Totusi, Pamuk nu s-a separat niciodata integral de radacinile culturale turcesti. Continua sa scrie in limba materna, plasindu-si temele epice, invariabil, in contextul Turciei moderne sau – poate chiar mai des – al celei traditionale. Desi integrat, macar din punct de vedere intelectual, civilizatiei apusene, el ramine, psihologic vorbind, anexat culturii de origine, pe care o reactualizeaza fictional. Alocutiunea rostita de autor in fata Academiei Suedeze (la decernarea Nobelului) si intitulata, simbolic, Babamin Bavulu/Valiza tatalui meu, incearca sa faca o radiografie – in plan alegoric – a disjunctiilor mentalitare existente intre Orient si Occident. Pamuk insusi pare sa se recepteze, prin urmare, in postura unui liant intre cele doua spatii, asumindu-si ambivalenta identitara ca pe o misiune istorica.
O carte scrisa intr-o perioada de deruta personala
Cartea de memorii publicata in 2003 de Orhan Pamuk, Ístanbul: Hatiralar ve Sehir/Istanbul: amintirile si orasul (tradusa recent la Polirom), da o directie clara acestui efort al scriitorului (de a pune in interactiune lumile diferite, carora a ajuns sa le apartina in egala masura), mutind discutia din zona aluziv-abstracta (specifica romanelor) in dimensiunea ceva mai concreta a propriei existente. In acest volum, urmarim reconstructia unui Istanbul mitic, colorat feeric de multiplele perspective indreptate asupra sa: cea melancolica, a intelectualului adult, expatriat, cea optimista, a copilului care descopera primele mistere existentiale si cele ale numerosilor scriitori si ziaristi turci, inclusi de Pamuk in textul lui cu ample eseuri despre metropola. (O mentiune suplimentara devine necesara in acest punct. Prozatorul a apelat frecvent, in romane, la astfel de “reconfigurari” ale “culorii locale”, bazindu-se pe vechi scrieri turcesti. Acuzatia de plagiat – din partea unor conationali – nu a intirziat sa apara, ducind, in ultimii ani, la veritabile polemici in presa mondiala. Orhan Pamuk a tratat problema destul de detasat, spunind ca, in Turcia, tehnicile intertextualitatii postmoderne sint, deocamdata, neclare. Reactia sa superficiala nu a rezolvat insa controversa, discursul despre posibilele fragmente plagiate din cartile sale continuind sa se dezvolte mediatic!) In perfecta maniera romantica, autorul aluneca in paseism, Istanbulul trecutului (“de aur”) coplesind, prin stralucirea lui, palida imagine a prezentului.
Substratul acestei mitologizari irepresibile trebuie cautat in biografia lui Pamuk. Scriitorul marturiseste, intr-un interviu, ca a scris Istanbul intr-o perioada de deruta personala. Proaspat divortat (dupa un mariaj de douazeci de ani), indezirabil in Turcia (renegat, pe de o parte, de familie, din cauza dezvaluirilor intime, facute in diverse opere – fratele lui Orhan, Sevket Pamuk, profesor de economie la Universitatea din Istanbul, specialist cu recunoastere stiintifica internationala, a ajuns chiar in pozitia de a nu-i mai vorbi! –, iar, pe de alta, de sistem –, Pamuk a fost judecat si, ulterior, dupa o condamnare revocata, achitat, pentru defaimare, intr-un proces pornit de la declaratia sa ca in Turcia a existat genocid impotriva armenilor si kurzilor!) si, cu o situatie sociala nesigura in America, el si-a gasit echilibrul in reconstructia sentimentala a orasului copilariei lui. Provenit dintr-o familie aristocratica (aflata totusi in declin!), Pamuk a avut o viata privilegiata in primii sai ani. A locuit (element de prestigiu si stabilitate in societatea otomana!) intr-un asa-zis “Bloc Pamuk” (o cladire impozanta unde locatari erau doar membrii familiei largite), mostenire (alaturi de o avere considerabila) ramasa de la bunicul Pamuk (disparut la o virsta timpurie), “bloc” pe care il transforma intr-un spatiu sacru, axis mundi si imago mundi in acelasi timp. Acum, copilul Orhan traieste intiile experiente estetice, imbinind, prin intermediul imaginatiei sale bogate, realul cu fictionalul.
Evocarea mitologizanta (sacralizanta, pina la urma!) a locului nasterii reprezinta, pentru Orhan Pamuk, un factor de poetica epica implicita. In amintita serie de prelegeri tinute la Harvard, denumita (suficient de transparent) The Naive and Sentimental Novelist/Romancierul naiv si sentimental, autorul atribuie scrisului mnemotehnic (scris cu puternice implicatii emotionale) virtuti estetice de prim rang. Nimic nu exista cu adevarat, in literatura, in afara memoriei afective – singura capabila de a investi realitatea (trecutului) cu sensuri artistice. Stricto sensu, ca prozator, Pamuk demonstrase acest lucru inca de la primele lui romane, redactate si publicate in anii ‘80. Karanlik ve Isik/Intuneric si lumina, din 1982 (tiparit insa cu titlul Cevdet Bey ve Ogullan/Domnul Cevdet si fiii sai), alaturi de Sessiz Ev/Casa tacerii, din 1984, refac, in nota nostalgica (precum volumul de memorii Istanbul!), atmosfera unei Turcii traditionale, expuse brutal invaziei modernitatii. Confruntarea generatiilor joaca, in epic, un rol esential: primul roman urmareste evolutia a trei etape cronologice ale aceleiasi familii bogate (ce locuieste, asemenea clanului Pamuk, in cartierul istanbulez, aristocratic, Nisantasi), al doilea investigheaza complexul identitar ivit la vizita facuta de trei frati bunicii lor conservatoare. Arhaismul si modernitatea constituie cele doua dimensiuni ale Turciei asiatic-europene si, totodata, segmentul sau de derapaj in procesul integrarii (complete) a vechiului imperiu in civilizatia Apusului. Pamuk foloseste mereu individualitatea (personajul) pentru a sonda generalitati cu miza cultural-mentalitara (istoria).
Problema identitatii
Romanele sale istorice merg, ca atare, in aceeasi directie. In Beyaz Kale/Castelul alb, din 1985, un carturar italian, luat prizonier in Imperiul Otoman, sufera – sub impactul noii culturi – mutatii identitare majore, iar in capodopera Benim Adim Kirmizi/Ma numesc Rosu, plasata in secolul al XVI-lea, filosofia lumii orientale vechi se ciocneste de stereotipurile culturale, caracteristice universului european. In sfirsit, problema identitatii se pune pina si in romanele cu tematica moderna, unde misterul si poezia se imbina adesea pe un fundal postmodern foarte clar trasat. In Kara Kitap/Cartea neagra (1990), un avocat istanbulez isi cauta sotia disparuta, dar, de fapt, el se afla, metaforic, intr-un efort (esuat) de regasire a sinelui propriu. La fel, Yeni Hayat/Viata cea noua (1995) ne confrunta cu experienta paranormala a unui student la Politehnica, caruia lectura cartii cu acest titlu (Viata cea noua!) ii modifica sistemul de valori si chiar comportamentul. Ca si alti cititori ai volumului respectiv, eroul intra intr-o dimensiune postmoderna, a melanjului dintre real si fictional, numita cindva, plastic, de Mircea Cartarescu, “texistenta”. Problema identitatii reprezinta, se intelege, partitura estetica principala a romanului. Prin patrunderea in literatura, individul se “depersonalizeaza”, evident, intr-un mod superior, nemaireusind sa distinga intre eul lui “fizic” si cel “metafizic”. Similar, in Kar/Zapada (2002), traditia si modernitatea (Asia si Europa) interactioneaza, parabolic, in existentele personajelor. Ka (naratorul textului) e un poet (care, in decorul oniric al povestii, isi spune, la un moment dat, si “romancierul Orhan”) revenit in Turcia dupa un exil european (in Germania). Ajuns acasa, el se implica in elucidarea enigmei sinuciderilor in serie ale unor adolescente turcoaice. Hermeneutica sa mentalista gliseaza insa permanent intre coduri de interpretare (culturala) fundamental opuse.
Istanbul, un volum foarte complex
Istanbul ramine de aceea, prin comparatie, un volum foarte complex. Nefiind un excurs fictional autentic (precum romanele mentionate mai sus), ci, mai degraba, o incursiune biografica (usor romantata), tomul redactat de prozator, asa cum marturiseste, intr-un interval de criza intima reia, pe de o parte, tema liantului cultural intre lumi, iar, pe de alta, schiteaza liniile de esenta ale unui timp sacru pentru Pamuk. Nostalgia textului trece dincolo de regretul strict personal, devenind un suspin sublimat dupa Turcia Mare, dupa Marele Imperiu, a carui cenusa mocneste inca stins in semnele paginii de carte.
Orhan Pamuk, Istanbul, traducere din limba turca si note de Luminita Munteanu, “Seria de autor «Orhan Pamuk»“, Editura Polirom, 2011