotii depasite de ritmul istoriei. Orice efort de „adaptare“ a componentilor sai descrie un esec, dar un esec ce incepe la nivel hermeneutic. Pat Hobby si cei ca el nu mai inteleg semnificatiile reale (in masura in care acestea exista) ale spatiului social unde se misca. Ei se scufunda de aceea, zi de zi, in oceanul neinteligibilitatii. Ca atare, viata lor se transforma intr-un lung sir de ambiguitati. Cred ca, prin Povestirile cu Pat Hobby, F. Scott Fitzgerald ilustreaza – mai elocvent ca in alte parti – empatia lui cu membrii parizienei génération perdue.
F. Scott Fitzgerald, Povestiri cu Pat Hobby, traducere si note de Alexandra Coliban,
colectia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011